Fonduri europene. Evaluarea greșită a proiectului de autoritatea de finanțare. Stabilire limite de cheltuieli peste plafoanelor maximale stabilite în Ghidul solicitantului.
| Comentarii |
|
Efecte asupra legalității constatării neregulii constând în depășirea de beneficiar a procentului aferent cheltuielilor de implementare a proiectului
O.U.G. nr. 66/201, art. 2. alin. (1) lit. a)
În condițiile în care părțile contractului de finanțare nu împart riscul efectuării de cheltuieli neeligibile, acesta aparținând exclusiv beneficiarului, împrejurarea că prin contractul de finanțare au fost prevăzute limite de cheltuieli cu depășirea plafoanelor maximale stabilite în Ghidul solicitantului este lipsită de relevanță juridică asupra legalei constatări a neregulii reprezentată de depășirea de către beneficiar a procentului aferent cheltuielilor de implementare a proiectului.
Chiar dacă personalul însărcinat cu evaluarea cererilor de finanțare ar fi putut/trebuit să constate în faza anterioară semnării contractului faptul că bugetul propus de către beneficiar este mai mare decât cel prevăzut în Ghidul solicitantului, acest aspect nu produce efecte asupra dreptului autorității de a constata neregula, ci ar putea face, eventual, obiectul unei proceduri pe tărâmul răspunderii disciplinare a personalului implicat în evaluarea cererilor de finanțare, fără efecte, însă, în ceea ce privește caracterul legal al actelor de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 5636 din 30 octombrie 2020
I. Circumstanțele cauzei
1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea din data de 18.05.2017 și înregistrată sub nr. 331/39/2017, reclamanta Comuna “A”, județul Suceava a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene prin Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Regiunea Centru Alba Iulia și a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 3864 din 17.07.2016 privind soluționarea contestației nr. 3484/14.06.2016 formulată de comuna “A” împotriva Scrisorii Standard de Informare a beneficiarului cu privire la Cererea de Rambursare Finală aferentă proiectului POSDRU/173/6.1/S/148302, denumire „Social Economy 4 all”, Cod SMIS - 57471, beneficiar Comuna “A”;
- anularea Deciziei nr. 5670 din 21.12.2016 privind soluționarea contestației nr. 5323/21.12.2016 formulată de comuna “A” cu privire la Procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 cu număr de înregistrare la beneficiar
11.108 din 14.11.2016 aferent proiectului pentru POSDRU/173/6.1/S/148302 denumire „Social Economy 4 all”, Cod SMIS - 57471, beneficiar Comuna “A”;
- anularea Procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 cu număr de înregistrare la beneficiar 11.108 din 14.11.2016 aferent proiectului pentru POSDRU/173/6.1/S/148302 , denumire „Social Economy 4 all”, Cod SMIS - 57471, beneficiar Comuna “A”;
- obligarea pârâtului la restituirea sumelor executate silit în baza titlului de creanță reprezentat de Procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 cu număr de înregistrare la beneficiar 11.108 din 14.11.2016.
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces.
Pentru termenul de judecată de la 20 noiembrie 2017, reclamanta a depus la dosarul cauei o precizare prin care comunică instanței că obiectul litigiului îl constituie procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 cu număr de înregistrare la beneficiar
11.108 din 14.11.2016 aferent proiectului pentru POSDRU/173/6.1/S/148302 și deciziile referitoare la soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva procesului verbal.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința nr. 37 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, formulată de pârât, prin întâmpinarea formulată în cauză.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Procesului verbal de constatare nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 cu număr de înregistrare la beneficiar
11.108 din 14.11.2016.
S-a respinge ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ având ca obiect „anulare act administrativ” formulată de reclamanta Comuna “A”, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene prin Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Regiunea Centru Alba Iulia și s-a dispus restituirea către petentă a cauțiunii în cuantum de 50.000,00 lei achitată cu recipisa de consemnare nr. 1196083/1 la X Bank Fălticeni.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta comuna “A”, jud. Suceava, criticând sentința atacată ca nelegală, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., susținând în esență următoarele considerente:
I. Sentința recurată este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția adoptată, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 Cod pr. civ., întrucât, deși aparent judecătorul fondului creează senzația că a motivat hotărârea acesta nu face nimic altceva decât să copieze apărările invocate de către pârâți prin întâmpinare și sentința nu cuprinde nici motivele de drept pe care se întemeiază soluția, instanța de fond neindicând textele de lege care stau la baza soluției pronunțate.
In ceea ce privește motivele de drept care au stat la baza emiterii hotărârii și care ar trebui să arate părților din proces care sunt dispozițiile legale incidente cauzei pe care instanța de fond le-a aplicat raportat la situația de fapt, conducând astfel la soluția adoptată, în motivarea sentinței recurate nu sunt indicate dispozițiile legale de drept material, pe care se întemeiază hotărârea.
Deosebit de cele expuse mai sus, sentința instanței de fond nu cuprinde nici motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, deși prin cererea de chemare în judecată am arătat mai multe motive pentru care am considera că decizia și procesele verbale sunt nelegale.
Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării (aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil - cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30; hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
II. Sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material, indicate prin cererea de chemare în judecată: art. 2 alin. (1) lit. a), art. 20 alin. (3) lit. b), art. 31 alin. (1), art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, art. 1268, 1269, 1270 alin. (1) Cod civil, art. 1 alin. (5) din Constituția României, art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la art. 3 alin. (8) și (9), art. 4, art. 5 Capitolul B. alin. (3), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 14, Anexa 2 din Contractul de finanțare POSDRU/173/6.1/S/148302 cu nr. de înregistrare 244/13.01.2015, împreună cu anexele la aceasta și prevederile din Ghidul de finanțare: punctul 5 Procesul de evaluare și selecție (pag. 25) subpunctul 5.1. Grile de evaluare și selecție (pag. 25), precum și punctul 7. Procesul de contractare (pag. 27) împreună cu Anexa 1: Grila de evaluare Faza A (pag. 30) și Anexa 2: Grila de evaluare Faza B (pag. 33).
1. Cu privire la depășirea plafoanelor maximale pentru experții internaționali implicați în implementarea proiectului din partea partenerului P4 „B” din Austria, a procentului aferent cheltuielilor de implementare a proiectului de maxim 25%, precum și cu privire la depășirea procentului permis aferent cheltuielilor de tip FEDR de maxim 15%,
1.1 La data angajării experților în cadrul proiectului , pentru stabilirea tarifului pe oră și valoarea salariului lunar angajatorul „B” s-a raportat la bugetul aprobat, anexa 2 a contractului de finanțare precum și anexa 18 " Tabel centralizator al echipei de management și experților pe termen lung" care nu a suferit nici o modificare în etapa de evaluare, precontractare și contractare.
Aceste valori salariate au fost raportate în fiecare cerere de rambursare conform procedurilor impuse de OIR POSDRU totodată fiind însoțite de Anexa 28 "Lista experților din echipa de management/implementare" documente care fac precizare la norma de lucru și tariful orar pentru fiecare expert cuprins în proiect. Astfel pe perioada implementării proiectului sumele nevalidate prin proces verbal contestat nu au fost declarate neeligibile. Raportându-ne la justificarea OIR POSDRU cu referire la plafoanele de salarizare conform ghidului solicitant semnalăm faptul ca nu a fost luat în calcul și contribuția angajatorului în cuantum de 48 % la valoarea maximă pe oră prezentată în pagina 5 a prezentului proces verbal
Cheltuielile sunt eligibile fiind susținute de recomandările din pg.17 a ghidului general, cap.3.1.3 "Eligibilitatea cheltuielilor" care menționează " Taxele și contribuțiile angajatorului reprezintă cheltuieli eligibile în cadrul POSDRU dar nu sunt incluse în aceste plafoane maximale de referință".
Astfel se impunea recunoașterea integrală a tarifului pe oră pentru fiecare expert adăugând și taxele angajatorului în cuantum de 48% la plafoanele menționate în ghidul solicitantului astfel încât trebuia procedat la recalcularea sumelor pentru fiecare expert transnațional.
1.2. Contrar celor expuse de instanța de fond s-a arătat că a recunoscut depășirea plafoanelor maximale de cheltuieli; ci, din contră, în mod constant a susținut că, toate cheltuielile aferente proiectului au respectat clauzele contractuale și s-au încadrat în valorile totale eligibile prevăzută la art. 3 din contract, având în vedere că potrivit art. 1270 cod civil contractul se impune părților cu putere de lege.
1.3. Susținerea instanței de fond conform căreia eligibilitatea cheltuielilor nu este subordonată exclusiv prevederilor contractuale ci prioritar dispozițiilor legale prevăzute la art. 4 din contract este fără fundament legal, raportat la art. 1270 alin. 1 Cod civil.
Este evident că, contractul nu a putut fi încheiat decât cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, acesta transpunând cu fidelitate legislația incidență în domeniu.
In situația în care contractul a fost încheiat în mod valabil și nu a fost anulat de vreo instanță de judecată, acesta își produce efecte juridice și trebuie dus la îndeplinire întocmai. Art. 12 alin. (2) din contract face referire la cauzele de nulitate a contractului ca fiind orice cauză de neeligibilitate. Or pentru a fi în prezența unei cauze de nulitate, aceasta ar trebui să fie constatată de către o instanță de judecată, ceea ce nu s-a întâmplat.
Totodată, conform art. 1268 alin. (3) Cod civil, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul; or, în litigiul dedus judecății instanța de fond a anihilat pur și simplu efectele contractului care are putere de lege între părți.
Deci după încheierea contractului de finanțare, numai încălcarea unei clauze contractuale poate reprezenta o neregulă săvârșită de beneficiar. Or, cea care încalcă contractul este tocmai pârâta care retrage finanțarea pe care s-a obligat să o asigure în condițiile contractului, cu titlu nerambursabil.
1.4 Cu referire la depășirea procentului permis aferent cheltuielilor de tip FEDR de maxim 15% s-a arătat că acesta ar trebui calculat la valoarea total cheltuită și validată în perioada de implementare a proiectului, susținerea instanței de fond potrivit căreia nu ar fi adus critici cu privire la acest aspect fiind nefondată.
1.5. Față de susținerea instanței de fond potrivit căreia valoarea totală eligibilă se raportează la cheltuielile din proiect și nu invers cum ar fi afirmat recurenta, și aceasta este neîntemeiată, pentru argumentul expus mai sus, conform căruia, odată validat bugetul și cheltuielile menționate prin cererea de finanțare, nivelul cheltuielilor cuprinse în contract este cel care trebuie să fie respectat.
1.6. Cât privește susținerea potrivit căreia pe de-o parte prin contract - art. 3 alin. (3) - (7) - s-au prevăzut plafoanele garantate maxime pentru eligibilitatea cheltuielilor în discuție, iar pe de altă parte că, potrivit art. 14 alin. 3 din contract, în cazul unui conflict între anexele contractului de finanțare și cele din contractul de finanțare, prevederile contractului prevalează, consideră că nici aceasta nu este conformă cu legea.
Instanța de fond trebuia să interpreteze în mod sistematic clauzele contractului de finanțare, după cum prevede art. 1.267 Cod civil.
Nici susținerea instanței de fond potrivit căreia în cazul unui conflict între anexele contractului de finanțare și cele din contractul de finanțare, prevederile contractului prevalează nu poate fi reținută, deoarece în litigiul pendinte nu există vreo contradicție între prevederile contractului și anexele acestuia, valoarea contractului menționată la art. 3 fiind în deplină concordanță cu anexa 2 reprezentată de buget.
2. Motivele expuse de instanța de fond la paragraful 2 pct. 4 din sentință sunt de asemenea nelegale, încălcând dispozițiile legale indicate în continuare.
2.1 Art. 31 din O.U.G. nr. 66/2011 are drept ipoteză faptul că a avut loc o activitate de constatare a neregulilor, iar ulterior, în urma apariției unor date necunoscute la data efectuării primului control, poate fi realizată o nouă activitate de constatare.
Cu ocazia evaluării proiectului, înainte de aprobarea cererii de finanțare și semnarea contractului de finanțare nu a fost semnalată niciuna dintre neregulile semnalate prin Procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 5171 din 08.11.2016 și deci, OIR POSDRU își invocă propria culpă în ceea ce privește modalitatea de evaluare a proiectului, știut fiind că potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudine/nallegans, nimeni nu își poate invoca propria culpă.
Nerespectarea plafoanelor maxime de referință pentru stabilirea eligibilității cheltuielilor cu personalul trebuia să conducă la o depunctare a cererii de finanțare, în etapa evaluării, ceea ce de asemenea nu s-a întâmplat; stabilind, în etapa evaluării, că plafoanele maxime au fost respectate, este inadmisibil ca ulterior să se revină și să se constate că limitele cu cheltuielile de personal nu au fost respectate.
În concluzie, verificarea respectării criteriilor, inclusiv în ceea ce privește cuantumul maxim al cheltuielilor a avut loc la momentul evaluării proiectului, astfel încât comuna “A” putea fi verificată doar în ceea ce privește neregulile apărute în timpul derulării contractului, după semnarea și încheierea acestuia.
Nici susținerea primei instanțe potrivit căreia legislația se aplică cu prioritate față de contract nu este legală, pentru argumentele expuse mai sus, pe care nu le mai reluăm, deoarece contractul transpune legislația și se aplică părților cu putere de lege
2.2. La finalul paragrafului 2, pct. 4 din sentință, instanța de fond, cu privire la motivul de anulare a procesului verbal din cauza incompatibilității organului de control, precizează faptul că doar dacă autoritatea cu competențe de gestionare a fondurilor ar fi avut calitatea de beneficiar sar fi aflat într-o stare de incompatibilitate, însă aceste susțineri sunt cauzate de interpretarea eronată și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 20 alin. (3) lit. b din OUG nr. 66/2011.
În raport de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 și art. 9 alin. (2) din contractul de finanțare în cauză nu poate fi reținută o acțiune sau inacțiune a comunei “A”, deoarece în cauză recurenta nu a făcut decât să depună o cerere de finanțare pentru un proiect al cărui buget a fost prezentat în mod transparent și detaliat, nefiind semnalate aspecte referitoare la nerespectarea plafoanelor maxime privind cheltuielile.
De observat este faptul că, potrivit legii, neregula poate fi săvârșită și de autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene, după cum se prevede la art. 2 alin. (1) lit. a din OUG nr. 66/2011, situație în care devin incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) lit. b din OUG nr. 66/2011.
Așadar, în condițiile în care evaluarea proiectului a fost realizată în mod greșit, acțiunea/inacțiunea a fost săvârșită de autoritatea cu competente în gestionarea fondurilor europene, astfel încât procesul verbal este lovit de nulitate absolută deoarece a fost întocmit de către o structură de control incompatibilă, existentă chiar în cadrul autorității, în acest sens fiind și prevederile art. 7 din contract.
3. Nu în ultimul rând și motivele prezentate la paragraful 2 pct. 6 din sentință sunt nelegale, în condițiile în care se afirmă că prin atitudinea sa autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene nu a încălcat principiul securității raporturilor juridice, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituția României.
Din această perspectivă, chiar reale de ar fi susținerile referitoare la neconformitatea bugetului de cheltuieli propus prin proiect, vina pentru declararea ca eligibil a acestuia aparține exclusiv pârâtei, care prin prepușii săi, care au analizat proiectul, a omis a analiza aspectele criticate în acest stadiu, astfel că pentru orice prejudiciu derivând din contract pârâta are doar drept de regres împotriva prepușilor săi, fără a putea pune în sarcina cocontractantului său vina încheierii neconforme a contractului.
În speță, subscrisa ne-am obligat la efectuarea unor cheltuieli conform bugetului aprobat, iar pârâta s-a obligat la finanțare până la concurența sumei stabilite, astfel încât nu există niciun temei pentru aceasta, care la un interval mai mare de 1 an și jumătate de la încheierea contractului de finanțare și după implementarea integrală a proiectului finanțat, să modifice baza contractului, declarând neconform bugetul proiectului, acesta fiind unul din elementele principale în analiza eligibilității unui proiect.
I. 4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, pârâtul Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Regiunea Centru Alba Iulia a solicitat respingerea recursului declarat de comuna Cornul Luncii, susținând, în esență, următoarele:
Cu privire la primul aspect, și anume sentința recurată este nelegală deoarece nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția adoptată, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, instanța de fond a arătat în cuprinsul considerentelor obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care O se întemeiază soluția.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanta recurentă ca motiv de recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, acestea nu pot fi reținute deoarece simpla nemulțumire cu privire la sentința atacată nu este suficientă pentru casarea acesteia, fiind reiterate argumentele cuprinse în încheierea depusă cu ocazia soluționării cauzei în fond.
II. Soluția instanței de recurs
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Prin procesul verbal de constatare nereguli contestat în prezenta cauză, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene a constatat cheltuieli neeligibile în sumă totală de 1.191.703,50 lei, constând în:
- Depășirea plafoanelor salariale maximale raportate la ziua de lucru de 8 ore și o medie de 21 de zile lucrătoare pe lună pentru experții internaționali implicați în implementarea proiectului din partea partenerului transnațional P4 „B” din Austria.
- Depășirea procentului permis cheltuielilor FEDR de maxim 15% prevăzut de pct. 6 al art. 3 din Contractul de finanțare nr. 244/13.01.2015 și de subcapitolul 4.4.1. Cerințe obligatorii privind bugetul Cererii de finanțare din ghidul Condiții specifice - Cereri de propuneri de proiecte nr. 173 aplicat la valoarea totală eligibilă validată a proiectului, cu suma totală de 287.409,33 lei;
- Depășirea procentului permis aferent cheltuielilor de implementare de maxim 25% prevăzut de pct. 4 al art. 3 din Contractul de finanțare nr. 244/13.01.2015 și de subcapitolul 4.4.1. Cerințe obligatorii privind bugetul Cererii de finanțare din ghidul Condiții specifice - Cereri de propuneri de proiecte nr. 173, aplicat la valoarea totală eligibilă validată a cheltuielilor de minimis (totalul cheltuielilor validate pentru structurile de economie socială înființate) cu suma totală de 822.614,05 lei.
Reținând că în cauză nu se contestă formal constatările echipei de control, ci în mod esențial faptul că aceste constatări nu constituie nereguli în înțelesul art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, Curtea nu va face trimiteri la chestiunile de fapt decât în situația în care acestea sunt obiect de dispută între părți sau sunt necesare clarificări asupra lor.
1. Referitor la depășirea plafoanelor salariale maximale, potrivit pct. 3.1.3. ultima liniuță din Ghidul Solicitantului condiții Generale 2014, nu sunt eligibile „cheltuielile cu personalul implicat în implementarea proiectului, care depășesc plafoanele maximale de referință precizate în prezentul ghid”, prevederi care se coroborează cu cele citate de organul de soluționare a contestației, pct. 3.14 din ghid, conform cărora plafoanele maxime de referință ale cheltuielilor cu personalul reprezintă valori maxime nerambursabile de către AMPOSDRU.
Cum în tabelul conținut de procesul verbal de constatare nereguli rezultă că salariile brute achitate experților au depășit plafoanele salariale maximale, aspect necontestat de către reclamantă, diferența de salarii achitată acestor persoane constituie cheltuială neeligibilă în conformitate cu dispozițiile Ghidului Solicitantului.
Cât privește taxele și contribuția angajatorului, acestea nefiind incluse în plafoanele maximale de referință, eligibilitatea lor putea fi eventual discutată în cadrul altui capitol în cazul în care ar fi fost prevăzute separat în buget.
2. Referitor la depășirea procentului aferent cheltuielilor de implementare a proiectului de maxim 25%,
Criticile reclamantei vizează în totalitate faptul că în faza depunerii cererii de finanțare era posibilă identificarea depășirii valorii maxime a cheltuielilor de implementare a proiectului, astfel încât validarea cererii și semnarea contractului de finanțare în discuție în aceste condiții -bugetul proiectului constând în anexa 2 la contract fiind absolut justificat și respectat întocmai în perioada de implementare a proiectului - a fost asumată de către finanțator. Arată în plus reclamanta că dacă ar fi fost avertizată că depășește valoarea în procent a cheltuielilor eligibile ar fi refuzat semnarea contractului de finanțare.
Prin această critică, reclamanta ridică o problemă delicată, respectiv care este responsabilitatea autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene și care sunt efectele dintre părți, în cazul în care, având la îndemână toată documentația depusă de beneficiar în considerarea criteriilor enunțate în cadrul programului și făcute publice pe canalele oficiale de comunicare, autoritatea acceptă încheierea contractelor de finanțare deși bugetul propus de beneficiar, buget care devine anexă la contractul de finanțare conține cheltuieli care depășesc plafoanele maximale stabilite prin Ghidul solicitantului sau prevederile legale incidente, prevederi care sunt uneori expres indicate prin contract.
Pornind de la principiul consacrat de art. 5. A1) din contract, potrivit căruia beneficiarul are responsabilitatea pentru implementarea proiectului și reținând că eligibilitatea cheltuielilor nu este subordonată exclusiv prevederilor contractuale ci prioritar dispozițiilor legale prevăzute la art. 4 din contract (Eligibilitatea cheltuielilor), adică prevederile H.G. nr. 758/2007, OMMFPS și MFP nr. 117/2170/2010 și Ghidului solicitantului, s-a reținut că părțile contractului de finanțare nu împart riscul efectuării de cheltuieli neeligibile, acesta aparținând exclusiv beneficiarului. Sigur, Curtea nu poate tranșa în cadrul acestui litigiu problema responsabilității persoanelor care au verificat documentația și nu au observat inadvertențele care ar fi dus, așa cum se arată la punctul 4 din contestație, la depunctarea cererii de finanțare (pagina 25 din Ghidul solicitantului - Faza B - Criterii de selecție), lucru care în cauză nu a avut loc, dar aceasta constituie eventual o chestiune de răspundere disciplinară a persoanelor respective care nu are efect asupra legalității și temeiniciei actelor administrative contestate în prezenta cauză.
Faptul că sumele solicitate cu titlul de cheltuieli de implementare a proiectului ar fi fost validate și achitate în cazul a 13 cereri de rambursare și 7 cereri de plată este irelevant în cauză pentru bunul motiv că acestea se încadrau la momentul respectiv în procentul maxim de 25% stabilit prin dispozițiile legale anterior amintite și în prevederile art. 3 pct. 4 din contractul de finanțare, acestea putând fi respinse abia după atingerea acestui maxim.
3. În ceea ce privește depășirea procentului permis aferent cheltuielilor de tip FEDR de maxim 15%, în lipsa unor critici concrete cu privire la acest tip de cheltuieli, Curtea a reținut că răspunsul dat de autoritate în soluționarea contestației administrative reflectă aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. 8 din contractul de finanțare, în sensul că procentul de maxim 15% pentru cheltuieli de tip FEDR se raportează, nu la valoarea eligibilă estimată a contractului, ci la valoarea validată de OIRPOSDRU.
4. Cu privire la înțelesul și aplicabilitatea art. 31 alin. 1 din OUG nr. 66/2011, s-a reținut că argumentul inserat de autoritate în decizia de soluționare a contestației administrative, el afectează raționamentul emitentului din decizia de soluționare a contestației dar nu și procesul verbal de constatare nereguli, care este actul administrativ supus în mod esențial criticilor reclamantei.
În ce privește aplicarea principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, traducerea adagiului este inexactă și folosirea lui inadecvată, pentru că „turpitudinem” trimite la incorectitudine (indecentă în limbaj comun) și nu la vinovăție.
Cu alte cuvinte, OIRPOSDRU poate să constate și să sancționeze nereguli și după verificarea și evaluarea proiectului, chiar dacă ar fi putut/trebuit să le constate în faza anterioară semnării contractului, „scăpările” personalului putând fi eventual sancționate în procedura răspunderii disciplinare a personalului implicat, tocmai în considerarea nerespectării acelor prevederi ale Ghidului solicitantului indicate de reclamantă în ce privește modul de punctare a cererii de finanțare.
În ceea ce privește posibilitatea ca neregula să fi fost săvârșită de către autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene, ceea ce în cauză ar atrage incompatibilitatea structurii de control din cadrul acesteia în efectuarea controlului, Curtea observă că incompatibilitatea poate interveni doar în cauza în care autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene ar avea calitatea de beneficiar sau ar putea fi stabilită ca debitor. Cum în cauză autoritatea nu avea calitatea de beneficiar și nici nu s-au indicat circumstanțele în care ar fi putut deveni debitor, alegațiile pe chestiunea incompatibilității structurii de control constituie doar o încercare de distragere a atenției.
5. Premisele raționamentului propus la acest punct fiind false, concluzia nu poate fi altfel decât falsă. Astfel, alineatele (8) și (9) ale art. 3 din contract folosesc sintagmele valoare totală eligibilă și cheltuieli totale eligibile validate tocmai pentru a sublinia că valoarea eligibilă estimată este maximul finanțării ce poate fi acordată dar nu este în mod necesar cea care va fi în fapt acordată, eligibilitatea sau neeligibilitatea cheltuielilor evidențiate în buget determinând în final valoarea totală eligibilă validată. Cu alte cuvinte, valoarea totală eligibilă se raportează la cheltuielile din proiect și nu invers, cum afirmă reclamanta.
Cât privește susținerea potrivit căreia respectarea bugetului care, prin semnarea contractului a devenit anexă la acesta, era obligatorie pentru reclamantă din momentul încheierii contractului, Curtea observă, pe de o parte, că prin contract (art. 3 alin. 3 - 7 ) s-au prevăzut plafoanele garantate maxime pentru eligibilitatea cheltuielilor în discuție, iar pe de altă parte că, potrivit art. 14 alin. 3 din contract, în cazul unui conflict între anexele contractului de finanțare și cele din contractul de finanțare, prevederile contractului prevalează.
6. În ce privește principiul securității juridice pretins a fi afectat prin poziția pârâtei, acesta ar fi fost în discuție dacă autoritatea cu atribuții în gestionarea fondurilor europene nu ar fi avut dreptul de control în ce privește acordarea și utilizarea acestor fonduri. Afirmațiile reclamantei sunt de ordin general și ignoră substanța principiului. Pentru că, a avea o așteptare legitimă din partea administrației este necesar ca acea administrație să se fi comportat deja în același fel într-un număr însemnat de situații similare. Or, în chestiunea fondurilor europene autoritatea cu competențe în domeniu afirmă constant că responsabilitatea pentru implementarea proiectului aparține exclusiv beneficiarului, că neregulile pot fi sancționate pe toată durata implementării proiectului și ulterior, în interiorul termenului de prescripție, că eligibilitatea cheltuielilor este condiționată nu numai de respectarea prevederilor contractului de finanțare dar și a diverse acte normative ce reglementează domeniul specific în care este încheiat contractul, ghidul solicitantului și alte dispoziții legale.
Așadar, simplul fapt că autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene a verificat o cerere de finanțare și un proiect, acordând finanțarea solicitată nu este de natură a crea o așteptare legitimă pentru suficientul motiv că „administrația” nu a avut un alt comportament în situații similare.
2. Analiza motivelor de casare
Examinând hotărârea atacată, prin prisma argumentelor avute în vedere de recurentă, în susținerea motivelor de casare invocate - art. 488 alin. (1) p 6 și 8 C.proc.civ. - Înalta Curte apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele următoare:
În ceea ce privește motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. -hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b C.proc. civ., hotărârea va cuprinde: „...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”
Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.
Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, „considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă, comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul” (I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, vol. I 2011, p. 548).
Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. 11/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.
Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României -15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.
Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.
Or, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.
Relativ la cel de-al doilea motiv de casare avut în vedere de către recurentă, art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:
1.1. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia se impunea recunoașterea integrală a tarifului pe oră/expert, prin adăugare taxelor angajatorului în procent de 48% la plafoanele menționate în Ghidul solicitantului 2014 și, deci, recalcularea sumelor final, instanța supremă apreciază ca neîntemeiat agest argument, prin prisma următoarelor aspecte:
- potrivit pct. 3.1.3. - Eligibilitatea cheltuielilor - din Ghidul solicitantului 2014, între tipurile de cheltuieli care nu sunt eligibile, sunt enumerate și „cheltuielile cu personalul implicat în implementarea proiectului, care depășesc plafoanele maxime de referință precizate în prezentul Ghid.” (pct. ultim);
- potrivit pct. 3.1.4. - Plafoanele maxime de referință ale cheltuielilor cu personalul - din
Ghidul solicitantului 2014, stabilește că nivelurile maximale ele remunerării personalului din cadrul echipei de management, personalului din cadrul echipei de implementare, personalului administrativ și auxiliar (pct. 2 - 4), „reprezintă valori maxime rambursabile de către
AMPOSDRU, atât pentru experții proprii (angajați) cât și pentru experții externalizați (subcontractați), reprezentând remunerația netă și contribuțiile/taxele aferente (fără contribuțiile angajatorului).” (subl. ns.);
- în ceea ce privește taxele și contribuțiile angajatorului - 48% la valoarea maximă rambursabilă - Ghidul solicitantului 2014 stabilește că acestea „reprezintă cheltuieli eligibile în cadrul POSDRU dar nu sunt incluse în aceste plafoane maximale de referință.” (subl. ns);
- relativ la aceste taxe și contribuții ale angajatorului, precizarea care se impune este aceea eligibilitatea lor, prin prisma celor de mai sus, este condiționată de îndeplinirea, cumulativă a condițiilor prevăzute de pct. 3.1.3. - alineatul referitor la regulile generale de eligibilitate a cheltuielilor, precum și de necesitatea să fi fost solicitate la plată, aspect nedovedit în cauză.
1.2. Deși s-a susținut că instanța de fond ar fi reținut, în mod eronat, că reclamanta ar fi recunoscut depășirea plafoanelor maximale de cheltuieli, Înalta Curte apreciază că acest aspect este nerelevant în cauză, în condițiile în care nu afectează raționamentul judecătorului fondului, nefiind determinat în formarea convingerii cu privire la soluția împărtășită.
1.3. Relativ la susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond ar fi reținut, în mod nelegal, că eligibilitatea cheltuielilor nu este subordonată exclusiv prevederilor contractuale ci, prioritar prevederilor legale avute în vedere de art. 4 din Contract, Înalta Curte apreciază că netemeinicia acestui argument rezidă în eroarea de logică formală pe care recurenta o utilizează, prevalându-se de argumente eronate.
Este cert, în acest sens, că în raport de prevederile art. 1270 alin. (1) C.civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.”; însă nu este mai puțin adevărat că falsul silogism promovat de către recurentă nu poate ocoli dispoziția înscrisă în art. 4 din Contractul de finanțare, potrivit căruia eligibilitatea cheltuielilor angajate pe perioada de implementare a proiectului este condiționată de respectarea prevederilor legale ale H.G. nr. 759/2007, ale Ordinul comun M.M.F.P.S. și M.F.P. nr. 1117/2170/2010, ale Ghidului solicitantului și ale întregii legislații la care face trimitere textul articolului.
În aceeași măsură și art. 1268 alin. (3) C.civ., invocat de recurentă - Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunui. - trebuie interpretat în sensul că efectele juridice (și, implicit drepturile și obligațiile părților), născute urmare a încheierii contractului nu pot fi decât cele conforme cu legea, în sens larg, dat de art. 4 din Contractul de finanțare. Această concluzie se impune în raport de art. 1267 C.civ., potrivit căruia „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului!”.
De altfel, preemțiunea dispozițiilor legislației aplicabile în materie, față de prevederile contractuale se desprinde și din art. 5 alin. (1) din Contractul de finanțare, care instituie răspunderea exclusivă a reclamantei în ceea ce privește implementarea proiectului; neregula, în sensul art. 2. alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 fiind reprezentată de ,,orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții” (subl. ns.). Se observă, așadar, că neregula este circumscrisă, potrivit definiției legale de mai sus, și prevederilor contractelor ori a altor angajamente legal, care însă se impun a fi încheiate cu respectarea dispozițiile naționale și/sau europene. Și, nicidecum în disprețul acestora.
Și, nu în ultimul rând, după cum s-a arătat și în cuprinsul întâmpinării, din perspectiva prevederilor art. 15 alin. (2) din Contractul de finanțare, semnarea acestuia nu reprezintă, în mod automat, obligația necondiționată a AMPOSDRU/OIR POSDRU Regiunea Centru, de a finanța până la finalizarea proiectului, valoarea angajată în cazul menționat mai sus.
1.4. - 1.6. În ceea ce privește depășirea procentului permis aferent cheltuielilor de tip FEDR de maxim 15%, s-a susținut de către recurentă că aceasta ar fi trebuit calculată la valoarea total cheltuită și validată în perioada de implementare a proiectului și, nu la valoarea cheltuielilor din proiect, după cum a susținut prima instanță, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce privește modul de stabilire a cheltuielilor de tip FEDR, este de observat că dispozițiile cuprinse în art. 3 alin. (6) din Contractul de finanțare, „Valoarea cheltuielilor de tip FEDR va fi acordată în procent de maxim 15% din valoarea totală eligibilă a proiectului”; sunt în acord cu cele ale pct. 4.4.1 Cerințe obligatorii privind bugetul cererii de finanțare, din Condiții specifice -Cerere de propuneri de proiecte nr. 173 „Dezvoltarea economiei sociale” -, care prevede că „Procentul cheltuielilor de tip FEDR (maxim 15% din valoarea eligibilă) se calculează la nivel de proiect”.
Rezultă, așadar, că valoarea de referință în raport de care urmează a se calcul a procentul permis, aferent cheltuielilor FEDR, este valoarea totală eligibilă validată a proiectului.
Această din urmă valoare, așa cum a fost definită de art. 3 alin. (6) din Contractul de finanțare, se impune a fi avută în vedere și din perspectiva art. 14 alin. ultim din Contract, care stabilește aplicarea prioritară a acestor dispoziții contractuale - art. 3 alin. (6) - în dauna prevederilor Anexelor contractului de finanțare. Cu referire la această interpretare, deși recurenta susține că aceasta ar fi contrară legii, Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile considerentele expuse la pct. 1.3. de mai sus.
2. 1. Recurenta a susținut că prevederile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, la care sau făcut referire în cuprinsul Deciziei nr. 5670/21.12.2016 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că activitatea de constatare a neregulilor trebuia să fie limitată, în cauză, la aspecte ulterioare încheierii contractului, legate de modul de implementare a proiectului.
Este însă de observat că, după cum a reținut și prima instanță, acest argument din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației nr. 5323/22.11.2016, nu poate conduce, per se, la nelegalitatea actului administrativ fiscal atacat, în condițiile în care, pct. 7.5. - Nereguli - din Ghidul solicitantului prevede că ,,O neregulă sau o fraudă poate fi identificată atât pe parcursul cât și ulterior finalizării implementării proiectului.”. Mai mult, chiar art. 9 din Contractul de finanțare prevede că, constatarea neregulilor, stabilirea acestora și recuperarea sumelor plătite necorespunzător se realizează conform prevederilor legale, respectiv O.U.G. nr. 66/2011 și ale
H.G. nr. 875/2011.
Or, în raport de scopul activităților de constatare a neregulilor, de natura celor avute în vedere de art. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, așa cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. h), respectiv „activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente ... În vederea stabilirii existenței unei nereguli”, este cert că limitările care pot fi aduse acestor activități pot viza, potrivit economiei legii (în speță, ordonanța de urgență), doar restrângeri temporale, de felul celei reglementate de art. 45 alin. (1), potrivit căreia „Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare.”.
Așa fiind, nici susținerea recurentei potrivit căreia OIR POSDRU, prevalându-se de propria turpitudine, a procedat la identificarea de nereguli (care trebuiau depistate cu ocazia verificării și evaluării proiectului și, nu ulterior, în etapa implementării proiectului) nu poate fi reținută, întrucât stabilirea neregulii a avut loc în condițiile nerespectării de către reclamantă a legislației comunitare și naționale în materie, prin calcularea unor plafoane maximale nelegale.
2.2. În ceea ce privește pretinsa aplicare greșită a legii de către instanța de fond - art. 3 alin. (1), respectiv a art. 20 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 66/2011 - Înalta Curte reține următoarele:
În primul rând este de remarcat că prima instanță a apreciat că autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene nu a avut calitatea de beneficiar - ipoteza prevăzută de art. 20 alin. (1) lit. a) din ordonanță - și nici nu au fost indicate circumstanțele în care ar fi putut deveni debitor - ipoteza prevăzută de art. 20 alin. (1) lit. b) din ordonanță; astfel că nu este vorba despre nicio fractură logică a raționamentului primei instanțe, care a făcut aceste scurte aprecieri asupra celor două situații imaginate de către legiuitor.
În raport de prevederile art. 20 alin. (1) din ordonanță - ,,În cazul în care structura de control este organizată în interiorul autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, atunci aceasta este incompatibilă în ceea ce privește constatarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare”” (subl. ns.) - este de remarcat că textul de lege precitat are în vedere strict situația în care structura de control face parte din autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene; și nicidecum situația din prezenta cauză, când se reclamă nulitatea procesului verbal pentru că autoritatea ar fi evaluat eronat proiectul, pe de o parte, și, ar fi constatat și existența neregulii, pe de altă parte.
După cum a arătat și pârâta prin întâmpinare, reclamanta este în eroare cu privire la interpretarea acestui text de lege - art. 20 alin. (1) din ordonanță - pentru că, în speță, nu este de vorba incompatibilitatea pârâtei, prin prisma acțiunii/inacțiunii structurii sale de control asupra reclamantei ci, despre apartenența structurii de control la autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene.
3. În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia pârâta, prin conduita sa, ar fi încălcat principiul securității raporturilor juridice, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituție, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de nelegalitate nu este întemeiat.
Principiul securității juridice/stabilității raporturilor juridice este în strânsă legătură cu „incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau rezultând din practici aplicate de autorități - este un factor important de luat în seamă la evaluarea conduitei statului” (§ 26, Cauza Tudor Tudor împotriva României), cu faptul că „lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie [...] au creat un climat general de insecuritate juridică” ((§ 27); însă potrivit statuărilor C.J.U.E., “legislația comunitară trebuie să fie certă și aplicarea acesteia să fie previzibilă pentru persoanele cărora le este adresată. Această cerință de certitudine juridică trebuie să fie respectată cu atât mai strict în cazul normelor care pot genera consecințe financiare, astfel încât persoanele vizate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor impuse asupra lor” (§. 18 din Hotărârea din 15 decembrie 1987, Irlanda/Comisia, 325/85).
Însă, în materia fondurilor europene, după cum rezultă și din preambulul O.U.G. nr. 66/2011 (adoptarea unor măsuri de sprijin pentru asigurarea unei bune gestiuni financiare a fondurilor europenej, este certă incidența principiului bunei gestiuni financiare, expres reglementat atât în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (“TFUE”), cât și în Regulamentul (UE) Nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (UE) Nr. 1605/2002 (“Regulamentul (UE) nr. 966/2012’”).
Astfel, Regulamentul (UE) nr. 966/2012 stabilește că principiul bunei gestiuni financiare, presupune obligația statelor membre de a utiliza creditele în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, și anume în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității: principiul economiei prevede că resursele utilizate să fie puse la dispoziție în timp util, în cantitatea și la calitatea adecvate și la cel mai bun preț, principiul eficienței privește raportul optim între resursele utilizate și rezultatele obținute, în timp ce principiul eficacității privește îndeplinirea obiectivelor specifice stabilite și obținerea rezultatelor scontate.
Așadar, din această perspectivă, nu se poate susține, cu suficient temei, o pretinsă incertitudine/incoerență în reglementarea materie fondurilor europene și, cu atât mai puțin, o lipsă de previzibilitate a conduitei statului, după cum se desprinde aceasta din actele normative aplicabile în materie sau din clauzele contractului de finanțare însușit de către reclamantă.
De altfel, tocmai specificul mecanismului de absorbție a fondurilor externe nerambursabile presupune, după cum a reținut și prima instanță, că „responsabilitatea pentru implementarea proiectului aparține exclusiv beneficiarului, că neregulile pot fi sancționate pe toată durata implementării proiectului și ulterior, în interiorul termenului de prescripție, că eligibilitatea cheltuielilor este condiționată nu numai de respectarea prevederilor contractuale contractului de finanțare dar și a diverse acte normative ce reglementează domeniul specific în care este încheiat contractul, ghidul solicitantului și alte dispoziții legale!”.
Așadar, pretinsa încălcare a principiului stabilității raporturilor juridice nu a fost probată, în cauză, prin prisma considerentelor precedente, întrucât prioritatea respectării principiului bunei gestiuni financiare, este de netăgăduit.
3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Față de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivele de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză a fost respins ca nefondat, iar hotărârea atacată a fost păstrată ca legală și temeinică.
| ← Fonduri europene. Constatarea neregulilor și stabilirea... | Control Curtea de Conturi la o bancă de economisire-creditare... → |
|---|
