Anulare act administrativ . Sentința 128/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIOV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
SENTINȚA CIVILĂ NR. 128
Ședința publică din 7 mai 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamanta A împotriva pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile B, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal se prezintă avocat, în reprezentarea reclamantei, lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei depune la dosar note de ședință, prin care răspunde la întâmpinarea pârâtei și solicită efectuarea unei expertize contabile, în vederea determinării sumelor legale datorate de reclamantă.
Instanța precizează că - în condițiile în care reclamanta a solicitat anularea actelor fiscale atacate atât pentru motive de formă, cât și pentru motive de fond - solicitarea efectuării unei expertize cu privire la cuantumul obligațiilor fiscale ale reclamantei este concludentă numai în măsura în care instanța va considera nefondate motivele de anulare invocate de reclamantă cu privire la forma actelor administrativ fiscale contestate.
În consecință, instanța pune în discuție la acest termen de judecată temeinicia motivului de anulare legat de absența motivării actelor administrativ fiscale atacate.
În aceste condiții, reprezentantul reclamantei arată că nu mai are alte cereri de probațiune legate de acest motiv de anulare.
Nemaifiind formulate alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul reclamantei pune concluzii cu privire la excepțiile ridicate, respectiv forma actului administrativ, arătând că aceste acte nu sunt motivate în drept iar art. 46.pr.fiscală care nu are caracter limitativ și, ca atare, solicită anularea actelor, să se constate nulitatea acestora întrucât nu sunt motivate în drept, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra acțiunii de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la această instanță sub nr-, reclamanta Aac hemat în judecată pârâta Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile B, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 58/12.12.2007 emisă de către Administrația Fondului pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere privind obligații la Fondul pentru Mediu nr. 15682/5.10.2007, împreună cu Raportul de inspecție fiscală nr. 15681/5.10.2007, ambele emise de către Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, se arată că în ce privește nemotivarea actelor lipsa indicării unui temei juridic concret care să stea la baza actelor de impunere este de necontestat. În ciuda faptului că prin decizia de soluționare a contestației se susține că raportul de inspecție fiscală ar conține temeiul de drept, se observă că atât decizia de impunere cât și raportul de inspecție fiscală conțin doar o înșiruire de acte normative, fără nici o mențiune privind suportul juridic concret al impunerii.
Conform reclamantei,citarea prin decizia de soluționare a contestației a unor articole din aceste acte normative care au stat la baza actelor atacate nu acoperă nemotivarea în drept a acestora, ci dimpotrivă, confirmă că inițial acestea au fost insuficient motivate. A aprecia că un act administrativ individual este motivat juridic prin simpla mențiune a actului normativ pe care se întemeiază ar lăsa posibilitatea inadmisibilă ca un act care indică drept temei, de exemplu, "legislația aplicabilă" să fie considerat ca fiind suficient motivat.
Reclamanta a apreciat că omisiunea de a indica în concret textul de lege care permite impunerea suplimentară reprezintă în mod evident o nemotivare a actului administrativ, sancționată cu nulitatea, conform celor arătate în contestație. Singurul contraargument la respectivele susțineri este necuprinderea acestui motiv de nulitate în enumerarea de la art.46 pr.fisc, care în mod evident este insuficient față de motivarea contestației.
În acest sens, a mai arătat că sancțiunea nulității pentru nemotivare intervine indiferent dacă legiuitorul a prevăzut-o expres sau nu. De asemenea, arată că atât regulile din materia protecției europene a drepturilor omului, cât și acquis-ul comunitar confirmă această soluție, oferind și exemple de jurisprudență internă care conduc la aceeași concluzie.
Nu în ultimul rând, arată reclamanta, enumerarea de la art.46 pr.fisc. nu are caracter limitativ, în sensul că nu exclude posibilitatea de anulare a actului administrativ fiscal pentru nerespectarea suficient de importantă a celorlalte cerințe de la art.43 alin.2 Cod de Procedură Fiscală, deci nici una din afirmațiile cuprinse în decizia privind soluționarea contestației nu este suficientă pentru a justifica menținerea actelor de impunere.
În continuare, reclamanta a precizat că pentru ambalajele exportate, SC SRL nu a datorat niciodată contribuția la Fondul pentru mediu
Arată că în cadrul contestației motivele pentru care concluzia contrară nu poate fi reținută, indiferent de criteriul interpretativ la care recurgem. Prin decizia de soluționare a contestației, autoritatea de mediu nu face altceva decât să reia considerentele raportului de inspecție fiscală, invocând prevederi legale intrate în vigoare după perioada controlată.
În acest sens, pârâta a dovedit inechivoc rea-credință în întocmirea actelor atacate, întrucât pe de o parte se bazează pe art.8 alin.1 lit. d din Legea nr.73/2000 în varianta anterioară datei de 02.10.2003, însă pe de altă parte invocă prevederile Legii nr.608/2001 în versiunea republicată din 2006 pentru a respinge contestația din acest punct de vedere.
Din moment ce nu există nici o contrazicere a motivelor din contestație referitoare la acest aspect, reclamanta le relua în cele ce urmează.
Potrivit versiunii aplicabile în respectiva perioadă, Fondul pentru mediu cuprinde, printre altele,"o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori".
Deși din interpretarea literală nu reiese imediat astfel, cota de 3% este datorată doar pentru ambalajele introduse pe piața din România. În continuare arată că interpretarea gramaticală a textului, deși nu presupune inevitabil această concluzie, nici nu o exclude, situație în care trebuie să apelăm la celelalte criterii de interpretare pentru a determina concluzia corectă.
Din punctul de vedere al interpretării teleologice, apare cât se poate de evident că scopul legiuitorului a fost acela de a impune obligații de plată a contribuțiilor la Fondul pentru mediu în sarcina agenților economici pentru activități care afectează integritatea mediului din România.
Soluția este confirmată întru totul prin modificarea literei d din cadrul art.8 alin.1 al Legii nr.73/2000, care ulterior intrării în vigoare a OUG nr.86/2003 se referă în mod expres la ambalajele introduse în țară.
Scopul adoptării Legii nr.73/2000, respectiv al instituirii Fondului pentru mediu, este indicat de art.1 al actului normativ, anume susținerea și realizarea cu prioritate a proiectelor cuprinse în Planul național de acțiune pentru protecția mediului. Prin urmare, obligarea "" la plata sumelor de bani aferente ambalajelor exportate, pentru o activitate care nu privește protecția națională a mediului, încalcă în mod flagrant însuși scopul legiuirii.
Apreciază că acest criteriu ar trebui utilizat cu precădere celui gramatical, întrucât trebuie mai întâi să stabilească dacă exportul de ambalaje intră sub sfera de cuprindere a Legii nr.73/2000, și numai dacă răspunsul este afirmativ se poate analiza aplicabilitatea art.8 alin.1 lit.d al acesteia.
La aceeași concluzie conduce și criteriul interpretării sistematice. În acest sens, toate prevederile Legii nr.73/2000 impun obligații agenților economici doar în măsura în care activitățile acestora afectează potențial integritatea mediului din România.
Mai mult, și celelalte acte normative în materie consacră soluția adoptată mai sus. Dintre acestea se amintește HG nr.349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje care la art.2 mai arată în mod expres că sunt cuprinse în sfera sa de reglementare doar ambalajele introduse pe piață.
De asemenea, OUG nr.78/2000 privind regimul deșeurilor consacra în mod expres (varianta în vigoare pentru perioada controlată), la art.3 lit.b, principiul"poluatorul plătește", principiu evident incompatibil cu obligația societății noastre de a fi obligată la virarea contribuției către Fondul de mediu pentru ambalajele exportate.
Desigur că aceste criterii de interpretare decurg unul din celălalt, și se presupun reciproc, arăta în cele ce urmează că și criteriul gramatical de interpretare confirmă nelegalitatea actelor contestate.
Potrivit art.8 alin.1 lit.d aplicabil perioadei analizate, subiecți ai obligației de plată sunt producătorii și importatorii. Este cât se poate de clar că față de ambalajele exportate societatea noastră nu are calitatea de importator.
Din activitatea de export a SC SRL nu a rezultat și nu rezultă deșeuri. Prin urmare, raportat la această activitate, societatea reclamantă nu are calitatea de producător în accepțiunea legislației mediului, deci nu poate fi obligată la plata cotei prevăzute de art.8 alin.1 lit.d din Legea nr.73/2000.
Chiar textul legal invocat pentru a justifica soluția de respingere a contestației întărește concluzia în conformitate cu care nu a avut calitatea de producători. Aceasta întrucât versiunea Legii nr.608/2001 privind evaluarea conformității produselor prevedea, la art.4 lit.t, că prin noțiunea de "producător" se înțelege "persoana responsabilă pentru proiectarea și realizarea unui produs, în scopul introducerii pe piață, în numele său;responsabilitățile producătorului se aplicăoricărei persoanefizice sau juridice care asamblează, ambalează sau etichetează produse în vederea introducerii pe piață sub nume propriu ". Modificarea din 2006 este firească, în vederea alinierii legislației interne la standardele europene, însă pentru a menține consecvența, este necesară analiza prevederilor în vigoare până la data de 02.10.2003. Or, astfel cum am arătat mai sus, toate aceste prevederi dovedesc faptul că nu am avut calitatea de producători în ceea ce privește ambalajele exportate,deci nu datoram contribuția la fondul de mediu aferentă acestora, situație în care actele atacate sunt vădit nelegale din punctul de vedere dezvoltat mai sus.
În continuare arată că societatea reclamantă și-a îndeplinit obiectivele de recuperare și după iulie 2004
Mai mult, nici argumentarea adusă prin actul de soluționare nu este de natură a înlătura concluzia în conformitate cu care SC SRL a recuperat cantitatea de ambalaje prevăzută în obiective.
În acest sens, contractele încheiate cu SC SRL, SC RG SRL și SC GRUP SRL au avut ca obiect repararea paleților care au însoțit marfa introdusă pe piață de către societatea reclamantă, după care acestea au fost refolosite. Din acest punct de vedere, ambalajele reparate și refolosite au fost recuperate, și trebuiau luate în considerare la verificarea îndeplinirii obiectivelor. Referitor la contractele încheiate cu SC PLAST SR și SC SRL, acestea au la rândul lor un obiect complex, care pe lângă vânzarea deșeurilor rezultate în urma producției include și livrarea de saci în vederea reciclării acestora și arată că cele două societăți dețin autorizație de mediu pentru realizarea obiectului contractului, deci afirmația finală de la punctul III al deciziei de soluționare a contestației este complet lipsită de substanță.
În ceea ce privește taxa pentru emisiile de poluanți în atmosferă, nici din raportul de inspecție fiscală, nici din anexele la acesta nu rezultă partea de sumă care ar constitui accesoriu la această contribuție. De asemenea, temeiul legal nu este indicat, mențiunea acestuia doar odată cu soluționarea contestației nefiind suficientă.
O serie de argumente dezvoltate în cadrul contestației au fost omise în totalitate la soluționarea acesteia
Arată că raportul privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere a fost emis după expirarea duratei maxime privind inspecția fiscală.
Potrivit art.104 alin.1 pr.fisc, durata inspecției fiscale nu poate depăși 3 luni. Raportul privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere le-a fost comunicat în data de 05.10.2007, deși controlul a început încă din 12.03.2007, cu aproape 7 luni înainte.
La expirarea termenului, organul de control avea obligația fie de a emite raportul privind inspecția fiscală, fie de a constata că aceasta a încetat, urmând, dacă este cazul, să se efectueze o nouă inspecție pentru perioadele nesupuse controlului.
Actele emise ulterior datei de 12.06.2007, deci ulterior expirării termenului pentru desfășurarea inspecției fiscale, sunt acte emise în lipsa unui aviz de inspecție fiscală, deci nu produc în mod valabil efecte juridice.
Referitor la aceste argumente, nu există nici un răspuns, doar susținerea că nu se poate pune problema afectării activității SC SRL, care nu are nici o legătură cu cele arătate mai sus.
Din perspectiva celor arătate la acest punct, și decizia privind soluționarea contestației este insuficient motivată, deci lovită de nulitate pentru considerentele indicate la primul punct.
Fiind legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Reclamanta "" a contestat Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007, criticând, în primul rând, lipsa indicării unui temei juridic concret care să stea la baza actelor de impunere.
"" a arătat că, în ciuda faptului că prin decizia de soluționare a contestației se susține că raportul de inspecție fiscală ar conține temeiul de drept, se observă că atât decizia de impunere cât și raportul de inspecție fiscală conțin doar o înșiruire de acte normative, fără nici o mențiune privind suportul juridic concret al impunerii.
Examinând această critică, instanța constată caracterul întemeiat al susținerilor reclamantei.
Astfel, Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007 (atașată la filele 16-17 dosar) cuprinde exclusiv precizarea că obligațiile fiscale ale "" au fost stabilite cu respectarea, între altele, a Ordonanței Guvernului nr. 11/1996, a Legii nr. 500/2002, a Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, a Legii nr. 73/2000, a Ordonanței de Urgență nr. 196/2005.
De asemenea, raportul de inspecție fiscală nr. 15.681/5.10.2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu (atașat la filele 18-25 dosar) identifică exclusiv actele normative în temeiul cărora s-a efectuat inspecția fiscală și au fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare, fără a preciza articolul sau articolele din actele normative citate în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale respective.
Instanța precizează că, potrivit art. 87 Cod de Procedură Fiscală, " decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă".
Conform art. 43 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, "actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) ștampila organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația;
j) mențiuni privind audierea contribuabilului".
Așadar, art. 43 alin. 2 lit. f) Cod de Procedură Fiscală impune ca decizia de impunere să cuprindă temeiul de drept în baza căruia au fost stabilite obligațiile fiscale identificate prin decizie de impunere respectivă.
Legea nu conține precizări suplimentare privind conținutul acestui temei de drept. În aceste condiții, este de competența instanței să identifice acele cerințe impuse de legiuitor în precizarea temeiului de drept de către organul emitent al actului administrativ fiscal, cu respectarea dispozițiilor art. 13 Cod de Procedură Fiscală, conform cărora "interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege".
În acest sens, instanța reține că temeiul de drept constă în indicarea textelor legale care au justificat emiterea actului respectiv.
Întrucât legiuitorul a impus organului fiscal emitent al actului de impunere obligația indicării temeiului de drept, o atare obligație presupune identificarea concretă a textului de lege în baza căruia s-a emis actul în cauză.
Această obligație este determinată de necesitatea asigurării posibilității verificării ulterioare a legalității actului fiscal respectiv, precum și de necesitatea respectării unui principiu general stabilit de art. 31 alin. 2 din Constituția României, potrivit căruia " autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal."
În cazul în care indicarea temeiului de drept s-ar rezuma la indicarea unui act normativ sau a mai multor acte normative - dar fără indicarea concretă a articolului sau articolelor de lege care justifică emiterea actului - obligația indicării temeiului de lege ar fi lipsită de orice consecință juridică, deoarece organul fiscal s-ar putea limita la indicarea "legislației fiscale" sau a "legislației române în domeniu".în acest context, instanța subliniază că indicarea temeiului de drept este o obligație generală impusă autorităților administrative, aflată în strânsă corelație cu obligația autorităților administrative de a-și motiva deciziile, dat fiind faptul că motivarea implică și indicarea legii în temeiul căreia s-au emis actele respective.
În privința obligației autorităților administrative de a-și motiva deciziile, instanța observă că, în afara art. 31 alin. 2 din Constituția României, art. 1 alin. 3 din Constituția României prevede că "România este statde drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate."
Or, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.
Instanța subliniază că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră "dreptul la bună administrare". Conform alineatelor 1 și 2 din acest articol, (1) "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c)obligația administrației de a-și motiva deciziile."
Date fiind aceste obligații, instanța apreciază că absența motivării concrete în drept a actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și a încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
În acest sens, instanța amintește dispoziția art. 12 Cod de Procedură Fiscală, potrivit căreia "relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii".
Obligația exercitării de către organele fiscale a atribuțiilor legale cu bună credință implică, la rândul său, comunicarea datelor esențiale în stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare ale contribuabilului.
În același context, instanța subliniază că art. 43 alin. 2 lit. f) Cod de Procedură Fiscală trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care este lipsit de orice consecințe juridice, în conformitate cu dispozițiile art. 978 Cod Civil, conform cărora "când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".
Or, dacă enumerarea unor acte normative ar fi considerată o indicare legală a temeiului de drept, această obligație ar fi inutilă, deoarece nici contribuabilul și nici organele abilitate să verifice legalitatea emiterii actului nu ar avea posibilitatea verificării aplicării corecte a dispozițiilor legale, și nici nu ar putea avea reprezentarea corectitudinii operațiunii de stabilire a obligațiilor fiscale.
Având în vedere că prin Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007, precum și prin raportul de inspecție fiscală nr. 15.681/5.10.2007, Administrația Fondului pentru Mediu a stabilit o serie de obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei "", se impunea ca aceste acte administrativ fiscale să conțină temeiul de drept al emiterii lor, iar nu o enumerare a actelor normative a căror aplicare se pretinde că s-a făcut.
Instanța subliniază, totodată, insuficiența indicării exclusive a actelor normative pretins incidente în cauză, în contextul în care verificarea obligațiilor fiscale ale reclamantei "" a avut în vedere o perioadă de 4 ani, respectiv 2002-2006, perioadă în care actele normative indicate au suferit numeroase modificări.
Astfel, instanța observă că unul din actele normative indicate de organele fiscale este Ordonanța de Guvern nr. 11 din 23 ianuarie 1996, privind executarea creanțelor bugetare, care a fost modificată prin: Legea nr. 108/1996, prin care a fost aprobată cu modificări Ordonanța Guvernului nr. 11/1996; Ordonanța Guvernului nr. 7/1997, aprobată prin Legea nr. 98/1997; Ordonanța Guvernului nr. 53/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 258/1998; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 15/1998; Legea nr. 258/1998; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/1999; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1999; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 113/1999; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 211/1999; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000; Ordonanța Guvernului nr. 26/2001, aprobată prin Legea nr. 109/2002; Legea nr. 137/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/2002, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 222/2000, respinsă prin Legea nr. 211/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2001(aprobată prin Legea nr.561/2001), și abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/2002.
Ordonanța de Guvern nr. 11 din 23 ianuarie 1996 fost abrogată prin Ordonanța de Guvern nr. 61 din 29 august 2002, privind colectarea creanțelor bugetare, care, la rândul său, a fost abrogată prin intrarea în vigoare a actualului Cod de Procedură Fiscală.
De asemenea, Legea nr. 73/2000, privind Fondul pentru mediu, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 9 decembrie 2002, fiind ulterior modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 333/2004; Legea nr. 333/2004; și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2005.
În decursul perioadei care a făcut obiectul inspecției fiscale la reclamanta "", Legea nr. 73/2000, privind Fondul pentru mediu a fost abrogată prin Ordonanța de Urgență nr.196 din 22 decembrie 2005, privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1193 din 30 decembrie 2005.
Dat fiind acest context, în care legislația fiscală a fost modificată de mai multe ori consecutiv, în decursul perioadei care face obiectul inspecției fiscale, indicarea temeiului de drept implică obligația organului fiscal de a indica textul concret al dispoziției legale care a determinat stabilirea obligației fiscale în sarcina contribuabilului.
În raport cu cele arătate mai sus, instanța apreciază că identificarea exclusivă a actelor normative în temeiul cărora s-a efectuat inspecția fiscală și au fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare - fără a preciza articolul sau articolele din actele normative citate în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale respective - nu îndeplinește cerințele impuse de art. 87 și 43 alin. 2 lit. f) Cod de Procedură Fiscală, pentru a se reține că actele fiscale contestate cuprind temeiul de drept.
Din punct de vedere, instanța consideră întemeiată observația reclamantei, conform căreia a aprecia că un act administrativ individual este motivat juridic prin simpla mențiune a actului normativ pe care se întemeiază ar lăsa posibilitatea inadmisibilă ca un act care indică drept temei, de exemplu, "legislația aplicabilă" să fie considerat ca fiind suficient motivat.
În consecință, instanța reține caracterul nelegal al emiterii Deciziei de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007, precum și a raportului de inspecție fiscală nr. 15.681/5.10.2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu, pentru neindicarea temeiului de drept în mod corect.
Soluția dată prin Decizia nr. 58/12.12.2007, de respingere a contestației reclamantei "", apare, așadar, ca nelegală, în raport cu concluzia anterior expusă.
Instanța nu poate reține posibilitatea completării temeiului de drept prin soluția dată în contestația formulată de reclamantă, dat fiind caracterul imperativ al dispozițiilor art. 87 și 43 Cod de Procedură Fiscală, care impun obligativitatea menționării temeiului de drept în conținutul deciziei de impunere, care constituie titlul executoriu în baza căruia sunt datorate obligațiile fiscale de către reclamantă.
În consecință, cu această motivare, instanța va admite acțiunea formulată de reclamanta "" în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, și va anula Decizia nr. 58/12.12.2007, Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007, precum și raportul de inspecție fiscală nr. 15.681/5.10.2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu.
Totodată, instanța va lua act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în această cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanta "" în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.
Anulează Decizia nr. 58/12.12.2007, Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu nr. 15682/5.10.2007, precum și raportul de inspecție fiscală nr. 15.681/5.10.2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu.
Ia act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în această cauză.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Pronunțată în ședința publică din 7 mai 2008.
PREȘEDINTE GREFIER,
- - - -
Red. 21.05.2008
Tehndact./ 4 ex./22.05.2008
Se comunică:
-reclamantă A - str. - nr. 17 jud.
-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile B - B,. nr. 294 Corp A, sector 6.
Com. 2 ex.
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan
