Obligația de a face. Decizia 420/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 420/2010
Ședința publică de la 18 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 3: Claudia Idriceanu
Grefier - -
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile formulate de reclamantul și pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR SI împotriva sentinței civile nr. 2397/2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUN.C N, CONSILIUL JUDETEAN AL JUD.C, MUNICIPIUL CNP RIN PRIMAR și COMPANIA NATIONALA DE AUTOSTRAZI SI DRUMURI NATIONALE, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la acest termen s-a depus la dosar, prin fax, de către reclamantul, concluzii scrise.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de 11.02.2010 s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și conlcuziile orale ale părților, încheire ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2397 din 11.09.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, s-a dmis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean a județului
S- respins restul excepțiilor formulate de pârâți.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N, CONSILIUL JUDEȚEAN al județului C, MUNICIPIUL C-N, CNADNR prin DIRECȚIA DE DRUMURI ȘI PODURI C, MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul este proprietarul unei parcele de teren situat în C-N, str.- nr.și înscrisă în CF nr.332 C-N cu nr.top13711/4/1 în suprafață de 53412 mp.
Această zonă a fost reglementată de un plan urbanistic zonal aprobat prin hotărârea 741/2004 a Consiliului local al municipiului C-N, însă prin această hotărâre s-au stabilit și faptul că reglementările stabilite prin această documentație se vor prelua în studiile pentru traseul viitoarei centuri ocolitoare a municipiului C-
Prin certificatul de urbanism 4951/3.11.2006 s-a stabilit destinația conform planului urbanistic general, zonă de locuință,2 introducându-se și mențiunile arătate mai sus prin HCL 741/2004.
Prin certificatul de urbanism 3806/18.08.2008 s-a stabilit destinația zonei conform PUZ parțial în V 5 și parțial în L 3c. De asemenea, s-a menționat că poate fi utilizat pentru elaborarea PUZ, cu condiția obținerii avizelor necesare.
Prin certificatul de urbanism 6942 din 8.01.2008 s-a stabilit că imobilul reclamantului este încadrat în parțial și V 5 astfel că singura diferență între aceste două ultime certificate de urbanism este acela că prin ultimul certificat de urbanism se menționează faptul că drumul de ocolire pe la S-E a municipiului C-N va traversa parcela reclamantului. Aceasta deoarece prin HCL 787 din 18.12.2007 a fost modificat PUZ-ul ca urmare a proiectului inițiat în vederea construirii centurii ocolitoare a orașului.
Reclamantul s-a adresat instituțiilor pârâte în vederea reglementării din punct de vedere urbanistic a regimului tehnic, juridic și economic al imobilului al cărui proprietar este, deoarece a arătat că dorește să construiască pe acest imobil un azil de bătrâni.
Deoarece reclamantul a îndeplinit prin aceste cereri, procedura prevăzută de art.7 din Legea 554/2004 tribunalul a respins excepția lipsei plângerii prealabile invocată de Ministerul Transporturilor și.
Întrucât, prin formularea petitelor de către reclamant nu se dorește obținerea unei hotărâri și în contradictoriu cu Consiliul județean C care de altfel nu are atribuții în proiectul pentru varianta de ocolire a municipiului C-N, a fost admisă excepția lipsei calității pasive față de acest pârât.
Referitor la excepția inadmisibilității invocată de Ministerul Transporturilor și, instanța a apreciat că extinderea acțiunii contra acestui pârât a fost necesară și ca urmare nu se poate invoca inadmisibilitatea, de fapt tardivitatea extinderii raportat la prev.art.132 proc.civ.și mai cu seamă de acest pârât pentru care primul termen de judecată a fost cel ulterior comunicării acțiunii și extinderii de acțiune.
De asemenea, excepția necompetenței materiale a Tribunalului a fost respinsă dat fiind faptul că în cauză operează o prorogare legală de competență a tribunalului ca urmare a necesității reclamantului de a-i fi rezolvate într-un dosar toate capetele de cerere și a faptului că petitele principale atrag conform art.2 proc.civ. și art.10 din Legea 554/2004 competența în primă instanță a tribunalului.
Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul local al municipiului C-N a fost respinsă prin încheierea din ședința publică din 10 aprilie 2009.
În consecință, toate excepțiile ridicate de pârâți au fost respinse.
Raportat la fondul cauzei, tribunalul a apreciat că solicitările reclamantului de a obliga autoritățile pârâte la demararea procedurilor în vederea de fapt a stabilirii regimului urbanistic a imobilului în care se află terenul său, nu sunt admisibile. Aceasta deoarece, finalizarea unui proiect definitiv este condiționată de obținerea de către autoritățile pârâte a unor acorduri efectuarea unor proceduri specifice reglementate de mai multe acte normative și a căror rezolvare nu poate fi apreciată de instanță întrucât fiind un proiect public, interesul public este superior celui privat și nu se poate ajunge ca ținând cont de interesul legitim privat a unei persoane să fie încălcate procedurile administrative stabilite prin diverse acte normative și care trebuie parcurse de către instituțiile pârâte, fapt ce ar încălca interesul public.
În practica instanțelor de judecată s-a stabilit că nu pot fi obligate autoritățile pârâte la emiterea unor acte administrative care ar încălca prevederile legale, aceasta în ideea că reclamantul nu este împiedecat să construiască imobilul care îl dorește dacă obține actele specificate în certificatele de urbanism. Evident că, în cazul în care imobilul va fi traversat de centura ocolitoare acesta urmează a fi expropriat pentru utilitate publică potrivit Legii 33/1994.
Pe de altă parte, reclamantul are reglementată situația juridică din punct de vedere urbanistic, astfel că este neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea Consiliului local la elaborarea și aprobarea unui nou PUZ.
Considerând că nu există o diferență semnificativă între certificatele de urbanism sau o nerespectare a prevederilor cuprinse în documentațiile de urbanism de către certificatele de urbanism conform art.33 și 34 din Legea 350/2001 și că un nou plan urbanistic zonal urmează a fi întocmit și aprobat în condițiile în care se definitivează proiectul centurii ocolitoare, situație însă în care certificatele de urbanism ce vor fi emise trebuie să respecte noua reglementare urbanistică fiind însă posibil și ca planul urbanistic zonal actual să rămână în vigoare, instanța a apreciat că nu sunt întemeiate susținerile reclamantului privitor la necesitatea obligării întocmirii și adoptării unui nou plan urbanistic zonal.
Prin urmare, ținând seama și de prevederile art.8 și 18 din Legea 554/2004 potrivit căreia cererile întemeiate în interesul public trebuie să se circumscrie în interes legitim privat iar în cazul de față, nu există această concordanță și apreciind că nu este posibilă obligarea autorităților publice chemate în judecată la efectuarea unor demersuri administrative în anumite termene, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia și în consecință, în principal, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a formulat-o și modificat-o ulterior, iar în subsidiar, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea recursului reclamantul arată că instanța nu s-a pronunțat cu privire la un lucru solicitat. În ciuda faptului că întreaga acțiune a fost centrată pe o problemă juridică esențială de a cărei soluționare depinde dezlegarea fondului, și anumelezarea dreptului de proprietate al reclamantului prin excesul de putere al autorității pârâte, instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia, sau, cel puțin, să motiveze punctual soluția sa în sensul că nu ar fi vorba despre un exces de putere.
Prin cererea introductivă a explicat noțiunea de exces de putere a autorităților publice prin raportare la art. 2 alin.1 lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, argumentând detaliat că în concret atitudine a autorităților în ceea ce ne privește se traduce printr-un abuz de putere.
Astfel, premisa de la care am pornit a fost următoarea: autoritățile, justificând un interes public, au dreptul la a-mi limita exercițiul dreptului său de proprietate privată, însă, corelativ, au obligația de aof ace în limite bine stabilite și determinate temporal, astfel încât să se realizeze un oarecare echilibru între preferarea interesul public și lezarea interesul meu privat. Cu alte cuvinte, autoritățile publice se află întotdeauna în asemenea situații în dubla poziție deîndreptățitla a încălca interesul legitim privat în vederea satisfacerii interesului public și estedatorsă limiteze în timp și substanțial (adică în esența exercițiului atributelor dreptului lezat) ingerința adusă dreptului particularului, chiar prin acordarea de reparații materiale.
În acest sens, autorităților le revine obligația de a-și concentra toate eforturile și de a depune toate diligențele astfel încât leziunea suferită de către particular să fie minimă, ceea ce presupune inclusiv asumarea soluționării problemei într-un sens sau altul într-un termen care să permită particularului fie valorificarea în continuare a dreptului său în aceleași condiții sau în condiții mai restrânse, dar pe o perioadă determinată și limitată în timp, fie obținerea de despăgubiri juste în cazul declarării bunului ca fiind de utilitate publică.
Desigur, în aprecierea incidenței unui exces de putere, ceea ce trebuie apreciat este limita până la care, sub paravanul interesului public, autoritățile au dreptul de a interveni peste interesul legitim privat. Din argumentele expuse cu ocazia judecării cauzei în prima instanță, reiese că această limită a fost depășită și, prin urmare, ne aflăm într-o situație de exces de putere:
a) până la stabilirea proiectului definitiv, care, pe fundalul situației economice și politice actuale pare a se perpetuasine die(și trebuie observat în acest context că împrejurarea reiese chiar din răspunsurile la interogatoriile pârâtelor, care arată că nu pot preciza nici măcar orientativ momentul la care se vor relua lucrările proiectului), reclamantul nu poate să se bucure de deplinătatea exercițiului dreptului său de proprietate: o autorizație de construire este exclusă în ipoteza unei potențiale exproprieri, iar despre dreptul de dispoziție juridică aproape că nu poate fi vorba în condițiile în care terenul este practic neconstruibil;
b) chiar dacă terenul este golit de funcția sa economică prin atitudinea pasivculpabilă a autorităților locale pentru o perioadă nedeterminată, nu se pune (cel puțin deocamdată) nici problema exproprierii cu despăgubire prealabilă (pentru a achiziționa, eventual un alt teren similar), dar nici a utilizării terenului de către autorități contra unei despăgubiri;
c) în zona terenului reclamantului sunt cel puțin două variante de traseu, rară a se ști care dintre este cea finală și când se va stabili cea finală, lucru care creează o incertitudine inadmisibilă cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului; mai mult, traseul actual al ocolitoarei nu ține seama de amplasamentul rezervat acestuia prin documentele de urbanism preexistente hotărârii atacate (amplasament care nu se suprapune peste dreptul nostru de proprietate). Și este cel puțin discutabil că autoritatea pârâtă poate face dovada că actualul traseu este mai avantajos decât amplasamentul rezervat inițial, în caz contrar fiind chiar în ipoteza unui exces de putere;
d) În plus, așa cum rezultă din ultimul răspuns primit, situația s-a complicat și mai mult pentru că în joc a intrat și oat reia variantă (autostrada urbană); este astfel inadmisibil ca, din cauza unor interminabile certuri politice să nu se știe nici până în prezent ce fel de drum va ocoli municipiul.
Or, toate aceste aspecte au fost învederate primei instanțe în susținerea ideii de exces de putere a autorităților, fără a fi fost reținute și demontate prin argumente de către instanță. Prin sentința atacată, tribunalul se mărginește să arate că interesul privat al unei persoane nu poate prevala față de cel public, fără a ne răspunde în ce limite, sau, măcar dacă apreciază că se impun anumite limite până la căderea în extrema excesului de putere.
Din aceste puncte de vedere, în condițiile în care instanța nu face nici cea mai mică referire la problema pe care am evidențiat-o ca fiind indispensabilă soluționării pricinii, apreciem că instanța, nu doar că nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, dar nu și-a motivat hotărârea de respingere a cererii noastre.
2. Hotărârea atacată este nefondată.
Motivele reținute de către instanță pentru aprecierea cererii ca fiind nefondată sunt următoarele:
a) interesul public prevalează față de interesului legitim privat;
b) în ideea în care reclamantul nu este împiedicat să construiască, autoritățile nu ar putea fi obligate la emiterea actului;
c) situația juridică a imobilului din punct de vedere urbanistic ar fi reglementată, deci Consiliul local nu ar putea fi obligat la elaborarea și aprobarea unui nou PUZ;
d) nu ar fi necesară întocmirea și adoptarea unui nou plan urbanistic zonal.
Raportat la aceste motive, arătă următoarele:
a) este adevărat că, potrivit principiului priorității interesului public față de interesele private, autoritățile publice au dreptul de a suspenda, pentru o perioadă determinată, exercițiul deplinătății atributelor dreptului de proprietate privată, în speță, emiterea oricărei autorizații de construire în zonă până la reglementarea definitivă (juridică și tehnică) a viitoarei centuri de ocolire a municipiului. Dar aceasta nu înseamnă că interesele legitime private (și drepturile subiective ale particularilor) ar putea fi călcate în picioare de către interesul public. Or, în speță tocmai aici se tinde raportat la faptul că situația de incertitudine pare asine die.
Desigur, termenele pe care le-a apreciat ca fiind rezonabile ar putea ca în concret, în condițiile necesității obținerii unor acorduri de către autoritățile implicate, așa cum reține instanța, să se dovedească prea scurte. Dar, ceea ce trebuie remarcat este faptul că, deși au trecut aproape 2 ani de la momentul emiterii HCL 787/18.12.2007, aceste autorități pârâte nu vin cu propuneri de noi termene pe care să arate că în concret le-ar putea respecta. Ba, dimpotrivă, declară că nici măcar orientativ nu pot aprecia momentul la care proiectul se va finaliza și situația juridică a terenului nostru va deveni una certă, fie în sensul exproprierii, fie în sensul păstrării dreptului de proprietate în deplinătatea sa.
Or, în această situație, subsemnatul nu mă pot bucura de deplinătatea dreptului de proprietate pentru o perioadă absolut nedeterminată, ceea ce, chiar și în contextul protejării unui interes public, nu poate reprezenta altceva decât un abuz de putere al autorităților.
b) în susținerea acestei idei, instanța de fond demonstrează faptul că nu a studiat și nu a analizat cu atenție cauza de față. Reclamantul a explicat și a menționat în repetate rânduri faptul că dreptul meu de proprietate este lezat și prin aceea că mi se refuză emiterea autorizației de construire până la reglementarea definitivă a viitoarei centuri ocolitoare.
În consecință, reclamantul fiind împiedicat să construiesc pe acel teren, rămâne fără substanță argumentul invocat în sensul că autoritățile nu ar putea fi obligate la emiterea actului în ideea în care reclamantul nu este împiedicat să construiască.
Cât privește problema exproprierii, aceasta este doar ipotetică, având potențial de concretizare într-un termen care nu poate fi nici măcar estimat. ar, ingerința adusă dreptului meu de proprietate și confirmată printr-o bogată jurisprudență CEDO, este evidentă în condițiile în care reclamantului nu îi rămâne decât să trăiesc în așteptarea unor despăgubiri care pot veni peste ani sau pot să nu vină deloc.
c) Motivul pentru care a solicitat obligarea Consiliului Local la elaborarea unui nou PUZ este acela că, actualmente, PUZ-ul este aprobat doar într-o variantă aproximativă. Astfel, traseul centurii ocolitoare este trasat foarte clar pe noul PUZ aprobat (inclusiv pe cel afișat pe pagina de internet a primăriei)exact până la intrarea pe proprietatea subsemnatului, după care sunt trasate cu linie punctată trei sau patru variante posibile de traseu.
Situația incertă de pe terenul reclamantului este creată prin aceea că proiectanții știau și știu că zona a fost reglementată prin PUZ 741/2004 cu destinația zone de locuințe, 2, destinație păstrată prin Certificatul de urbanism nr. 4951/3.11.2006, care, de altfel, aduce precizarea că"reglementările stabilite prin această documentație se vor prelua în studiile pentru traseul viitoarei centuri ocolitoare a Municipiului Cluj-N".Deci, proiectul viitoarei ocolitoare trebuie să respecte destinația dată zonei prin vechiul PUZ și confirmată prin Certificatul de urbanism menționat.
De altfel, acest lucru a fost confirmat de către proiectanți, aceștia confruntându-se cu mai multe situații de zone reglementate prin PUZ-uri de care a fost obligatoriu să țină cont în lucrarea lor. Până în prezent PUZ 741/2004 este în vigoare, fapt recunoscut chiar de către Direcția de Urbanism C cu ocazia interogatoriului.
În consecință, nu se poate afirma că situația juridică din punct de vedere urbanistic a terenului este reglementată, iar dacă instanța ar fi analizat acțiune a noastră, ar fi cunoscut aceste aspecte și ar fi evitat această eroare.
d) necesitatea întocmirii și adoptării unui nou plan urbanistic zonal reiese din necesitatea stabilirii unei situații juridice certe a terenului reclamantului, din care să rezulte dacă acest teren va fi sau nu afectat de traseul ocolitoarei sau autostrăzii, în funcție de varianta care va fi adoptată. Simpla posibilitate ca planul urbanistic zonal actual să rămână în vigoare sau să fie adoptat unul nou, nu este în măsură să soluționeze problema reclamantului, neîndrumându-mă decât la o așteptare liniștită și prelungită la infinit.
Mai mult, afirmația instanței în sensul că nu ar exista diferențe semnificative între Certificatele de urbanism (emise în același an!),în condițiile în care primul dintre acestea nu specifică nici o restricție de construire, iar cel de-al doilea stabilește interdicția de construire până la definitivarea proiectului șoselei care urmează (dacă urmează) a fi construită în zonă,nu demonstrează decât faptul că instanța nu a analizat sau nu a dorit să țină cont și să repare ingerința adusă dreptului nostru de proprietate.
Or, pornind de la aceste considerente, este absolut evident faptul că instanța nu a ținut seama de problemele juridice efectiv ridicate în această speță și, pornind de la ideea generală că interesul public prevalează față de cel privat mi-a respins acțiunea fără a proceda la o analiză temeinică a miezului problemei: raportul dintre interesul public și respectarea proprietății private.
La final ar mai fi de arătat încă un aspect, deloc de neglijat: acela că, în această speță concretă, interesul privat al subsemnatului și interesul public converg. tot așa cum este în interesul meu ca situația juridică a imobilului să fie reglementată clar din punct de vedere urbanistic într-un termen optim și previzibil, tot așa este în interes public (local dar și național) ca Municipiul C-N să aibă în același termen un proiect de șosea (autostradă) ocolitoare care să decongestioneze arterele intraurbane de traficul greu. În consecință, sentința re curată, pe lângă faptul că nu este legală, apare și greu de înțeles.
În drept reclamantul invocă dispozițiile art. 20 din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 304 ind.1 și urm. pr.civ.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâtul Ministerul Transporturilor și, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință să se modifice în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a pârâtului ca inadmisibilă.
În motivarea recursului pârâtul arată că, n speță, instanța de fond a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Cluj invocată de Ministerul Transporturilor și, dat fiind faptul că în cauză operează o prorogare legală de competență a tribunalului, ca urmare a necesității intimatului-reclamant de a-i fi rezolvate într-un dosar toate capetele de cerere și a faptului că petitele principale atrag conform art. 2 din Codul d e procedură civilă și art. 10 din Legea 554/2004 competența în primă instanță a tribunalului.
Motivația instanței de fond precum că a intervenit prorogarea legală și fundamentarea în drept sunt eronate, pentru următoarele considerente:
- competența materială are caracter absolut, fiind reglementată de norme imperative, care nu îngăduie să se deroge de la ele;
- arte 2, alineatul 1, litera d din Codul d e procedură civilă, invocat ca temei de drept de către instanța de fond, dispune că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competența curților de apel;
- arte 10, alineatul 1 din Legea nr. 554/2004, invocat ca temei de drept de către instanța de fond, prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel;
- raportat la obiectul litigiului, și anume obligarea Ministerului Transporturilor și ca în termen de 30 de zile de la supunerea proiectului de "Autostradă urbană C-N" spre aprobare, să dispună cu privire la acesta, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii contenciosului administrativ, ca lege specială. Astfel, în conformitate cu arte 1, alineatul 1 din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului;
- Ministerul Transporturilor și este organul de specialitate al administrației publice centrale, astfel cum reglementează arte 1, alineatul 1 din Hotărârea Guvernului nr. 76/2009privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor și;
- arte 3, alineatul 1 din Codul d e procedură civilă dispune că procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale se judecă în primă instanță de către curțile de apel.
2. În temeiul dispozițiilor art. 304, punctul 9 coroborate cu cele ale art. 312, alineatul 3 din Codul d e procedură civilă, solicităm modificarea în parte a sentinței:
a) pe motiv că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea unei condiții extrinseci actului de procedură, respectiv neîndeplinirea procedurii prealabile a reclamației administrative față de Ministerul Transporturilor și:
- art. 109, alineatul 2 din Codul d e procedură civilă dispune că"în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege".În continuare, teza finală prevede că"dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată";
- aprobarea proiectului de "Autostradă urbană C-N" are caracterul unui act administrativ de autoritate, deoarece este solicitat a fi emis de către o autoritate publică centrală, în consecință este asimilat unui act administrativ individual, astfel cum acesta este definit de arte 2, alineatul 1, litera c) din Legea 554/2004privind contenciosul administrativ,ale cărei dispoziții sunt aplicabile în cauza prezentă;
- art. 7, alineatul 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămatăîntr-un drept al său ori într-un interes legitim,printr-un act administrativ individual,trebuiesă solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceastaexistă,revocarea în tot sau în parte a acestuia";
- art. 7, alineatul 3 din Legea nr. 554/2004 menționează că"este îndreptățită să introducă plângere prealabilă șipersoana vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept,din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia,în limitele termenului de6luni prevăzut laalin.7".
În fapt, instanța de fond a respins excepția lipsei plângerii prealabile, reținând că intimatul-reclamant a îndeplinit, prin cererile adresate instituțiilor pârâte în vederea reglementării din punct de vedere urbanistic a regimului tehnic, juridic și economic al imobilului al cărui proprietar este, procedura prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004. Cele reținute de instanță sunt nedovedite față de Ministerul Transporturilor și, întrucât la dosarul cauzei nu există nicio probă care să facă dovada faptului că reclamantul s-a adresat Ministerului Transporturilor și cu o plângere prealabilă.
Pe cale de consecință, soluția pe care instanța trebui a să o adopte era respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
b) pe motiv că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, instanța de fond a respins excepția tardivității introducerii cererii de extindere, completare și precizare de acțiune invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor și, apreciind că extinderea acțiunii contra instituției noastre a fost necesară și că nu poate fi invocată inadmisibilitatea, de fapt tardivitatea extinderii raportat la prevederile art. 132 din Codul d e procedură civilă, mai cu seamă că pentru minister primul termen de judecată, a fost cel ulterior comunicării acțiunii și extinderii de acțiune.
Potrivit art. 132, alineatul 1 din Codul d e procedură civilă, intimatul-pârât ar fi trebuit să solicite la prima zi de înfățișare un termen pentru întregirea cererii de chemare în judecată. În conformitate cu art. 134 din Codul d e procedură civilă, este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
Față de temeiurile de drept enunțate, se poate observa că în speța prezentă, "in limine litis" s-a împlinit la termenul din data de 10.04.2009, atunci când a fost completat interogatoriul, și pe cale de consecință, la această dată ar fi fost îndreptățit intimatul-reclamant să formuleze în termen legal cererea de extindere, completare și precizare a acțiunii, și nu la termenul din data de 12.06.2009, care reprezintă al doilea termen după prima zi de înfățișare.
Astfel, în literatura de specialitate s-a reținut că "a putea pune concluzii, în sensul arte 134 din Codul d e procedură civilă, înseamnă că partea este în măsură să își exprime poziția, punctul de vedere în legătură cu orice aspect din procesul respectiv".
Cu alte cuvinte, a putea pune concluzii nu înseamnă a se pune concluzii pe fondul cauzei, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii asupra oricărui aspect procedural.
Concluziile care pot fi puse la prima zi de înfățișare nu se identifică și nu se confundă cu concluziile în fond, finale, care se pun înainte de închiderea dezbaterilor.
Prin concluziile scrise înregistrate la data de 18 februarie 2010, reclamantul solicită respingerea recursului declarat de Ministerul Transporturilor și și admiterea recursului formulat de acesta.
Pârâtul R A - Direcția Regională Drumuri și Poduri a înregistrat la data de 19 ianuarie 2010, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de reclamantul și menținerea sentinței atacate ca fiind justă, legală și temeinică.
Examinând recursurile formulate în cauză, Curtea reține următoarele:
1.Cu privire la recursul formulat de Ministerul Transporturilor și:
1.1. Curtea are în vedere în primul rând excepția lipsei de interes formulată de reclamant.
Este real că numai calitatea de parte la judecata ce s-a finalizat cu hotărârea atacată nu este suficientă pentru exercitarea recursului, ci mai trebuie îndeplinite și celelalte condiții referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
Astfel, partea care a câștigat nu are interes să atace hotărârea cu recurs, chiar și atunci când i s-au respins unele excepții procesuale, deoarece, în eventualul recurs al părții adverse, va putea reitera excepțiile respinse, fie în combaterea recursului, fie la rejudecarea fondului după casare ori modificare.
Curtea observă că în speță la instanța de fond față de recurent s-a respins acțiunea chiar dacă implicit s-au respins excepțiile procesuale invocate.
Din această perspectivă și urmând rațiunile de mai sus Curtea urmează ca în temeiul art. 20 alin. 3 corelat cu art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312.pr.civ. să respingă ca lipsit de interes recursul declarat de Ministerul Transporturilor și, urmând ca motivele și criticile formulate pe calea recursului să fie analizate ca apărări compatibile cu actul de procedură al întâmpinării față de recursul reclamantului.
2.Cu privire la recursul reclamantului, curtea are în vedere următoarele:
Având în vedere că excepțiile formulate de pârâtul Ministerul Transporturilor și sunt necesar a fi analizate cu prioritate având în vedere regimul prevăzut la art. 137 alin. 1.pr.civ. Curtea urmează a examina mai întâi aceste apărări după care va trece la analiza criticilor din recursul reclamantului.
2.1. Cât privește excepția de necompetență materială a Tribunalului privind judecarea cauzei față de pârâtul Ministerul Transporturilor și, Curtea are în vedere că obiectul acțiunii, așa cum a fost dedus judecății, are caracter complex, fiind format dintr-o succesiune de contestații administrative, respectiv are în vedere mai multe acte de refuz a mai multor autorități publice care, este adevărat, sunt situate diferit ca de competență și nivel de așezare în plan administrativ.
Așa cum rezultă din economia acțiunii reclamantului acesta se plânge de vătămarea dreptului de proprietate prin refuzul de a se reglementa din punct de vedere urbanistic zona în care este situat imobilul, obligația primordială pentru a trata din punct de vedere administrativ această chestiune fiind de competența Consiliului Local al municipiului C- Ca atare, raportat la dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. 1 pct. 1 lit. d) pr.civ. competența materială revine Tribunalului Cluj -secția de contencios administrativ și fiscal.
Este real că, datorită complexității reglementării urbanistice a zonei geografice în care se află situat terenul este necesar concursul mai multor autorități care au competență succesivă în procesul de elaborare și aprobare a proiectului și astfel ca să fie rezolvată de o manieră completă această problematică ar fi trebuit ca reclamantul să urmeze cel puțin patru demersuri separate cu tot cortegiul de consecințe.
Dimpotrivă, Curtea consideră că demersul reclamantului sub forma unui singur contencios administrativ având ca scop și finalitate reglementarea unitară și completă a regimului urbanistic al zonei în care se află terenul reclamantului este perfect compatibilă cu dreptul procesual general și se pliază și pe normele de drept procesual ale contenciosului administrativ cu atât mai mult cu cât competența materială se determină într-o astfel de situație față de actul sau faptul determinant care vatămă în mod direct partea, fără ca la alegerea competenței să fie esențial determinante actele premergătoare care stau la baza emiterii actului administrativ pretins vătămător.
De altfel, această prorogare rezultă însăși din concepția Legii contenciosului administrativ care la art. 18 alin. 2 dispune că instanța competentă să soluționeze contenciosul administrativ ce are obiectul precizat la art. 8 alin. 1 din aceeași lege primește competența să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
Armonizată la pricina de față, norma legală, permite ca instanța de contencios administrativ care primește competența de soluționa o acțiune ce are ca obiect refuzul de a reglementa din punct de vedere urbanistic zona în care se află un teren să poată fi competentă să verifice și dacă refuzurile date anterior în cadrul etapelor premergătoare de formare a voinței administrative de către alte entități care concură la acest consimțământ, chiar dacă aceste din urmă autorități sunt situate la nivel teritorial, local sau central.
Și este așa, deoarece Legea contenciosului administrativ în textul de lege analizat practic transpune principiul consacrat de legea procesual civilă de drept comun în art. 17, conform căruia cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței să judece acțiunea principală.
Prin urmare, dacă acțiunea principală vizează un act administrativ tipic ori atipic în relație cu o autoritate administrativă locală și în speță se formulează și alte cereri de natură accesorie sau incidentală strâns legate de acțiunea principală și chiar dacă sunt în relație cu autorități centrale instanța competentă va rămâne cea investită cu soluționarea cererii principale.
Așa fiind, Curtea constată c excepția de necompetență materială invocată de pârât este neîntemeiată și ca atare va reține că judecarea acțiunii de către Tribunalul Clujs -a făcut cu respectarea deplină a regulilor legale și procesuale în materia competenței.
2.2. Cu referire la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor și, Curtea are în vedere că obiectul acțiunii îndreptate împotriva acestuia se circumscrie refuzului de a acționa în virtutea competențelor cu care este dotat de lege în vedere reglementării zonei din punct de vedere urbanistic.
Pe de altă parte, raportat la complexitatea obiectului acțiunii, la scopul și finalitatea urmărită de reclamant la succesiunea de operațiuni administrative prealabile este și dificil de a pretinde și chiar identifica un anumit refuz tipic care să survină în urma unei sesizări formale.
Practic competența pârâtului se localizează în activitatea premergătoare obținerii actului administrativ final, iar din manifestarea sa de voință exprimată pe parcursul litigiului de față nu se poate trage concluzia că este dispus în mod voluntar să execute obligațiile care-i incumbă conform legii.
Așa fiind, chiar dacă în speță s-ar pune problema existenței unui cereri tipice soldată cu refuz formal, actul autorității administrative se înscrie în regimul actelor administrative atipice reglementat de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 și pentru care, conform art. 7 alin. 5 din aceeași lege, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.
Din această perspectivă și această apărare urmează a fi înlăturată.
2.3. Critica privind greșita respingere a excepției inadmisibilității completării și extinderii de acțiune pe considerentul că nu au fost formulate până la prima zi de înfățișare nu este întemeiată.
Este real că dispozițiile art. 132.pr.civ. sunt compatibile cu procedura contenciosului administrativ privită prin prisma disp. art. 28 alin. 1 din Legea nr.554/2004.
Curtea reține că rezolvarea unei cereri modificatoare, depusă peste termenul prevăzut de art. 132.pr.civ. nu se realizează prin respingerea acesteia ca tardivă și nici ca inadmisibilă și nici n se impune disjungerea ci prin constatarea decăderii reclamantului din dreptul de modifica cererea așa cum rezultă din prevederile art. 103.pr.civ.
Cu toate acestea, sancțiunea decăderii este mult prea drastică în economia de ansamblu a procesului și ar putea interfera chiar cu dreptul la un proces echitabil în toate componentele sale.
Curtea are în vedere că cererea de completare nu a fost realizată în scop șicanator sau ca o eroare procesuală grosieră ori ca fiind rezultatul exercițiului drepturilor procesuale peste marginile prev. de art. 129 alin. 1 coroborat cu art. 723.pr.civ.
Din această perspectivă, fundamentarea necesității modificării acțiunii și realizarea acesteia la termenul angajat în procedura primei instanțe sunt pertinente și suficiente pentru a asana sancțiunea decăderii.
Astfel, Curtea apreciază că necesitatea completării și extinderii de acțiune a reieșit din administrarea probatoriului fiind rezonabil să acceptăm teza conform căreia la momentul intentării acțiunii introductive reclamantul nu a putut întrevedea în totalitate complexitatea procedurii și diversitatea competențelor autorităților implicate în proiectul de construire a autostrăzii urbane.
Pe de altă parte, se va socoti rezonabilă și aserțiunea conform căreia instabilitatea legislativă și maniera în care se trasează și se modifică competențele autorităților din cadrul Executivului este producătoare de incertitudine și dubiu în raporturile cu particularii.
Este de relevat că în speță, cererea de completare a fost introdusă ca efect al administrării interogatoriului față de pârâta CNADNR din care a rezultat că deși această autoritate este beneficiarul proiectului și viitorul administrator al autostrăzii, aceasta nu este și autoritatea de decizie, atribuția aparținând pârâtului Ministerul Transporturilor și.
Curtea conchide că legătura indisolubilă dintre acțiunea introductivă și cererea ulterioară de completare fac, pentru motivele mai sus arătate, să fie estompate efectele decăderii și astfel judecarea acestora împreună și ca un tot unitar nu pun în pericol nici drepturile procesuale ale părților și nici ordinea de drept privat sau publică procesuală și de drept.
Față de aceste rațiuni, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată și această critică.
3. Cât privește criticile consacrate ca motive de recurs în memoriul reclamantului, Curtea reține următoarele:
Chiar dacă instanța de fond nu a făcut o analiză exhaustivă și substanțială a pricinii aceasta a rezolvat fondul cauzei și a expus o motivare a soluției, chiar dacă sumară, succintă și lapidară.
Aceste lacune vor fi complinite de instanța de recurs în analiza pe care o va face în continuare.
Această analiză va fi demarată pornind de la concluzia că recursul reclamantului este întemeiat sens în care se va admite conform cu cele se vor arăta în continuare:
Trebuie subliniat încă de la început că dreptul afirmat și pretins vătămat prin acțiunea sau inacțiunea autorităților administrative implicate în proiectul privind traseul autostrăzii urbane și al șoselei ocolitoare a municipiului C-N ori proiectul de stabilire a regimului urbanistic al zonei este circumstanțiat corect de către reclamant. În fapt, dreptul afirmat ca fiind vătămat este dreptul de proprietate asupra parcelei de teren situată administrativ în C-N, str. - -, nr. top. 13711/4/1 în suprafață de 53.412 mp având ca regim actual de folosință arător și fânaț ( 21 dos. fond).
În urma demersurilor efectuate pe lângă autoritatea de resort, Consiliul Local al municipiului C-N, s-a ajuns la concluzia că situația terenului în litigiu din punct de vedere urbanistic este incertă.
Astfel, din documentația existentă la dosar am putea ajunge la concluzia că, fie terenul este posibil să fie afectat de viitoarea șosea ocolitoare a municipiului C-N, fie este posibil să fie afectat de traseul unei autostrăzi urbane, cu trei benzi de circulație pe sens, la fel cum, în condițiile în care există mai multe trasee probabile ale proiectului, este posibil să nu fie afectat de niciunul dintre proiecte.
În stadiul actual Curtea constată că proiectul privind stabilirea șoselei ocolitoare a municipiului C-N este suspendat până când se va stabili soarta proiectului autostrăzii urbane, acest din urmă proiect fiind suspendat din rațiuni economice.
Din cele ce preced,m se poate conchide că dreptul reclamantului de a se bucura de toate atributele care le conferă dreptul de proprietate conform normelor legale pertinente (art. 480 Cod civil) este serios afectat, fiind influențat hotărâtor de atitudine autorităților administrației publice implicate în gestiunea acestor proiecte care au incidență majoră pentru zona în acre se află amplasat terenul.
Așa fiind, exploatarea acestui teren de către titularul dreptului de proprietate conform cu voința sa direcționată înspre a construi un sanatoriu este serios afectată paralizând astfel dreptul de dispoziție materială și juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege.
Astfel, dreptul de a construi pe terenul în cauză este incert pe o perioadă neprecizată de timp, pe de o parte din pricina autorității administrației publice locale care nu a luat o decizie până în prezent și nici nu se întrevede că ar avea în plan o astfel de idee cu referire la stabilirea traseului șoselei ce urmează a fi edificată și, pe de altă parte din pricina autorităților centrale care la rândul lor își manifestă pasivitatea în ceea ce privește soarta proiectelor în discuție.
Această situație de incertitudine antrenată de acțiunea ori inacțiunea autorităților publice riscă să devină perpetuă și astfel se ajunge la diluarea și apoi la golirea de conținut a substanței dreptului de proprietate.
Curtea admite teza conform căreia această situație creată în defavoarea reclamantului afectează garanția constituțională a dreptului de proprietate (art. 44 alin. 2 din Constituție) și implicit garanția convențională (art. 1 parag. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale) așa cum a fost ilustrată în jurisprudența pertinentă a instanței de contencios european al drepturilor omului.
Curtea are în vedere că starea de fapt redată mai sus și atitudinea autorităților publice poate constitui o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate. Raportat la considerentele expuse de CEDO în cauzaBrumărecu împotriva Românieise poate reține că în cauză ingerința autorităților deși poate fi justificată pentru o cauză de utilitate publică și are temei legal, aceasta nu răspunde însă criteriilor adoptate de Astfel, instanța europeană reține (parag. 78) că orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proporționalitate. Curtea reamintește: trebuie menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenției. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă (Hotărârea Sporrong și mai sus citată, pag. 26 - 28).
Or, în speța de față, Curtea reține că reclamantul a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă care distruge echilibrul just între cerințele de interes general ale comunității, care reclamă cu necesitate adoptarea unui proiect și executarea lucrărilor privind o șosea ocolitoare și/sau o autostradă urbană, și imperativul apărării dreptului fundamental al reclamantului, care prin atitudinea autorităților și incertitudinea creată în jurul indeciziei acestora conduce la golirea de conținut a dreptului, în special dacă ne raportăm la funcția sa economică.
De asemenea, în cauzaPăduraru împotriva României(parag. 112), Curtea de la Strasbourg reține, între altele, că: statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând astfel "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, citată mai sus, 96).
Din cele ce preced, se constată că instanța de contencios european a constat încălcarea dreptului la proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție tocmai datorită existenței stării de incertitudine de natură a afecta dreptul de proprietate.
Este real că formal dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantului dar până la definitivarea proiectelor de ocolire existența acestuia este substanțial afectată, fiind afectat dreptul de a construi și cel de a-l înstrăina fără a i se diminua serios valoare de piață.
Or, așa cum s-a statuat corect și pertinent în literatura de specialitate, atunci când un bun este afectat unei utilități publice, statul are obligația de a-l expropria, prin oferirea unei compensații financiare în favoarea proprietarului bunului, nefiind admis ca statul să-și atingă obiectivele de politică socială prin prejudicierea unei persoane private, asemenea costuri trebuind a fi puse în sarcina întregii colectivități, iar nu a unei singure persoane.
Este necesar ase sublinia că sub aspectul principiului efectivității drepturilor garantate de Convenție, Curtea de la Strasbourg a arătat de câte ori a avut prilejul că instrumentul internațional regional european de protecție a drepturilor omului garantează drepturi efective și concrete și nu drepturi teoretice și iluzorii.
În acest context, protecția conferită de art. 1 parag. 1 din primul Protocol adițional la Convenție garantează toate atributele dreptului de proprietate, iar în cauzaSporrong și împotriva Suediei, Curtea a statuat că recunoașterea în mod teoretic a dreptului proprietarilor de a exercita atributele de folosință și de dispoziție cu privire la bunurile lor, fără ca practic să existe posibilitatea de a exercita aceste atribute echivalează cu o încălcare de fapt a dreptului de proprietate.
Din analiza mai sus efectuată, Curtea reține că reclamantul se află într-o situație incompatibilă cu ordinea de drept în materia ocrotirii și garantării dreptului de proprietate care cere imperativ intervenția autorităților publice competente, iar dacă acestea nu se mobilizează acțiunea fiind necesar a fi dinamizată prin presiunea justiției.
Numai într-o astfel de situație se pot înlătura consecințele nefaste deduse din existența acestei îndoieli care riscă să se perpetueze într-o expropriere de fapt a reclamantului incompatibilă cu ordinea de drept constituțională și convențională.
Din această perspectivă, rolul acestei instanțe de recurs, ca instanță națională și ca judecător al Convenției, este acela de a face ca dreptul de proprietate invocat de reclamant să-și găsească pe deplin garanția și reflectarea în practică a atributelor sale.
Aceste rațiuni au condus Curtea să constate că demersul reclamantului sub aspectul dispozițiilor art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din legea contenciosului administrativ este perfect legitim și întemeiat.
Așa fiind, curtea va statua că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, argumentele pentru care demersul reclamantului a fost respins nefiind fondate.
Astfel, teza conform căreia interesul public prevalează față de interesul privat deși corectă ca și enunț, dar acest principiu nu poate fi utilizat de autoritățile publice pentru a se ajunge la situații ce exced aplicarea firească și normală a dreptului. În cauză, Curtea constată că suspendarea sine die, fără limită de timp ori fără justificări rezonabile, a elaborării și aprobării proiectului de ocolire a municipiului C-N nu poate fi invocată ca fiind generată de principiul mai sus amintit. De altfel, acest principiu nici nu poate fi opus particularilor câtă vreme acțiunea autorităților se plasează în sfera ilicitului.
În ecuația litigiului de față, autoritățile implicate nu au adus argumente sau justificări privind stabilirea unor jaloane în timp necesare de altfel pentru redactarea și elaborarea acestui proiect, dimpotrivă vreme de doi ani după adoptarea HCL nr. 787/2007 nu au adus în discuție alte propuneri privind decalarea unor termene ori stabilirea altora noi necesar a fi respectate și parcurse, ceea ce alimentează în continuare starea de incertitudine în care se află dreptul de proprietate exhibat de reclamant cu consecințele mai sus și pe larg descrise.
Curtea mai reține că argumentul conform căruia situația zonei în care este amplasat terenul este reglementată printr-un plan urbanistic zonal (PUZ) pentru a paraliza acțiunea reclamantului nu este întemeiată.
Reglementarea din punct de vedere urbanistic a zonei geografice respective nu sa realizat prin acte administrative certe, deoarece actualul PUZ este aprobat doar într-o variantă aproximativă.
Practic PUZ-ul actual incident pentru zona în discuție stabilește traseu centurii ocolitoare numai până la intrarea pe proprietatea reclamantului, după care sunt trasate cu linie punctată mai multe variante posibile de traseu.
Pe de altă parte, necesitatea elaborării și aprobării unui nou PUZ reiese din necesitatea de a înlătura incertitudinea în care se află reclamantul, mai precis este necesar a se ști dacă terenul proprietatea acestuia va fi sau nu inclus în proiectul traseului șoselei de ocolire sau a autostrăzii urbane a municipiului.
Și aceasta este cu atât mai necesară, pe lângă considerentele deja expuse, cu cât reclamantul se află deja în posesia unor certificate de urbanism contradictorii care măresc gradul de incertitudine al regimului juridic urbanistic al zonei respective.
Față de cele ce preced, Curtea urmează ca în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 să admită recursul reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2397/11.09.2009 pronunțată de Tribunalului Cluj pe care o va modifica în parte, iar în temeiul art. 18 alin. 1 și art. 24 alin. 1 coroborat cu art. 8 alin. 1 din aceeași lege va admite în parte cererea de chemare în judecată extinsă, completată și precizată, formulată de către reclamant și în consecință va obliga pârâta CNADNR ca în termen de 3 luni de la comunicarea prezentei decizii să finalizeze proiectul de "Autostradă urbană C-N" și să-l supună spre aprobare Ministerului Transporturilor și.
Apoi, în virtutea acelorași dispoziții legale, va obliga pârâtul Ministerului Transporturilor și ca în termen de 2 luni de la supunerea proiectului spre aprobare să dispună cu privire la acesta.
De asemenea, în temeiul acelorași dispoziții legale, va obliga pârâtul Consiliul Local al Municipiului C-N ca în termen de 3 luni de la emiterea ordinului Ministerului Transporturilor referitor la proiectul de "Autostradă urbană C-N" să reglementeze situația juridică din punct de vedere urbanistic a zonei în care se află imobilul în litigiu, respectiv terenul proprietatea reclamantului situat în C-N, str. - -, înscris în CF 332 C-N, cu nr. top. 13711/4/1, prin elaborarea și aprobarea unui nou PUZ.
Întrucât pârâții au căzut în pretenții, fiind astfel găsiți în culpă procesuală, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 277.pr.civ. vor fi obligați să plătească în solidar reclamantului 5.000 lei cheltuieli de judecată la fond.
Întrucât o parte din excepții au fost reiterate în faza de recurs și instanța le-a respins iar altele susținute de pârâți în fața instanței nu au mai fost antamate în recurs, se va menține soluția instanței de fond referitoare la excepțiile de procedură.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2397/11.09.2009 pronunțată în dosarul nr- al TRIBUNALULUI CLUJ pe care o modifică în parte după cum urmează:
Admite cererea de chemare în judecată extinsă, completată și precizată, formulată de către reclamant și în consecință:
Obligă pârâta CNADNR ca în termen de 3 luni de la comunicarea prezentei decizii să finalizeze proiectul de "Autostradă urbană C-N" și să-l supună spre aprobare Ministerului Transporturilor.
Obligă pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ca în termen de 2 luni de la supunerea proiectului spre aprobare să dispună cu privire la acesta.
Obligă pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N ca în termen de 3 luni de la emiterea ordinului Ministerului Transporturilor referitor la proiectul de "Autostradă urbană C-N" să reglementeze situația juridică din punct de vedere urbanistic a zonei în care se află imobilul, respectiv terenul proprietatea reclamantului situat în C-N, str. - -, înscris în CF 332 C-N, cu nr. top. 13711/4/1, prin elaborarea și aprobarea unui nou PUZ.
Obligă pârâți să achite reclamantului 5000 lei cheltuieli de judecată la fond.
Menține soluția instanței de fond referitoare la excepțiile de procedură.
Respinge recursul pârâtului Ministerul Transporturilor.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
Red./Dact./SM.
5 ex./12.03.2010
Jud.fond:
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Delia Marusciac, Claudia Idriceanu
