Contestație act administrativ fiscal. Decizia 709/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
Secția Comercială, de contencios Administrativ și Fiscal
DOSAR NR.- -
DECIZIE NR. 709/CA/2009 -
Ședința publică din 17 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Sotoc Daniela- -- judecător
- - -JUDECĂTOR 2: Blaga Ovidiu
- -- JUDECĂTOR 3: Tătar Ioana
- - - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ și fiscal formulat de recurenta reclamantă-""SRLcu sediul în O,-,.6/A, jud. B și sediul ales în A,-, jud. A, în contradictoriu cu intimata pârâtăADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI O- cu sediul în O, str. -, nr.2, jud. B împotriva sentinței nr.515/CA din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, se prezintă pentru recurenta reclamantă -""SRL O -avocat, în baza împuternicirii avocațiale de substituire avocat, emisă de Baroul Arad, lipsă fiind intimata pârâtă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Lipsa de procedură față de recurentă este acoperită prin prezența reprezentantului acesteia la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxelor de timbru, cauza este la al doilea termen de judecată în recurs, se solicită judecarea cauzei în lipsă, după care:
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului în contencios de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.515/CA din 25 iunie 2009, Tribunalul Bihora respins excepția inadmisibilității cererii și excepția tardivității cererii, invocate de către pârâtă.
A fost admisă cererea formulată de reclamanta - SRL cu sediul în A,-, județul A, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI O cu sediul în O, str.-, nr.2 și în consecință, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 13.421 lei reactualizată cu rata dobânzii legale până la data plății efective, sumă reprezentând taxa de primă înmatriculare achitată nelegal, precum și suma de 1039,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, la data de 10.03.2009, reclamanta s-a adresat pârâtei cu cererea înregistrată la sediul acesteia la data de 16.03.2009, conform confirmării de primire de la fila 9, solicitând restituirea taxei speciale pentru autoturisme în cuantum de 13.421 lei, actualizată cu rata dobânzii legale până la data plății, cerere nesoluționată în vreun fel până la data promovării acțiunii.
Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi reținută excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă, în condițiile în care, pe de o parte, obiectul cererii de chemare în judecată se circumscrie dispozițiilor art.2 al.2 5545/2004, constituind un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept, procedura prealabilă instituită de art.7 din același act normativ, nefiind obligatorie, perceperea taxei de primă înmatriculare, neavând loc în temeiul unui act administrativ susceptibil de a fi anulat în temeiul legii nr.554/2004, ci în baza legii (Codul fiscal).
Pe de altă parte, reclamanta a urmat o procedură prealabilă anterior promovării acțiunii în instanță, adresându-i-se pârâtei în vederea restituirii taxei nelegal achitate, potrivit dispozițiilor art.117 din OG92/2003 (pr.fiscală), care nu stabilesc un termen limită pentru formularea unei astfel de cereri.
Cum din punct de vedere al reclamantului aceasta reprezintă o plată nedatorată, exercitarea dreptului la acțiune este supus termenului de prescripție stabilit în conformitate cu dispozițiile art.3 și 8 din.167/1958, astfel că excepția tardivității cererii reclamantei este neîntemeiată, astfel că a fost respinsă, ca atare.
Sub aspectul fondului litigiului, s-a reținut că reclamanta a solicitat restituirea sumei de bani achitată cu titlul de taxă specială de primă înmatriculare.
Această taxă specială de primă înmatriculare pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea 343/2006, sub forma unui impozit, cu aplicabilitate de la data de 1 ianuarie 2007.
Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului se calculează după formula prevăzută de art. 214/1 alin.3 Codul fiscal după criteriile și coeficienții de corelare ori de reducere a taxei prevăzuți în anexele speciale ale legii, taxă care nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și neînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
Esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar autoritatea judecătorească garantează la aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin.2 menționat.
Pârâta a susținut că acțiunea reclamantei este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexatășiunde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Guvernului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Având în vedere conținutul misiunii trasate de art. 148 alin. 4 din Constituția României unde nu se prevede expres că instanța de contencios constituțional din România ar avea competența constituțională de a garanta efectul prioritar al normei comunitare față de dreptul național și ținând seama de principiile și regulile desprinse din hotărârea Curții de Justiție în cauzaSimmenthal II din anul 1978unde s-a decis că eficiența deplină a dreptului comunitar ar fi afectată, dacă o regulă de drept intern ar putea împiedica o instanță, care are pe rol o problemă de drept comunitar, să nu o poată tranșa. Așa cum s-a arătat mai sus această decizie a definit misiunea judecatorului national când se confrunta cu problema contrarietății între un act national și o dispoziție comunitara, indicand ca " orice judecător național sesizat în cadrul competentei sale, are obligatia de a aplica integral dreptul comunitar si de a proteja drepturile pe care acesta le confera particularilor, lasand neaplicata orice dispozitie eventual contrară legii naționale".
Această formula semnifica faptul ca judecătorul național trebuie sa lase neaplicată orice dispoziție a dreptului național, fie ca este vorba de un act normativ sau un act individual. În plus, această decizie a demonstrat cu claritate că pentru a atinge acest rezultat, judecătorul național este abilitat dacă este necesar sa nu aplice regulile naționale care limitează eventual competența sa.
Prin urmare, judecătorul național este învestit cu capacitatea și competența de a da el însuși efect util normei comunitare fără a apela la legiuitor pentru a abroga norma internă contrară ori la alte autorități, cum ar fi, bunăoară, Curtea Constituțională pentru a tranșa această chestiune.
Cu referire la incidența la speță a prevederilor OUG nr. 50/2008, instanța a reținut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativ taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Instanța a constatat că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiului tempus regit actum, normele de drept material din legea fiscală (art. 2141-art.2143fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 parag. 1 din Tratat.
S-a reținut, astfel, că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamanta intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 și parag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Instanța a mai reținut, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară, are alt mod de calcul și altă destinație; restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008 nu este contrară Tratatului nu are nici o influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile Tratatului.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat că cererea reclamantei este întemeiată și pe cale de consecință a admis-o, obligând pârâta să îi restituie reclamantei taxa specială pentru autoturisme în valoare de 13.421 lei.
Plecând de la principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, ceea ce presupune atâtdamnum emergenscât șilucrum cessans,pentru lipsirea reclamantei în mod nelegal de suma de 13.421 lei, de la data plății -25.07.2007 și până la data reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei, în condițiile art. 1082 - 1084 Cod civil, instanța a obligat pârâta la plata sumei actualizată cu rata dobânzii legale, până la data plății.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art.274 al.1 pr.civ. pârâta a fost obligată, în favoarea reclamantei la plata sumei de 1039,3 lei reprezentând taxă timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, redus proporțional cu munca îndeplinită de avocat.
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a declarat recurs, în termen recurenta -""SRL O, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării Administrației Finanțelor Publice a Municipiului O la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.419,3 lei, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată din recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs se învederează instanței că prin hotărârea recurată s-au redus cheltuielile de judecată solicitate în primă instanță. Consideră că sub acest aspect al modului de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, sentința este nelegală, hotărârea fiind nemotivată în ceea ce privește reducerea onorariului avocațial.
Deși avea obligația de a motiva reducerea, judecătorul fondului nu a indicat nici "de ce" a redus onorariul și nici "cum " a redus până la limita de 42% din cel solicitat. Reducerea onorariului este lipsită de temei legal, câtă vreme s-a reținut doar incidența prevederilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă și nu și a prevederilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă.
Apreciază că operațiunea însăși de reducere a onorariului avocațial este nelegală, câtă vreme nu s-a arătat care ar fi prețul corect al serviciilor avocațiale prestate, nefiind indicat onorariului din onorariilor minimale pe care instanța le-a avut în vedere.
Instanța a ignorat că, reclamantul a efectuat cheltuielile solicitate, lucru dovedit cu facturile și chitanțele de la dosarul cauzei. Este imposibil să se determine cum a determinat instanța volumul muncii depuse de avocat, în condițiile în care nu a solicitat nici un fel de explicații sub acest aspect, considerând că eficiența avocatului trebuie pedepsită prin reducerea onorariului.
Intimata Administrația Finanțelor Publice a Municipiului O, prin întâmpinarea depusă la fila 9 solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a sentinței atacate, arătând că, cheltuielile de judecată solicitate în cauză sunt în cuantum nejustificat de mare raportat la munca îndeplinită de avocat.
Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, reține că este nefondat, urmând ca în baza prevederilor art.312 Cod procedură civilă să dispună respingerea lui ca atare și menținerea în totalitate a sentinței atacate, pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art.274 Cod procedură civilă"partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Legiuitorul a prevăzut la art.274 alin.3 Cod procedură civilă că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În speță, recurenta reclamantă a solicitat obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 2.419,3 lei, cheltuieli de judecată, compusă din 2380 lei onorariu avocațial și 39,3 lei taxă timbru și timbru judiciar.
Instanța de fond apreciind întemeiată acțiunea reclamantei a dispus admiterea ei, însă în privința cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată a dispus obligarea pârâtei doar la plata sumei de 1039,3 lei, reducând onorariul avocațial proporțional cu munca îndeplinită de avocat.
Din considerentele sentinței rezultă cu claritate care au fost motivele pentru care s-a dispus reducerea onorariului avocațial, precum și suma care s-a considerat nejustificată pentru munca îndeplinită de avocat, din suma de 1039,3 lei acordată, suma de 1000 lei fiind onorariul avocațial, iar suma de 39,3 lei taxă de timbru și timbru judiciar.
Prin urmare se reține că, motivele de recurs invocate în sensul că nu rezultă de ce și cum s-a redus onorariul avocațial sunt nefondate, câtă vreme instanța de fond a arătat în considerente că onorariul a fost redus proporțional cu munca îndeplinită de avocat, acordându-se suma de 1000 lei din suma de 2380 lei solicitată.
Reducerea acestui onorariu avocațial nu este lipsită de temei legal, câtă vreme legiuitorul a acordat posibilitatea de a reduce onorariul solicitat de avocat, prin prisma dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, dispoziții reținute ca temei de drept și de către prima instanță. Omiterea precizării și a alineatului 3 al art.274 Cod procedură civilă, nu reprezintă o lipsă de temei legal a reduceri onorariului avocațial, cum invocă nejustificat recurenta, ci eventual o eroare materială de dactilografiere, câtă vreme s-a reținut articolul de lege incident în cauză.
Dispozițiile arr.274 alin.3 Cod procedură civilă, nu sunt caduce datorită inexistenței ui onorariilor minimale, deoarece legiuitorul nu a prevăzut ca o condiție de admisibilitate existența acestui tablou al onorariilor minimale, ci ca și criteriu orientativ pentru instanță. Lipsa acestui tablou nu duce la imposibilitatea aplicării dispoziției legale, câtă vreme instanța are posibilitatea de apreciere a proporției onorariului prin raportare la orice alte criterii relevante.
În speță, cauze de natura și obiectul celei deduse judecății, au fost numeroase pe rolul instanțelor în ultima perioadă astfel că, în raport cu practica judiciară existentă, instanța de fond a determinat că în raport de activitatea desfășurată de avocat, onorariul solicitat este nepotrivit de mare.
Prin reducerea onorariului, instanța nu a pedepsit eficiența avocatului cum invocă recurenta, ci a constatat că pentru o cauză soluționată la primul termen de judecată, munca avocatului constând în redactarea acțiunii și susținerea ei este potrivit a fi remunerată cu suma de 1000 lei. Achitarea integrală de către reclamantă a onorariului avocațial solicitat de avocat, nu înseamnă că în mod automat el este și justificat a fi suportat de partea adversă care cade în pretenții.
Existența a numeroase cauze identice cu a reclamantei și a practicii constante a instanțelor în soluționarea acestor cauze, nu justifică stabilirea și perceperea unui onorariu avocațial mai mare decât munca prestată, pe considerentul că el se va recupera de parte, ulterior pe calea executării hotărârii.
Drept, urmare, instanța de recurs reține că motivele de recurs invocate sunt nefondate astfel că, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Instanța nu va acorda cheltuieli de judecată, deoarece partea intimată nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar recurenta nu este îndreptățită la acordarea lor datorită căderii sale în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă-""SRLcu sediul în O,-,.6/A, jud. B și sediul ales în A,-, jud. A, în contradictoriu cu intimata pârâtăADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI O- cu sediul în O, str. -, nr.2, jud. B împotriva sentinței nr.515/CA din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
Red.hot.; 12.01.2010
Jud. fond
Tehnored.; 12.01.2010; 4 ex.
- două exemplare comunicate cu:
1.-""SRLcu sediul în O,-,.6/A, jud. B și sediul ales în A,-, jud.
2.ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI O- cu sediul în O, str. -, nr.2, jud. B
- două comunicări emise la 12. 01 2010; predate la expediție la 12. 01. 2010
Președinte:Sotoc DanielaJudecători:Sotoc Daniela, Blaga Ovidiu, Tătar Ioana
