Contestație act administrativ fiscal. Decizia 638/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 05.05.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 638
Ședința publică din 28 mai 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 3: Olaru Rodica
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 304/5.03.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul de poliție al Județului A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice A în reprezentarea pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor consilier juridic, lipsă celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care consilier juridic depune la dosar delegație pentru reprezentarea în cauză a pârâtei recurente Direcția Generală a Finanțelor Publice
Se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare din partea reclamantului intimat, în 2 exemplare, un exemplar se înmânează reprezentantei pârâtei recurente Direcția Generală a Finanțelor Publice
Reprezentanta pârâtei recurente arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri și nici excepții, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și nelegală. De asemenea solicită admiterea recursului formulat de pârâtul recurent Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
CURTEA
Asupra recursurilor de față constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr- la data de 28.12.2007, reclamantul a chemat în judecată pârâții Ministerul Administrației și Internelor B, Inspectoratul General al Poliției Române B, Inspectoratul Județean de Poliție A și Ministerul Finanțelor Publice B, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale constând în sporul de 30% din salariul de bază lunar pe perioada 1.09.2002 - 31.03.2006, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la plata efectivă; obligarea Ministerului Finanțelor Publice B să vireze Ministerului Administrației și Internelor fondurile necesare plății acestui drept salarial, cât și obligarea Inspectoratului General al Poliției Române și Inspectoratului Județean de Poliție A să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele privind salarizarea în dosarul personal.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a fost polițist în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție A, desemnat ca organ de poliție judiciară prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, cu avizul conform al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 201 alin. 3 Cod procedură penală și art. 2 alin. 3 din Legea nr.364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare.
În conformitate cu prevederile art. 28 din nr.OUG 43/2002, privind Parchetul Național Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, lucrătorii de poliție judiciară detașați la Departamentul Național Anticorupție primesc un spor de 30% din salariul de bază lunar.
Reclamantul consideră că fiind ofițer de poliție, cu atribuții asemănătoare a lucrătorilor detașați la. faptul că nu beneficiază de sporul de 30%, constituie discriminare ce contravine dispozițiilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Prin întâmpinarea depusă la data de 5.02.2008, Direcția Generală a Finanțelor Publice A, în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor B, cât și excepția prescrierii dreptului la acțiune, iar pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative B, prin întâmpinarea depusă la data de 6.02.2008, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond, ambele pârâte au solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică.
Pârâtele au susținut că este vorba de existența unei discriminări deoarece criteriul de selecție pentru acordarea sporului în cauză numai unora dintre ofițerii judiciari, este prevăzut chiar în cuprinsul dispozițiilor legale care stipulează că acesta se acordă numai ofițerilor detașați la. legiuitorul dorind recompensarea polițiștilor detașați la. pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție, în vederea asigurării incoruptibilității acestora.
Prin sentința civilă nr. 304/05.03.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative B; a admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Județean de Poliție A, Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Internelor și Reformei Administrative B; a obligat pârâții să plătească reclamantului sporul de 30% din salariul brut lunar pe perioada 1.09.2002-31.03.2006, indexat cu indicele de inflație până la plata efectivă; a obligat pârâții Inspectoratul Județean de Poliție A și Ministerul Internelor și Reformei Administrative B să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele salariale ale reclamantului; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B să repartizeze Ministerului Internelor și Reformei Administrative B fondurile necesare plății acestui drept; fără cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut că reclamantul a exercitat funcția de ofițer de poliție în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție A, desemnat ca organ de cercetare a Poliției Judiciare prin Ordinul Ministrului Internelor și Reformei Administrative cu avizul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 28 din nr.OUG 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, ofițerii de poliție judiciară detașați la. primesc un spor de 30% din salariul de bază lunar, spor care a fost prevăzut de lege și pentru procurorii și pentru judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție, spor ce a fost menținut și după intrarea în vigoare a nr.OUG 24/2004.
Conform art. 6 din Codul Muncii, tuturor salariaților care prestează o muncă, le sunt recunoscute drepturi la plată egală pentru muncă egală. Acest principiu este instituit și de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar nr.OG 137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, prevăd în art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni, caz în care, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate, în special în exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Din interpretarea acestor prevederi, a rezultat că reclamantul este îndreptățit la acordarea acestui spor, iar prin neacordarea lui a avut loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce a încălcat dispozițiile legale în materie.
Apărarea pârâților în sensul că nu a existat o discriminare ci dispoziții legale speciale care instituie drepturi unor categorii de ofițeri de poliție judiciară, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate este neîntemeiată, deoarece prin instituirea unor asemenea sporuri în favoarea unor categorii de ofițeri de poliție judiciară s-a creat o inegalitate, un tratament diferențiat în ce privește drepturile salariale și deci o discriminare.
Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B, avându-se în vedere tocmai rolul acestuia în gestionarea bugetului de stat în virtutea căruia urmează a fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor în cauză.
De asemenea, instanța de fond a respins excepția prescripției, având în vedere că situația discriminatorie a fost constatată prin Hotărârea nr.219/1.08.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar conform art. 21 alin. 2 din OG nr. 137/2000, termenul curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor,prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A,și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Prin recursul formulat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și nelegală.
În motivarea recursului, pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor arată că instanța de fond în mod greșit a reținut existența calități procesuale pasive a acestuia, în susținerea acestei opinii invocând practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții de Apel Galați și a Curții de Apel Timișoara și dispozițiile art. 25 din nr.OUG 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul financiar.
Mai arată că între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu există nicio obligație de garanție, iar simplu fapt că ordonatorul principal de credite Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu a corectat, indemnizația reclamantului intimat nu conferă acestuia nici un drept legal de a fi despăgubit de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească angajatorul acestuia, întrucât este vorba de drepturi bănești izvorâte din raporturi de muncă.
Mai arată că doctrina juridică a statuat că nu poate fi admisă cererea de chemare în garanție în cadrul acțiunilor personal nepatrimoniale și nici în cazul litigiilor de muncă, pe același considerent că raporturile de muncă există între unitatea angajatoare, alta decât Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamantul intimat, deoarece între persoana încadrată în muncă sau numită în funcție, parte în litigiu și terțul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, nu există raporturi juridice de muncă.
Pârâtul recurent invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, care nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul acestuia fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale,m respectând procedura reglementată de art. 19-47 din Legea nr. 500/2002. Arată că Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonatorul principal de credite așa cum este și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, iar pârâtul recurent nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții, obligația de salarizare a reclamantului intimat având-o doar Ministerul Internelor și Reformei Administrative în calitate de angajator.
Pe fond arată că dispozițiile art. 2 al.2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare invocate de reclamantul intimat sunt irelevante în speță, deoarece diferența de tratament aplicat ofițerilor de poliție din cadrul are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora din cadrul unei instituții care nu face parte din structura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, respectiv art. 1 al.3 din nr.OUG43/2002. Potrivit nr.OUG 43/2002 s-a dispus acordarea sporului solicitat de către reclamantul intimat numai ofițerilor de poliție detașați la. calitate pe care acesta nu o are, astfel că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile nr.OG 38/2003.
Argumentul reclamantul intimat privind identitatea de calitate și identitate activităților desfășurate nu sunt în măsură să fundamenteze acordarea și către reclamantul intimat a sporului de 30% din salariul lunar de bază. Plata drepturilor salariale se face din bugetele alocate unor instituții diferite, respectiv Inspectoratul General al Poliției Române pentru polițiștii car-și desfășoară activitatea în cadrul acestei instituții sau instituții subordonate și Ministerul Public pentru polițiștii detașați la. conform art. 29 din nr.OUG 43/2002.
Prin recursul formulat Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului intimat ca neîntemeiată.
În motivarea recursului formulat pârâtul recurent Ministerul Internelor și Reformei Administrative arată că data la care reclamantul a luat cunoștință de presupusa faptă de discriminare este data la care a fost publicată în Monitorul Oficial nr.OUG 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, întrucât acest act normativ instituia sporul solicitat de reclamant doar în beneficiul polițiștilor detașați la.
Astfel instanța de fond nu putea reține faptul că reclamantul a luat la cunoștință de săvârșirea presupusei fapte de discriminare la un moment ulterior publicării în Monitorul Oficial ( cel al pronunțării hotărârii, respectiv 01.08.2007), întrucât nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoașterea legii. Așadar, data săvârșirii presupusei fapte de discriminare și data la care reclamantul a luat cunoștință de ea coincid, fiind vorba de data publicării în Monitorul Oficial a nr.OUG 43/2002.
Fiind vorba de un spor salarial care se acordă lunar, există câte un termen de prescripție distinct pentru sumele aferente fiecărui salariu încasat de reclamanți, la care nu s-a aplicat respectivul spor, astfel că pârâtul recurent solicită instanței să constate că pentru sumele neacordate în perioada 01.09.2002 și momentul anterior cu trei ani datei introducerii prezentei acțiunii, a intervenit prescripția.
Pârâtul recurent arată că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece ignorând cu bună știință dispozițiile legale în materie și substituindu-se Curții Constituționale, singura autoritate în măsură a se pronunța cu privire la oportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea unui act normativ, și în același timp Parlamentul României, singurul abilitat în sensul emiterii unor reglementări legale; Tribunalul Arad, deși în cuprinsul sentinței civile atacate menționează că cei îndreptățiți a primi sportul de 30% din salariu prevăzut de art. 28 al. 5 din nr.OUG 43/2002 sunt doar polițiști detașați în cadrul, condiție pe care reclamantul intimat nu a îndeplinit-o niciodată, admite totuși acțiunea acestuia, și constatând că a fost creată o situație discriminatorie prin lacunele actului normativ invocat, adaugă la lege o altă categorie de personal care să beneficieze de acordarea dreptului menționat.
Analizând actele dosarului, criticile recurenților Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Totodată, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,"în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare."
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor "blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite".
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamant în prezenta cauză.
Pe de altă parte, posibilitatea Ministerului Economiei și Finanțelor de a refuza avizarea actelor normative cu implicații financiare nu poate constitui sursa unei obligații a acestui minister de a aloca sumele solicitate de alți ordonatori de credite bugetare.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului, în calitate de funcționar public, de a-i fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamantul are calitatea de funcționar public în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului A, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ambele ministere având calitatea de ordonatori principali de credite bugetare.
Obligația Ministerului Economiei și Finanțelor constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Ministerul Internelor și Reformei Administrative a sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamantului.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
Totodată, obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca sumele necesare plății unor drepturi salariale ale unui funcționar public salariat de un alt ordonator de credite bugetare contravine și dispozițiilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006, conform cărora "creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
În concluzie, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Necesitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești de obligare a unui ordonator de credite bugetare nu poate autoriza ideea transferării acestei obligații și altui ordonator de credite bugetare.
Examinând recursul formulat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, cu privire la excepția prescripției, Curtea observă că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de refuzul acordării către reclamant - ofițer de poliție judiciară la Inspectoratul de Poliție al Județului A - a sporului de 30% prevăzut de art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcția Națională Anticorupție
Curtea reține că reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sporului respectiv pentru perioada 1.09.2002-31.03.2006, apreciind că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani este data de 1.08.2007, când Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a emis hotărârea nr. 219/1.08.2007, prin care a reținut caracterul discriminatoriu al salarizării ofițerilor de poliție judiciară.
Instanța de fond și-a însușit această opinie, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Curtea precizează că, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, " prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
De asemenea, potrivit art. 166 alin. 1 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Această dispoziție legală este aplicabilă și reclamantului, care are calitatea de funcționar public, date fiind dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 360 din 6 iunie 2002, privind Statutul polițistului, conform cărora "dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului".
Or, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, (astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, și modificată ulterior republicării prin Legea nr. 164/2004, Legea nr. 344/2004; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 - aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005 nr. 512/2004, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 39/2005 - aprobată prin Legea nr. 228/2005, Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379/2005, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005, Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 - aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, și prin Legea nr. 442/2006), " dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice".
Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 166 alin.1 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, legea neprevăzând ca motiv de întrerupere decât recunoașterea din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului, potrivit art. 166 alin. 2 din același act normativ.
Curtea reține că, deși caracterul discriminatoriu al salarizării reclamantului a fost constatat prin hotărârea nr. 219/1.08.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, salarizarea diferențiată a celor două categorii de ofițeri de poliție judiciară a fost stabilită prin lege, respectiv prin acte normative aduse la cunoștință publică prin publicarea în Monitorul Oficial, Partea
În aceste condiții, reclamantul a cunoscut această salarizare discriminatorie încă din momentul intrării sale în vigoare, de la această dată având posibilitatea de a acționa în justiție pentru câștigarea drepturilor sale salariale.
De aceea, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, fiind prescrisă cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata sumelor aferente perioadei 2002-18 aprilie 2005.
Cu privire la fondul litigiului, Curtea reține că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de refuzul acordării către reclamant - ofițer de poliție judiciară la Inspectoratul de Poliție al Județului A - a sporului de 30% prevăzut de art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcția Națională Anticorupție.
Curtea reține ca nefiind contestată împrejurarea că în perioada 1.09.2002-31.03.2006, art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 reglementa acordarea unui spor de 30% (majorat ulterior la 40%) pentru ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, redenumit ulterior Departamentul Național Anticorupție și, respectiv, Direcția Națională Anticorupție.
Totodată, Curtea reține ca nefiind contestat că în această perioadă, ofițerii de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri nu au beneficiat de acest spor salarial.
În raport cu această situație de fapt, instanța învestită cu soluționarea acestei cauze are obligația de a stabili dacă există o discriminare de natură salarială între ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție (și al succesoarelor acestei instituții) pe de o parte, și ofițerii de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri, pe de altă parte.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, reținând caracterul discriminatoriu al acordării acestui spor exclusiv ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție și al succesoarelor acestei instituții.
Instanța de fond a considerat că reclamantul, în calitate de ofițer de poliție judiciară la Inspectoratul de Poliție al Județului A, nu a beneficiat de sporul respectiv, deși, prin funcția exercitată, a desfășurat o muncă egală cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară.
Curtea reamintește, în acest context, că atribuțiile celor două categorii de ofițeri de poliție judiciară (respectiv categoria ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție pe de o parte, și aceea a ofițerilor de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri, pe de altă parte) sunt reglementate unitar, iar activitatea desfășurată are același conținut, indiferent de instituția în care își desfășoară activitatea.
Instanța de fond a reținut - iar pârâții nu au contestat - că reclamantul are aceleași categorii de atribuții ca și ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, dar sunt salarizați diferit, respectiv nu beneficiau de sporul în discuție.
Dată fiind această constatare, Curtea consideră că nu se poate reține că salarizarea funcționarilor publici - iar ofițerii de poliție sunt funcționari publici - este influențată de conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, iar nu de sfera atribuțiilor generice ale acestora, de vreme ce legea nu introduce un astfel de criteriu pentru determinarea veniturilor salariale ale funcționarilor publici.
Acceptarea acestui punct de vedere ar prejudicia însăși ideea salarizării unitare a funcționarilor publici, statuată prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, potrivit căruia " salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Curtea acceptă că în cazul funcționarilor având aceleași atribuții de serviciu pot exista diferențe în conținutul concret al activității diferiților funcționari. Astfel, pot exista, de exemplu, diferențe privind volumul de muncă al fiecărui funcționar, chiar în cazul funcționarilor care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții.
Cu toate acestea, dispozițiile legale care reglementează salarizarea funcționarilor publici nu prevăd o salarizare calculată în raport cu volumul efectiv, concret al muncii prestate de fiecare funcționar public, ci - eventual - acordarea unor recompense suplimentare, sub forma unor prime acordate funcționarilor care s-au remarcat prin activitatea prestată într-o anumită perioadă.
Există, într-adevăr, posibilitatea salarizării diferențiate a diferitelor categorii de funcționari publici, astfel cum prevede art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Potrivit art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, "salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6."
Curtea subliniază însă că această diferențiere nu poate conduce la stabilirea unei salarizări cu încălcarea principiului nediscriminării, principiu consacrat atât în Constituția României, cât și în art. 26 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, ratificat de România.
În acest sens, o salarizare a funcționarilor publici care îndeplinesc aceeași activitate poate fi diferențiată numai în baza unor criterii obiective justificate.
Referirile la complexitatea muncii prestate și la responsabilitatea funcției sunt, din acest punct de vedere, nefondate.
Curtea remarcă, în acest sens, faptul că Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu a precizat și nici nu a probat, pe parcursul prezentului litigiu, în ce constă această complexitate și responsabilitate sporită a ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, care sunt salarizați la un nivel superior salariilor reclamantului, pentru a justifica diferența de salarizare stabilită prin lege.
Or, chiar dacă legea permite stabilirea unor diferențe de salarizare între diferitele categorii de funcționari publici, o asemenea diferențiere trebuie justificată obiectiv de legiuitor sau de emitentul actului normativ care cuprinde o astfel de diferențiere.
Curtea subliniază că o diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi considerată discriminatorie, asemenea oricărei alte acțiuni de acest fel, în măsura în care acea diferențiere de tratament nu este justificată obiectiv. Curtea observă că nici o dispoziție legală sau constituțională nu autorizează legiuitorul ordinar la promovarea unor acte normative cu încălcarea principiului discriminării.
Astfel, Curtea amintește că, potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,"sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe,prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Referirile din acest text legal la "prevederile"care dezavantajează anumite persoane impune concluzia că această reglementare vizează inclusiv prevederile legale.
În același sens, art. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, stabilește că "dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private-".
Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea consideră că o discriminare produsă printr-un text legal este supusă acelorași condiții ca și discriminările produse prin alte acte dau fapte.
În consecință, în opinia Curții, orice prevedere legală este discriminatorie dacă "dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane",în afara cazului în care aceste prevederi -"sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Date fiind aceste considerente, Curtea apreciază că orice diferență de salarizare impusă prin lege unor categorii de funcționari publici trebuie să fie justificată obiectiv de un scop legitim și să fie adecvată și necesară atingerii scopului legitim respectiv.
Sarcina dovedirii scopului obiectiv și a caracterului adecvat și necesar al diferenței de tratament revine instituției emitente a actului respectiv sau instituțiilor care aplică efectiv tratamentul diferențiat, în condițiile în care reclamanții dovedesc existența diferenței de tratament, astfel cum impune art. 20 alin. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, conform căruia " persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
De asemenea, art. 27 alin. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 prevede că " persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
În același sens, Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă - act normativ obligatoriu pentru Statul Român de la data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007 - prevede la art. 10 alin.1 că "statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul juridic propriu, astfel încât, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea în ceea ce o privește a principiului egalității de tratament și prezintă, în fața unei jurisdicții sau a unei alte instanțe competente, fapte care permit prezumția existenței unei discriminări directe sau indirecte, îi revine pârâtului sarcina de a dovedi că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat."
Cum în prezenta cauză nu a fost dovedită existența scopului obiectiv și caracterul adecvat și necesar al diferențierii de salarizare criticată de reclamant, Curtea constată caracterul discriminatoriu al dispozițiilor legale care consacră această diferențiere.
În raport cu această constatare, soluția Tribunalului Arad asupra fondului cauzei este legală și temeinică, impunându-se menținerea acesteia.
Cu privire la motivul de recurs referitor la pretinsa substituire a instanței de fond în rolul Curții Constituționale- singura competentă să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unui act normativ - Curtea reține că acest motiv de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 punctul 4 Cod de Procedură Civilă, care se referă la cazul în careinstanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Curtea remarcă, într-adevăr, că salarizarea reclamantului - ca funcționar public, ofițer de poliție judiciară - este stabilită prin lege, iar nu prin contracte colective sau individuale de muncă.
Stabilirea modului și cuantumului salariului unor categorii de funcționari publici este de competența legiuitorului, în măsura în care nu s-a prevăzut autorizarea emiterii unor acte normative inferioare legii în acest domeniu.
Pe de altă parte, verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale în materie este competența instanțelor judecătorești, în limita sesizării acestora de către reclamant.
În același sens, dispozițiile legale edictate în materia combaterii discriminării autorizează instanțele judecătorești să verifice orice prevederi - inclusiv dispozițiile legale - care pot constitui o sursă de discriminare între diferite categorii de persoane.
Cu privire la competența instanțelor judecătorești în asemenea cazuri, art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 dispune că "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Curtea observă că instanța sesizată cu o asemenea cerere are competența de a anula situația creată prin discriminare, fără nici o diferențiere în privința sursei acelei discriminări. Prin această dispoziție legală nu s-a limitat competența instanțelor de a înlătura situațiile discriminatorii produse prin alte prevederi legale.
Dată fiind această dispoziție legală, Curtea reține că instanța de fond a procedat la judecarea cauzei cu respectarea atribuțiilor recunoscute puterii judecătorești, nefiind întemeiată această critică formulată de recurent.
De asemenea, nu are relevanță împrejurarea că dispozițiile legale considerate discriminatorii de către instanța de fond nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.
În această privință, Curtea observă că declararea neconstituționalității este consecința aprecierii Curții Constituționale cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile din Constituția României.
Instanța de fond nu a făcut aprecieri privind neconformitatea legii aplicabile în litigiu cu dispozițiile din Constituția României, astfel încât nu se poate reține că a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea limitelor competenței Curții Constituționale.
Înlăturarea aplicării unei dispoziții legale într-un caz concret nu aduce atingere competenței Curții Constituționale, deoarece o asemenea interpretare nu conduce la încetarea producerii de efecte juridice a dispoziției legale respective.
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, respingând în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Curtea reține, așadar, că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că sunt întemeiate recursurile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 304/5.03.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, Curtea le va admite.
În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și va respinge cererea reclamantului de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare acordării drepturilor solicitate de acesta.
Totodată, ca va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și, în consecință, va respinge cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata sumelor aferente perioadei 2002-18 aprilie 2005.
Totodată, Curtea va menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate, reținând legalitatea obligării pârâților la plata drepturilor salariale solicitate de reclamant pentru perioada ulterioară datei de18 aprilie 2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 304/5.03.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Modifică sentința civilă nr. 304/5.03.2008 a Tribunalului Arad în sensul că:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și respinge cererea reclamantului de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare acordării drepturilor solicitate de acesta.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și, în consecință, respinge cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata sumelor aferente perioadei 2002-18 aprilie 2005.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 mai 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. / 20.06.2008
Tehnored. /27.06.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători:,
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Barbă Ionel, Olaru Rodica
