Alte cereri. Decizia 346/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 05.01.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.346
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 05.03.2009
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 3: Adina Pokker
GREFIER:- -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul, împotriva deciziei civile nr.939/02.10.2008, pronunțată în dosarul nr-, al Curții de APEL TIMIȘOARA, în contradictoriu cu intimatele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A și CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru contestatorul lipsă, avocat în substituirea avocatului, pentru intimata A se prezintă consilier juridic, lipsă fiind intimata Casa de Asigurări de Sănătate
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul contestatorului depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și practică judiciară constând în hotărâri judecătorești ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul contestatorului solicită admiterea contestației, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei A pune concluzii de respingere a contestației ca inadmisibilă.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Arad la data de 11.02.2008, reclamantul a chemat în judecată în calitatea de pârâți Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Casa de Asigurări de Sănătate A, solicitând admiterea acțiunii, anularea deciziei privind soluționarea contestației nr.1240/21.12.2007, a deciziei de impunere nr.10299/23.10.2007 și a raportului de inspecție fiscală nr.126/16.10.2007.
Prin sentința civilă nr.434/02.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- a fost admisă în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Casa de Asigurări de Sănătate A și în consecință a fost anulată în parte Decizia de impunere nr.10299/23.10.2007 privind contribuția suplimentară de plată la, Decizia de soluționare a contestației nr.1240/21.12.2007, emisă de pârâta A și Raportul de inspecție fiscală nr.126/16.10.2007, emis de A pentru perioada 2001 - 14 mai 2006, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr.434/2.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, au formulat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Casa de Asigurări de Sănătate
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate și menținerea Deciziei nr.1240/21.12.2007 emisă de A, Serviciul Soluționare contestații, precum și a actelor încheiate de Casa de Asigurări de Sănătate A, ca temeinice și legale.
Prin decizia civilă nr.939/02.10.2008 pronunțată în dosarul nr- Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins excepția nulității recursului formulat de pârâta A, excepție ridicată de reclamantul - intimat.
A admis recursurile formulate de pârâtele A și Casa de Asigurări de Sănătate A împotriva sentinței civile nr.434/2.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul și a anulat în parte Decizia de impunere nr.10299/23.10.2007 privind contribuția suplimentară de plată la, Decizia de soluționare a contestației nr.1240/21.12.2007, emisă de pârâta A și Raportul de inspecție fiscală nr.126/16.10.2007, emis de A numai pentru perioada aferentă anului 2001, menținându-le pentru perioada ulterioară, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, Curtea de APEL TIMIȘOARA, examinând cu prioritate excepția nulității recursului formulat de pârâta A, excepție ridicată de reclamantul intimat, a constatat că este nefondată și a respins-
Curtea a constatat că acest recurs este motivat, aducându-se critici sentinței atacate, prin prisma legalității acesteia, invocându-se greșita aplicare a legii.
Chiar dacă, astfel cum susține reclamantul intimat, motivele de recurs reiau considerentele din decizia prin care Aas oluționat contestația, această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că recursul nu este motivat, întrucât situația litigioasă este aceeași și este firesc să fie invocate aceleași argumente.
De asemenea, nu are nici o relevanță eventuala indicare greșită a cazurilor de recurs prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, atâta timp cât dezvoltarea în fapt permite încadrarea în aceste cazuri de recurs.
Analizând cele două recursuri, Curtea a constatat că sunt fondate, însă numai pentru motivele ce țin de obligația reclamantului de a plăti contribuțiile la, iar nu și pentru constatarea prescripției obligațiilor aferente anului 2001.
Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că reclamantul, având calitatea de salariat în perioada controlată, nu avea obligația de plată, anterior Legii nr.95/2006, a contribuțiilor la, aferente veniturilor din activități independente.
Interpretând astfel, prima instanță a făcut abstracție de faptul că acest fond unic este constituit, potrivit art.209, alin.1 din Legea nr.95/2006, în cea mai mare parte din contribuția pentru asigurări sociale de sănătate, suportată de asigurați, de persoanele fizice și juridice care angajează personal salariat, ori aceste contribuții era datorate și anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, pe toată perioada supusă discuției, în speță.
Astfel, obligația de plată a contribuțiilor pentru asigurările sociale de sănătate a fost stabilită, anterior, de art.52 din Legea nr.145/1997 și de art. 51 din nr.OUG51/2002, astfel cum just arată cele două recurente.
În aceste condiții, nu se poate afirma că, anterior intrării în vigoare a Legii nr.95/2006 nu exista temei legal pentru plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate. Faptul că aceste contribuții au ca destinație, după intrarea în vigoare a legii mai sus menționate, Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, înființat prin această lege, nu poate duce la concluzia că a fost schimbată natura acestora sau că ele ar reprezenta contribuții de tip nou, care nu se regăseau în legislația anterioară.
Nu sunt fondate apărările reclamantului, conform cărora, el având pe toată perioada supusă controlului calitatea de salariat, nu avea nici obligația de depunere a declarațiilor la, afirmând că potrivit art.51 din nr.OUG150/2002, această obligație revenea numai persoanelor care nu aveau calitatea de salariați, întrucât, pentru veniturile realizate din activitățile liberale, reclamantul avea obligația, conform art.53, alin.2 din acest act normativ să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza declarației de asigurare, în vederea stabilirii și achitării contribuției de 6,5%.
Din lecturarea acestui act normativ se desprind două ipoteze: plata contribuțiilor de către persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații, conform art.52, alin.1 și plata directă către casele de asigurări județene de către asigurații care nu sunt salariați, conform art.53, alin.2.
Reclamantul, aflându-se în ambele situații, datora contribuția pentru ambele categorii de venituri. Plata contribuției pentru o categorie de venituri nu exclude plata contribuției pentru cealaltă categorie.
Această abordare distinctă a veniturilor din salarii și din activitățile liber-profesioniștilor era făcută și de Legea nr.145/1997.
În ceea ce privește problema prescripției contribuțiilor eferente anului 2001, prima instanță a reținut în mod corect că acestea sunt prescrise.
Conform art.91, alin.1 și 2 din Codul d e procedură fiscală, dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani începând cu prima zi a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.
În speță, acest termen s-a împlinit, conform art.101, alin.3 Cod procedură civilă, la data de 01.01.2007, iar Nota de constatare nr. 24/05.10.2006 încheiată de organele de control din cadrul A și Raportul de inspecție fiscală nr. 65/22.11.2006 nu au întrerupt termenul de prescripție, întrucât nu sunt acte de executare.
De asemenea, nu se poate reține că a operat întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, de către reclamantul, întrucât nu există niciun fel de probe în acest sens.
Așadar, la data emiterii Deciziei de impunere nr.10299/23.10.2007, sumele reprezentând contribuțiile aferente anului 2001 erau prescrise.
În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către recurenta Casa de Asigurări de Sănătate A și circumscrise cazurilor de recurs prevăzute de art.304, pct.4, 7 și 8 Cod procedură civilă, Curtea a considerat că, raportat la conținutul acestor motive, ele se circumscriu cazului prevăzut de pct. 9 și care vizează aspectele de nelegalitate, aspecte care au fost analizate mai sus.
Împotriva deciziei nr.939/02.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr- a formulat contestație în anulare contestatorul prin care a solicitat anularea în parte a deciziei atacate, și, în rejudecarea recursurilor, respingerea acestora în totalitate.
În considerentele contestației s-a arătat că instanța de control judiciar a modificat în parte sentință recurată cu consecința menținerii parțiale a actelor atacate, deși nu a observat lipsa din conținutul acestora a oricărui motiv de drept.
Menționează că nu contestă raționamentul instanței de recurs prin care aceasta arată că există un temei legal al impunerii, obiectul contestației în anulare fiind omisiunea Curții de APEL TIMIȘOARA, din greșeală, de a verifica dacă acest temei a fost sau nu înscris în actul de impunere.
Arată că, lipsa indicării unui temei legal care să stea la baza actelor de impunere este de necontestat. În acest sens, atât decizia de impunere cât și raportul de inspecție fiscală conțin doar o înșiruire de acte normative, fără nici o mențiune privind suportul juridic concret al impunerii.
Omisiunea de a indica în concret textul de lege care permite impunerea suplimentară reprezintă în mod evident o nemotivare a actului administrativ, sancționată cu nulitatea.
Mai arată că, este de necontestat că, temeiul concret al impunerii lipsește din conținutul deciziei de impunere, acest aspect fiind omis de către instanța de recurs la pronunțarea decizie recurate în urma unei greșeli materiale.
Legal citată, intimata Casa de Asigurări de Sănătate Aaf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.
În considerentele întâmpinării se arată că în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art.318 alin.1 Cod procedură civilă, contestatorul invocând total nefondat existența unei greșeli materiale, în sensul că,instanța de recurs nu a observat lipsa din conținutul actelor atacate a menționării vreunui temei de drept.
Menționează că, prin motivele invocate, contestatorul nu a făcut dovada existenței unei erori materiale, ci dimpotrivă, susține cu totul nejustificat că prin hotărârea contestată instanța a aplicat greșit normele legale, în ceea ce privește condițiile de anulare a actelor administrative fiscale pentru lipsa indicării temeiului de drept.
Se arată că, nu se poate reține că dezlegarea pricinii ar fi fost consecința unei erori materiale așa cum pretinde contestatorul întrucât ceea ce se susține de către acesta nici nu corespunde realității. Așa cum rezultă și din motivele contestației în anulare, ceea ce se contestă acum este modul de aplicare a dispozițiilor legale raportat la starea de fapt reținută din probatoriul administrat, iar nu greșita apreciere a unor elemente materiale, situație care nu intră sub incidența dispozițiilor legale aplicabile acestei căi de atac, prin care nu pot fi sancționate eventuale greșeli de judecată, pe fond.
Intimata, Direcția Generală a Finanțelor Publice A, legal citată a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare, invocându-se excepția netimbrării acțiunii, excepția tardivității introducerii contestației în anulare și excepția inadmisibilității contestației în anulare.
În considerentele întâmpinării se arată că motivul invocat de contestator nu se încadrează în cele prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestație în anulare. Așa cum rezultă din decizia pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA, aceasta este legală și temeinică, instanța de recurs cercetând toate motivele de modificare invocate, astfel că nu ne aflăm în situația prevăzută de art.318 alin.1 teza a II - a Cod procedură civilă.
De asemenea, menționează că nu ne aflăm nici în situația prevăzută de art.318 alin.1 teza 1 Cod procedură civilă, deoarece hotărârea pronunțată nu este rezultatul unei greșeli materiale, cum eronat susține contestatorul.
Examinând cauza de față, prin raportare la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, față de prevederile legale incidente în materie, Curtea de Apel constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Contestația în anulare specială prevăzută de art.318 Cod procedură civilă prevede două motive pentru exercitarea sa, și anume dezlegarea data prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și respingând recursul sau admițându-l în parte instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Textul legal are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care poate consta în neobservarea de către instanța a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Pentru verificarea greșelilor materiale (ca de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, deși din plicul atașat la dosar rezulta ca recursul fusese depus la poștă în termenul prevăzut de lege pentru declararea căii de atac, anularea recursului ca netimbrat deși la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei de timbru etc.) nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor. Trebuie subliniat că în situația în care instanța de recurs a cunoscut existența actelor, le-a interpretat și apreciat nu mai poate fi vorba despre o greșeala materială în sensul legii, ci eventual o greșeala de judecată care nu se poate îndrepta de aceeași instanța prin retractarea propriei sale hotărâri, pe calea contestației în anulare.
Contestația în anulare ar fi admisibilă în situația în care greșeala materială a fost săvârșită de către instanță ca urmare a confundării unor elemente sau date materiale importante, ca de exemplu situația în care instanța de recurs s-a pronunțat asupra unei alte hotărâri decât cea care a fost recurată.
Contestația în anulare nu poate fi admisă când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau interpretării faptelor întrucât aceasta ar echivala cu o greșeala de judecată.
Prin urmare, greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a prevederilor legale.
Susținerea contestatoarei în sensul că omisiunea Curții de Apel, ca instanța de recurs, de a verifica din greșeala dacă temeiul legal al impunerii fiscale era sau nu înscris în actul de impunere s-ar încadra în sfera de aplicare a contestației în anulare speciale nu este întemeiată față de mențiunile făcute mai sus. În speță, motivele invocate de către contestatoare nu se includ în noțiunea de "greșeală materială" astfel cum este ea definită de legiuitor și de către doctrină și jurisprudență. Menționăm că situațiile în care intervine contestația în anulare obișnuită sau specială sunt strict și limitativ prevăzute de legiuitor în art.317 și art.318 Cod procedură civilă.
Astfel fiind, afirmația contestatorului în sensul că insuficienta motivare a deciziei instanței de recurs ar duce la admiterea contestației în anulare nu poate fi reținută, față de cazurile de contestație în anulare statuate de către legiuitor.
Reținând situația menționata, văzând si prevederile legale menționate, Curtea va respinge contestația in anulare.
Curtea va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestator împotriva deciziei civile nr.939/02.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2009
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - LIBER - -
GREFIER,
- -
RED:/27.03.09
TEHNORED:/30.03.09
2.ex./SM/
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători - /
Instanța de recurs:Curtea de APEL TIMIȘOARA
Judecători - / /
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Claudia, Adina Pokker
