Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 407/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 407/2010
Ședința publică de la 18 Februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Monica Diaconescu
JUDECĂTOR 3: Radu Rareș
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta - SRL și de către pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S în nume propriu și în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI Z împotriva sentinței civile nr. 1848 din 27.08.2009 pronunțată în dosarul nr. nr- al Tribunalului Sălaj, privind și pe intimatul-chemat în garanție ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU - MINISTERUL MEDIULUI, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă specială de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurenta - SRL, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul pârâtei este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar recursul reclamantei este timbrat cu 21,5 lei taxă judiciară de timbru și 1,65 lei timbru judiciar.
Se mai menționează faptul că la data de 15 februarie s-au înregistrat la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de recurenta-reclamantă.
Curtea învederează faptul că, având în vedere obiectul recursului reclamantei, acesta este scutit de plata taxei judiciar de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Prin urmare, recurenta are posibilitatea de a solicita restituirea taxei judiciare de timbru, fiind citată din eroare cu mențiunea achitării acesteia.
Întrucât partea prezentă arată că nu are alte cereri de formulat, Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 150 pr.civ. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei-reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate în sensul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată la fond, pentru motivele arătate în cuprinsul memoriului de recurs și al concluziilor scrise. Solicită de asemenea obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 1.848 din data de 27 august 2009 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, a fost dmisă în parte acțiunea reclamantei Z și s-a dispus anularea deciziei de restituire nr. 29358/27.04.2009 a Administrației Finanțelor Publice Z și a deciziei nr. 50/12.06.2009 a Direcției Generale a Finanțelor Publice
Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE Z să restituie reclamantei suma de 1.111,36 lei încasată cu titlu de taxă de primă înmatriculare, cu dobânda aferentă, până la data plății efective.
De asemenea, s-a respins cererea de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu și cererea privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, a analizat, în primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție, respectiv Administrația Fondului pentru Mediu pe care a admis-o, având în vedere că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtelor la restituirea taxei speciale pentru autovehicule, taxă pe care reclamanta a achitat-o în baza art. 2141-3din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar acțiunea de față nu vizează restituirea unei sume care a fost achitată cu titlu de taxă de poluare pentru autovehicule, reglementată de nr.OUG 50/2008 și care este singura care se face venit la bugetul Fondului pentru mediu. Taxa de primă înmatriculare, care a făcut obiectul acțiunii, nu a constituit venit la bugetul Fondului pentru mediu, nu a fost încasată și nici gestionată de Administrația Fondului pentru Mediu.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a concluzionat că este evident că Administrația Fondului pentru Mediu nu poate avea calitatea de chemat în garanție în prezenta cauză, pentru simplul motiv că sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare nu au constituit venituri la bugetul Fondului pentru mediu, nefiind încasate de aceasta.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulată în cauză.
Asupra cauzei pe fond, prima instanța a reținut că reclamanta a achiziționat din Germania un autovehicul, marca Volkswagwn, tipul Golf, având cartea de identitate nr. G-, iar pentru înmatricularea acestuia, cu chitanța seria - nr. - din 03.12.2007, a achitat suma de 3.355,36 lei ( 9, dosar fond).
A mai reținut prima instanță că reclamanta considerând că nu datorează această sumă, a solicitat restituirea ei, dar prin decizia nr. 29358 din 27.04.2009 (9) Administrația Finanțelor Publice Zac omunicat faptul că, în conformitate cu legislația internă, suma solicitată nu poate fi restituită întrucât nu face parte din categoria plăților care pot fi restituite contribuabililor.
Împotriva acestei decizii, a mai relevat prima instanță, reclamanta a făcut contestație arătând că, la nivel național există deja creată o practică, în conformitate cu care, plățile de natura aceleia pe care pârâtele o datorează, se restituie. Contestația a fost soluționată prin decizia nr. 50/12.06.2009 emisă de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acesteia, cu motivarea că, la data achitării de către reclamantă a taxei de primă înmatriculare, în dreptul intern a existat un temei legal, respectiv art. 214 ٨ 1 din Codul fiscal, iar față de această împrejurare, restituirea sumei solicitată de către reclamantă este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât prin art. 117 din nr.OG 92/2003 sunt limitativ prevăzute taxele care se restituie, taxa de primă înmatriculare nefăcând parte din această categorie de taxe.
Împotriva acestei decizii, reclamanta s-a adresat instanței solicitând anularea deciziei ca fiind nelegală.
Instanța de fond a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată având în vedere că taxa specială de înmatriculare a fost reglementată de dispozițiile art. 214 ٨ 1 din Codul fiscal, fiind aplicată numai autoturismelor achiziționate din țările Uniunii Europene, fără a se aplica și autoturismelor autohtone creându-se, astfel o discriminare și o încălcare a art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene. Potrivit articolului sus-menționat, a relevat prima instanță, se interzice statelor membre să aplice direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
A mai precizat instanța de fond că în cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul comunitar cât și de cel național, pentru aplicarea unitară a dreptului comunitar, statele membre și comunitățile au recunoscut principiul rangului prioritar al dreptului comunitar față de dreptul național. Fundamentul priorității de aplicare al dreptului comunitar rezidă în împuternicirile care se regăsesc în constituțiile naționale.
În acest sens, prin art. 148 alin. 2 în Constituția României se prevede: "Ca urmare a aderării, prevederile tuturor statelor constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare".
Curtea de Justiție Europeană a pus bazele principiului rangului prioritar al dreptului comunitar față de dreptul național în hotărârea COSTA/ENEL din 1964. Hotărârea adoptată arată următoarele: "Spre deosebire de tratatele obișnuite, Tratatele comunitare au înființat o ordine de drept care în momentul intrării sale în vigoare a fost înregistrat în ordinea juridică a statelor membre și care se impune jurisdicțiilor lor. Având în vedere că statele au renunțat la o parte din drepturile lor suverane transformându-le pe acestea în favoarea unor comunități pe baza unor tratate încheiate pe bază de reciprocitate, acestora le este imposibilă luarea unor măsuri unilaterale care să contravină tratatelor și care nu ar fi opozabile față de Comunități".
Având în vedere cele de mai sus, art. 214 ٨ 1 din Codul fiscal care a constituit temeiul legal al plății taxei speciale de înmatriculare, a fost abrogat prin nr.OUG 50/2008. La data soluționării prezentei cauze, a învederat prima instanță, taxa specială de primă înmatriculare era lipsită de temei de drept, motiv pentru care acțiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, iar pârâta a fost obligată să restituie reclamantei această taxă.
În final, prima instanță a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât pârâtele au emis deciziile atacate în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și în baza unei legi naționale în vigoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamanta Z cât și pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI în nume propriu și în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI, solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii instanței de fond.
În recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S în nume propriu și în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI Z s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată, cu consecința menținerii deciziei nr. 50/12.06.2009 emisă de S precum și a deciziei de restituire nr. 29.358/27.04.2009 emisă de Z, ca temeinice și legale.
Totodată, pârâta a solicitat menținerea sentinței instanței de fond referitoare la respingerea cererii reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și desființarea dispoziției privind obligarea instituțiilor pârâte la restituirea sumei de 1.111,36 încasată cu titlu de taxă de primă înmatriculare, cu dobânda aferentă, până la data plății efective.
În dezvoltarea motivelor de recurs, bazate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041.pr.civ. pârâta a apreciat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 2141-3din Legea nr. 571/2003, în prezent abrogate prin nr.OUG 50/2008, dar în vigoare la momentul formulării acțiunii de către reclamantă, și a adăugat un nou caz de scutire de la plata taxelor speciale pentru autoturisme, pronunțând o soluție nelegală, deoarece Codul fiscal prevedea în mod limitativ cazurile de scutire de la plata taxei de primă înmatriculare, iar suma solicitată de reclamantă nu se încadra în categoria sumelor care se restituie contribuabilului.
A mai apreciat pârâta că instanța de fond în mod greșit nu a făcut nici o referire la incidența în speță a dispozițiilor art. 725 alin. 1.pr.civ. care consacră regula aplicării imediate a legii noi, având în vedere că legea nouă se aplică din momentul intrării ei în vigoare proceselor începute sub legea veche, aflate în curs de judecată, aceasta text legal fiind în consens și cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție și cu statuările deciziei nr. 628/2006 a Curții Constituționale.
Din această perspectivă, pârâta consideră că soluția legală pe care trebuia să o pronunțe prima instanță trebuia să fie în raport de noile dispoziții legale din nr.OUG 50/2008 prin care legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată în perioada 01.01.2007 - 30.06.2008 și nu restituirea integrală a taxei, aceste dispoziții fiind de imediată aplicare și neîncălcând principiul neretroactivității legii civile în timp, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
În sprijinul poziției sale, pârâta a făcut trimitere la dispoziții constituționale și la jurisprudența Curții Constituționale, concluzionând că soluția instanței de fond trebuia pronunțată în raport de noile prevederi ale nr.OUG 50/2008.
În al doilea rând, pârâta a arătat că instanța de fond în mod nelegal a admis capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale aferentă sumei achitate de reclamantă începând cu data achitării și până la data plății efective, având în vedere atât dispozițiile Codului d e pr.fiscală cât și pe cele ale Ordinului nr. 1.899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire, care prevăd că pentru procedura de restituire a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal sunt aplicabile termenele prev. de dispozițiile art. 199 (în prezent art. 70) alin. 1 și 2 sau art. 112 alin. 2 din nr.OG 92/2003, republicată, după caz, iar dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prev. la pct. 1 sau a celui prev. la Cap. I pct. 4 alin. 3, după caz, și se acordă la cererea contribuabililor. Din această perspectivă, pârâta menționează că reclamanta nu a solicitat organului fiscal acordarea dobânzii aferente sumei solicitate la restituire reprezentând taxa specială de primă înmatriculare conform art. 124 alin. 1 din nr.OG 92/2003 republicată și modificată.
În final, pârâtă a considerat că instanța de fond în mod corect a respins cererea reclamantei de obligare la cheltuieli de judecată, dar a făcut precizarea că, în eventualitatea în care se vor solicita în fața instanței de recurs de către reclamantă, acestea trebuie respinse, având în vedere faptul că taxa specială de primă înmatriculare a fost calculată și încasată de către organele fiscale în conformitate cu prevederile legale și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, iar în aceste condiții, nu poate fi reținută culpa procesuală a Sp entru a fi obligată la plata acestor cheltuieli.
În recursul formulat de reclamanta Z s-a solicitat admiterea acestuia și, pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 746 lei pentru judecarea fondului cauzei precum și obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor în recurs.
Astfel, reclamanta a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, argumentat de faptul că pârâta a emis decizia atacată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și în baza unei legi naționale în vigoare, deoarece această motivare excede obiectului dedus judecății pentru că nu s-au pus în discuție condițiile în care pârâta a emis decizia atacată. În aceste condiții, reclamanta consideră că hotărârea instanței de fond cu privire la acest capăt de cerere este lipsită de temei legal, având în vedere că acțiunea sa a fost admisă, pârâtele au fost obligate la restituirea sumei achitată cu titlu de taxă de primă înmatriculare, cu dobânda aferentă până la data plății efective, situație în care acestea trebuiau să fie obligate și la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 274.pr.civ. respectiv pentru faptul că pârâtele au căzut în pretenții, iar reclamanta a făcut dovada cheltuielilor suportate cu prezenta cauză constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată următoarele:
În ceea ce privește recursurile declarat de pârâte Curtea notează că în cauza de față se impune a se reține aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare, Tratat), versiunea consolidată în urma Tratatului d l Lisabona din anul 2007 (ex-art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene).
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a că art. 110 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 110 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 110 parag. 1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatori prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Referitor la eventuala incidență a disp. nr.OUG 50/2008, Curtea constată următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativaxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiuluitempus regit actum,normele de drept material din legea fiscală (art. 2141- art.2143fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 110 parag. 1 din Tratat.
Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamanta-intimată are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea:, cazul nr. 68/79I/S contre re danois des impts accisesprecum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de nr.OUG 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de nr.OUG 50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul, cu consecința îndrumării reclamantei să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii unei părți din taxă prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantei să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor nr.OUG 50/2008 nu este contrară Tratatului (procedura de infringement) nu are nicio influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile Tratatului.
Din această perspectivă, aplicarea nr.OUG 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
Așa fiind, în temeiul art. 20 alin. 3 și art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312.pr.civ. recursul declarat de pârâte se va respinge ca nefundat.
II. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Curtea reține că soluția instanței de fond de respingere a cererii privind plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în fond, chiar dacă a fost motivată numai în fapt, nu este legală. De altfel, în raționamentul instanței s-a strecurat o greșeală de interpretare a legii.
Curtea reține că deși deciziile administrative au fost emise în exercitarea sarcinilor de serviciu ale administrațiilor fiscale nu este mai puțin adevărat că acestea au fost găsite neconform cu dreptul și s-a dispus invalidarea lor.
Or, sancțiunea invalidării acestora nu a fost aplicată de pârâte care au avut prilejul să o facă în etapa administrativă prealabilă ci au pus-o pe reclamantă în situația de a apela la justiție și evident de a face cheltuieli cu procesul.
Temeiul de fapt și de drept al angajării responsabilității civile delictuale privind plata cheltuielilor de judecată este ca debitorul acestora să fie partea care cade în pretenții.
Or, în speță, reiese cu evidență că pârâții sunt aceia care au căzut în pretenții și din culpa acestora s-a admis acțiunea reclamantei.
Așadar și din această perspectivă, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274.pr.civ. motiv pentru care în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312.pr.civ. se va admite recursul reclamantei și ca o consecință sentința va fi modificată în parte, în sensul admiterii cererii accesorii și a obligării pârâtelor în solidar, conform art. 277.pr.civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în fond în sumă de 762,6 lei reprezentând onorariu avocațial.
III. De asemenea, având în vedere soluția dată în recursul pârâtelor, constatând că și în faza recursului acestea au căzut în pretenții, în baza art. 274.pr.civ. corelat cu art. 277.pr.civ. pârâtele vor fi obligate în solidar să achite reclamantei Z, cheltuieli de judecată în sumă 700 lei reprezentând onorariului avocațial în recurs.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta Z împotriva sentinței civile nr. 1.848 din 27 august 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, pe care o modifică în parte, în sensul că admite cererea de acordare a onorariului avocațial în sumă de 762,6 lei la fond și 700 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Respinge recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - ---
Red.
Dact./6 ex./ 26 februarie 2010/jud.fond.
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Monica Diaconescu, Radu Rareș
