Contestație act administrativ fiscal. Decizia 931/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-DECIZIA NR. 931/R-
Ședința publică din 17 octombrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ioana Miriță judecător
JUDECĂTOR 2: Ioana Bătrânu
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare recursul declarat de pârâtaDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V,cu sediul în Rm. V, str. G-ral, nr. 17, județul V, împotriva sentinței nr. 537/01 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, cu sediul în,-, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta - pârâtă prin consilier - juridic în baza delegației de la dosar și avocat pentru intimata - reclamantă în baza împuternicirii avocațiale de la dosar.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier ul de ședință, după care învederează instanței, că s-a depus la dosar, prin biroul registratură, la data de 14 octombrie 2008 întâmpinare din partea intimatei - reclamante, cu exemplar pentru comunicare.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, în raport de această împrejurare, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia pe fond.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, schimbarea în totalitate a sentinței atacate, cu consecința respingerii plângerii contravenționale ca fiind neîntemeiată. Depune la dosar extras din jurisprudența în materie, ca practică judiciară.
Avocat, având cuvântul pentru intimata - reclamantă, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțată de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Depune la dosar ordin de plată pentru plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Constată că prin sentința nr.537/1 aprilie 2008 a Tribunalului Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de contestatoarea SC SRL, a fost anulată nota de constatare nr.3934 din 24.03.2003 și decizia nr.4/26.03.2007 emisă de intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice V (), a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 16476,35 lei și să-i plătească suma de 7722,80 lei cu titlu de despăgubiri.
Pentru a decide astfel,tribunalula constatat că la 8.05.2008 SC a solicitat desființarea notei de constatare nr.3934 din 24.03.2003 emisă de; desființarea deciziei nr.4/26.03.2007 emisă de DGFP V prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare încheiată la data de 24.03.2003; obligarea pârâtei DGFP V la restituirea sumei de 16476,35 Ron, încasată nelegal cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere și la plata daunei reprezentând actualizarea sumei de 16476,35 Ron, sub motiv că, prin cererea nr.666 din 27.02.2003 reclamanta a solicitat înlesnirea la plată, pentru datoriile scadente până la 31.12.2001 și calculate până la 08.04.2002, iar i-a întocmit nota de constatare din 24.03.2003 în care se propune scutirea la plată doar pentru 3.514,4 lei; că, în loc să trimită propunerea la Var estituit-o reclamantului; că, prin nota de constatare din 24.03.2003 i-au fost transmise majorări de întârziere stabilite fără a exista calculul detaliat al acestor majorări; că majorările de întârziere înscrise în anexele din 31.12.2002 și 28.02.2003 la nota de constatare din 24.03.2003 nu au titlu de creanță deoarece nu sunt calculate și individualizate într-un act de control însușit de părți, așa cum prevede art. 4 lit. h din OUG nr. 62/2003; că, cererea reclamantei de acordare a scutirilor de majorări și penalități aferente debitelor din 31.12.2001, în sumă de 16. 476, 35 lei Ron, formulată la 27.02.2003, a fost făcută în baza evidenței contabile și a constatărilor din procesul verbal nr. 1313 din 24.05.2002 care este titlu de creanță prin care au fost constatate și individualizate majorările și penalitățile, majorări care au fost înregistrate în evidența fiscală; că, verificarea din 24.05.2002 a fost efectuată de Direcția Control Fiscal V, procesul verbal nr. 2066/31.07.2002 prin care au fost actualizate obligațiile de plată la 30.07.2002; că, din anexa nr. 3 la nota de constatare din 24.03.2003 rezultă că în evidența fiscală nu au fost operate majorările și debitele suplimentare din procesul verbal nr. 2066 din 31.07.2002 pentru care exista titlu de creanță; că acest proces verbal nr. 2066 din 31.07.2002 ar fi fost întocmit pentru cererile de compensare nr. 5310 din 08.05.2002, nr.5433 din 10.06.2002 și nr.6643 din 01.07.2002 prin care se solicita compensarea din accize de restituit a TVA și a impozitului pe profit de plată; că, deși în acest proces verbal au fost stabilite sumele de restituit reprezentând accize și compensarea acestora cu obligațiile de plată a TVA și impozit pe profit, nu a aprobat compensările; că, la 15.11.2002 a fost întocmit procesul verbal nr. 58 472 din 19.11.2002 prin care a fost luată în discuție compensarea unor creanțe și că prin nota de constatare nr. 14367 din 03.02.2002 i-a fost comunicată compensare în evidența contabilă în luna decembrie 2002; că, la 16.01.2003 a fost emis un alt proces verbal de compensare comunicat cu nota de constatare nr.1436 din 29.01.2003, compensare care însă nu a fost efectuată potrivit art. 25 din OG nr.61/2001 în vigoare la acea dată; că, din nota de constatare nr. 3934 din 24.03.2003 rezultă datoriile reclamantei constând în obligații de plată (debit TVA datorat în perioada 31.12.2001 - 28.02.2003 = 3.058.625.940 lei, majorări calculate = 150.580.273 lei, penalități de întârziere = 18.915.245 lei) și obligații de plată neachitate la 28.02.2003, reprezentând debit TVA = 272.104.902 lei; majorări = 32.665.414 lei; penalități = 8.327.499 lei, deși în evidența contabilă a reclamantei din 28.02.2003 rezulta că până la 31.01.2002 societatea înregistra TVA de 161.205.718 și nu 272.104.902 lei, majorări de întârziere 129.715.986 lei și nu 32.665.414 lei; penalități de întârziere în sumă de 15.566.066 lei și nu 8.327.499 lei; că, greșit a fost reținut prin nota incriminată nr.3934 din 24.03.2003 că contestatorul ar fi efectuat plăți în contul majorărilor de întârziere la TVA în luna noiembrie 2002, căci ordinul de plată întocmit expres prevede plata debite TVA și nu majorări sau penalități; la acea dată reclam avea în evidență TVA de plată de 428.488.149 lei, compensare operată în evidența contabilă la 03.12.2002; că, potrivit art. 87 din OG nr. 11/1996 modificată prin G nr. 26/2001 imputarea plăților se face: mai întâi asupra datoriilor din anul curent și apoi a majorărilor și penalităților aferente obligațiilor datorate până la 31.12.2001; că, în noiembrie 2002 contestatoarea avea debit TVA neachitat de 428.488.145 lei și că nu fusese înștiințată de compensare de organele financiare; că, organele fiscale nu au stins creanțele în ordinea legală; că, trebuia să compenseze cu debit TVA și debit impozit pe profit și nicidecum cu majorări și penalități de întârziere și că nu a comunicat aceste compensări; că, în comunicarea din decembrie 2002 și ianuarie 2003 a menționat compensarea cu debit TVA și debit impozit pe profit și nu cu majorările și penalitățile de întârziere; că, la 28.03.2003, contestatoarea ar fi întrunit condițiile de acordate a scutirii căci avea toate debitele curente și restante plătite la zi, cu excepția majorărilor și întârzierilor, iar ulterior precizează că obiectul contestației ar fi faptul că a încasat abuziv și nejustificat majorările și penalitățile de întârziere la TVA plătit de societate prin reașezarea plăților efectuate în contul TVA, căci reclamanta întrunea condițiile de a fi scutită de plata penalităților de întârziere de 16.476,35 lei, și că, i-a produs un prejudiciu de 16476,35 lei; că, nota de constatare nr.3934 din 24.03.2003 a fost contestată pe calea recursului grațios emițându-se decizia nr.4/26.03.2007 de către V, prin care a respins contestația, soluție greșită însă de organul financiar arătat, motiv pentru care solicită să se constate nelegalitatea acestei decizii.
Tribunalula mai constatat că pârâta a solicitat respingerea acțiuni invocând faptul că nu a înaintat cererea la DGFP V deoarece contestatoarea nu s-a prezentat cu actele solicitate prin adresa, adresă primită de contestatoare, așa cum rezultă din mențiunea de pe document (38) și, ulterior, i-a comunicat că, deoarece nu se pot pune de acord asupra valorii TVA atunci îi restituie dosarul și îi propune scutirea doar pentru suma de 3.514,4 lei (39), și a îndrumat-o să conteste soluția.
Cercetând cauza,tribunalula constatat că în urma cererii nr.666 din 27.02.2003 formulată de reclamantă, de acordare a înlesnirilor sau a scutirilor la plată, în temeiul OUG nr.40/2002 pentru suma totală de 16.467,35 lei dobânzi și penalități de întârziere aferente debitelor datorate până la 31.12.2001 și calculate până la 08.04.2002, pârâta a întocmit nota de constatare nr.3934 din 24.03.2003, prin care a propus reclamantei scutirea la plată numai pentru suma de 3.514,4 lei; că prin această notă de constatare a fost stabilit în sarcina reclamantei obligații pe care aceasta urma să le vireze la bugetul statului în sumă de 40.418.424 lei, majorări aferente impozitului pe profit calculate după 09.04.2002, de 21.724.767 lei penalități aferente impozitului pe profit calculate după 09.04.2002, de 4.681.215 lei TVA calculat după 09.04.2002, TVA calculat după 09.04.2002 în sumă de 258.685.723 lei, majorări aferente TVA calculate după 09.04.2002 în sumă de 32.665.414 lei, penalități aferente TVA calculate după 09.04.2002 în sumă de 8.327.499 lei, majorări aferente impozitului pe veniturile din salariile calculate după 09.04.2002 de 2.053.740 lei și penalități aferente impozitului pe veniturile din salarii calculate după 09.04.2002 în sumă de 624.240 lei, în total obligații de plată la bugetul de stat în sumă de 369.180.922 lei; că potrivit aceleiași note de constatare obligațiile fiscale (accesoriile) pentru care a fost solicitată înlesnirea la plată au fost achitate conform OUG nr.26/2001 în luna noiembrie 2002, când societatea reclamantă a efectuat plăți în contul TVA pentru lichidarea obligațiilor și obținerea autorizației de comercializare a băuturilor alcoolice și produselor din cafea și tutun; că împotriva acestei note de constatare reclamanta a formulat plângere fiind soluționată prin decizia nr.4/26.03.2007 a V, prin care aceasta din urmă a reținut că nota de constatare criticată de reclamantă nu constituie un proces-verbal de verificare de fond sau de calcul al majorărilor sau penalităților de întârziere, ci este doar un document premergător verificării fiscale prin care trebuia să se realizeze un punctaj între evidența fiscală și evidența contabilă rezultată din datele ultimei balanțe, așa cum rezultă din art.4 pct.2 și 3 din anexa nr.1 la Ordinul nr.580/2002 al Ministerului Finanțelor Publice; că între și reclamantă nu s-a putut realiza un punctaj comun privind situația debitelor acesteia din urmă, motiv pentru care nu s-a putut continua procedura de acordare a înlesnirilor sau scutirilor la plată a datoriilor bugetare, prevăzută de OUG nr.40/2002; că, mai mult, reclamanta a contestat cuantumul obligațiilor fiscale calculate la 08.04.2002, motivat de faptul că organul fiscal teritorial a încălcat ordinul de stingere a obligațiilor; că nota de constatare incriminată nu era un proces verbal de verificare, așa cum este definit controlul fiscal, prin OG nr.70/1997 aprobată prin Legea nr.64/1999 și modificată prin OG nr.62/2002, aprobată prin Legea nr.49/2003, în vigoare la data emiterii procesului verbal în discuție, și în consecință, această notă nu stabilește obligații suplimentare constând în impozite și taxe sau accesorii ale acestora, cum greșit s-a considerat în speță.
Tribunalula mai reținut că, organ de colectare și administrare, avea competența de a calcula accesorii pentru debitele declarate de contribuabili sau stabilite prin procesele verbale de verificare emise de organele de control fiscal și neachitate la termenele legale, așa cum rezultă din art.4 lit.h al OG nr.61/2003, în vigoare la data emiterii actului incriminat, astfel că această notă de constatare este un act premergător ce trebuia să stea la baza acordării sau nu de către organele abilitate a facilității solicitate de reclamantă.
De asemenea,tribunalula mai constatat că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în alt dosar, respectiv nr.1466/COM/2003 al Tribunalului Vâlcea, rezultă că reclamanta nu înregistra debite la data la care a solicitat scutirea pentru suma de 164.763.552 lei Rol reprezentând majorări și penalități de întârziere stabilite prin acte de control ale Finanțelor Publice și recunoscute de agentul economic, că ea a respecta procedura privind acordarea înlesnirilor la plată nu însă și și că debitele constatate de organul fiscal, prin nota de constatare din 24.03.2003, nu sunt reale; că prin raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, a fost stabilit că prejudiciul suferit de reclamantă reprezintă dobânzile legale calculate la suma de 165.763.532 lei, începând cu luna decembrie 2003 în sumă de 7.722,80 lei.
În consecință,tribunalula decis că nota de constatare nr.3934/24.03.2003, emisă de și decizia nr.4/226.03.2007 emisă de V sunt nelegale și urmează să fie anulate și, totodată, a decis să oblige pârâta la restituirea sumei de 16.467,35 lei și la plata sumei de 7.722,80 lei cu titlu de despăgubiri.
La 3 iulie 2008, Vad eclarat recurs, criticând soluția instanței de fond ca nelegală.
1. Greșit instanța de fond a stabilit că pârâta a împiedicat derularea procedurii de acordare a înlesnirilor fiscale prevăzută de OUG nr.40/2002.
Se susține că, în urma cererii nr.666/27.02.2003 formulată de reclamantă, prin care aceasta a solicitat scutirea la plata majorărilor și penalităților aferente obligațiilor datorate până la 31.12.2001 și calculate până la 08.04.2002, în sumă de 16.476,35 lei, pârâta a solicitat reclamantei, prin adresa nbr.3650/17.03.2003 (38), completarea cererii prin comunicarea actelor prevăzute de OG nr.40/2002 și de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.586/2002, însă, contestatorul nu a răspuns acestei solicitări. În consecință, susține recurenta, prin adresa nr.4116/26.03.2003, pârâta a restituit dosarul reclamantei, comunicându-i în același timp nota de constatare nr.3934/24.03.2003.
Recurenta mai susține că, această notă de constatare nu constituie un titlu de creanță, așa cum greșit susține reclamanta și cum a reținut și instanța de fond, ci reprezintă doar un prim pas în vederea realizării punctajului comun prevăzut de actele normative mai sus arătate, în vederea continuării procedurii de acordarea înlesnirilor. Acest act de constatare reprezintă doar un tablou al obligațiilor reclamantului față de bugetul statului rezultate din datele electronice culese pe temeiul declarațiilor agentului economic, a debitelor stabilite prin verificările ulterioare și a plăților efectuate de reclamantă. Prin acest act pârâta nu a calculat obligații suplimentare, ci doar le-a constatat din datele mai sus arătate și, în urma acestei constatări, în lipsa unei colaborări a reclamantului la realizarea punctajului prevăzut de actele normative mai sus arătate, a ajuns la concluzia că reclamantul are dreptul la scutire a majorărilor și penalităților de întârziere pentru suma de 3.541,4 lei, propunere la care reclamanta nu a dat curs.
În concluzie, susține recurenta, greșit instanța de fond a reținut că procedura de soluționare a cererii de acordare a scutirii plății datoriilor restante ale reclamantului se datorează pârâtei și că aceasta i-ar fi stabilit creanțe suplimentare prin nota de constatare nr.3934/24.03.2003.
2. Greșit instanța de fond a reținut că pârâtele datorează despăgubiri, reprezentând dobânzi legale de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 16.467,35 lei.
Recursul este fondat.
1. Este fondată prima critică, încadrată corect de recurentă în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În adevăr, nota de constatare incriminată de reclamantă nu constituie un titlu executoriu, așa cum greșit a reținut instanța de fond, având în vedere că organul competent să stabilească datoriile la bugetul de stat este și nu Administrația Finanțelor Publice - organ financiar fiscal teritorial, ce are doar datoria, în raport cu aceste creanțe, de a le încasa prin perceptorii fiscali.
Nota de constatare nr.3934/24.03.2004 constituie doar un act procedural prevăzut de art.3 alin.2-3, cu referire specială la lit.m din acest ultim alineat ca și de art.19 din OUG nr.40/2002 și de art.4 din Ordinul nr.580/2002. Potrivit primului text,înlesnirea la plată a obligațiilor fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice sau de alte autorități ale administrației publice centrale sau locale se acordă pe baza datelor din evidența analitică pe plătitori de la nivelul organelor teritoriale la care contribuabilii sunt înregistrați ca plătitori de impozite, taxe, contribuții și alte obligații bugetare și/sau a unui document de verificare întocmit la sediul social al debitorului pe baza datelor din ultima balanță de verificare precum și a procesului verbal de calcul al majorărilor și penalităților de întârziere.
Potrivit celui de-al doilea text, atunci când există diferență între sumele solicitate de debitor și cele stabilite de organele fiscale teritoriale ca fiind datorate, se procedează la punerea de acord a acestora, după care organul fiscal confirmă obligațiile pentru care se acordă înlesnirile la plată, cererea completându-se în mod corespunzător.
Din coroborarea celor două texte, curtea constată că nota de constatare incriminată de reclamantă constituie de fapt procesul verbal de calcul al majorărilor de întârziere și al penalităților de întârziere pe care organul local teritorial trebuia să-l întocmească în vederea continuării procedurii de acordarea înlesnirilor la plata datoriilor restante ale reclamantei, așa cum se prevede în cel din urmă text. Reclamanta nu avea decât să se prezinte la pârâta, dând curs adresei nr.3650/17.03.2003 și să încerce să realizeze un punctaj comun prin punerea de acord a pretențiilor sale privind datoriile restante pentru care a fost solicitată scutirea la plată și sumele datorate rezultate din actele organului fiscal teritorial.
În lipsa acestui demers, obligatoriu potrivit art.4 din Ordinul nr.580/2002, pârâta nu a avut decât să constate unilateral datoriile rezultate din actele sale și să comunice reclamantului concluzia sa cu privire la suma pentru care aceasta considera că reclamantul este îndreptățit să primească scutirea la plată. Și în acest caz, reclamantul putea să realizeze o punere de acord a datelor sale contabile privind datoriile neplătite și pentru care solicita scutire la plată, cu datele pârâtei, și în urma acestei concordanțe se putea continua procedura prevăzută de OUG nr.40/2002, având în acest caz posibilitatea de a trimite dosarul la V, acest din urmă organ fiind competent să decidă, potrivit art.2 din OUG nr.40/2002, în urma evaluării dosarului reclamantei și acordarea punctajelor prevăzute de acest din urmă act normativ.
În concluzie, nota de constatare nr.3934/24.03.2003 emisă de pârâta nu este un act de stabilirea creanțelor bugetare, ci doar un act procedural în vederea acordării înlesnirilor la plată prevăzute de OUG nr.40/2002 și el nu a fost stabilit greșit, fiind întocmit unilateral, numai pe baza datelor proprii din actele fiscale deținute de aceasta. Mai mult, acest act nu a împiedicat acordarea de scutire la plata datoriilor restante pretinse de reclamantă, pârâta neavând nicio culpă în întreruperea procedurii de acordare a acestei înlesniri, singura vinovată de aceasta fiind reclamanta, care nu și-a completat dosarul cu documentele prevăzute de art.2 din OUG nr.40/2002 și nu a participat la punerea de acord a datelor privind datoriile restante rezultate din actele contabile și din actele fiscale deținute de cele două părți, operație obligatorie în vedere desfășurării acestei proceduri, așa cum rezultă din art.4 al Ordinului nr.580/2002.
Având în vedere că acest act nu constituie un titlu executoriu, că el constituie doar o constatare a datoriilor rezultate din actele organelor financiare în vederea realizării procedurii de acordare a înlesnirilor la plata datoriilor restante, rezultă că nu există nici un temei pentru anularea acestui act.
Pe cale de consecință, și decizia nr.4/2007 a Ve ste legală, prin acest act cea din urmă pârâtă constatând lipsa culpei pârâtei în încheierea acestui act.
În fine, curtea mai constată că datoria restantă de 16.467,35 lei, pentru care reclamanta a pretins scutirea la plată, a fost achitată de aceasta în luna decembrie 2003, așa cum declară chiar aceasta (5 din cererea de chemare în judecată), deci cu câteva luni înainte de 28.02.2003 când reclamanta pretinde că întrunea condițiile de acordare a scutirii la plata datoriei pentru suma arătată mai sus.
În aceste condiții, era ca pârâta să fi constatat această plată, așa cum a și făcut-o de altfel, și să constate că reclamanta are dreptul la scutire la plată doar pentru suma de 3.541,4 lei.
2. Este fondată și a doua critică, încadrată corect de recurentă în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Curtea constată că, în lipsa culpei celor două pârâte, acestea nu pot fi ținute de nicio datorie la plata unei pagube.
Mai mult, și dacă s-ar fi reținut culpa uneia dintre pârâte, acestea nu puteau fi ținute de restituirea sumei de 16.476,35 lei, pentru că această sumă constituia o creanță legală a reclamantei, așa cum recunoaște și ea. Or, plata unei datorii nu poate fi restituită. Această sumă ar fi putut să fie pretinsă de reclamantă dacă s-ar fi stabilit că aceasta întrunea condițiile de acordare a scutirii la plata datoriilor restante. O astfel de constatare nu poate fi însă făcută de instanță, întrucât organele administrativ fiscale sunt competente să facă o evaluare a dosarului și să acorde punctajul legal în urma evaluării situației reclamantei.
Reclamanta nu a cerut să se stabilească faptul că era îndreptățită să fie scutită la plata datoriilor restante, ci doar să se desființeze nota de constatare nr.3934 din 24.03.2003, decizia nr.4/26.03.2007 și să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 16.476,35 lei, ca urmare a încasării nelegale a acestei sume. Or, așa cum a fost constatat mai sus și cum recunoaște și reclamanta, suma arătată mai sus era datorată de reclamantă și deci ea nu putea fi încasată nelegal.
Dispunând altfel, instanța de fond a judecat greșit, căci a dispus restituirea sumei de 16.476,35 lei, fără să existe nici un temei al acestei restituiri.
Pe cale de consecință, tot greșit instanța a dispus și obligarea la plata unor daune, deși, așa cum a fost arătat mai sus, pârâtele nu au nicio culpă în raport cu reclamanta, inclusiv în încasarea sumei de 16.476,35 lei.
Văzând și dispozițiile art.312 alin.3 Cod pr.civilă, se va admite recursul, se va modifica în tot sentința instanței de fond, în sensul că se va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâtaDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V,cu sediul în Rm. V, str. G-ral, nr. 17, județul V, împotriva sentinței nr. 537 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă,cu sediul în,-, județul
Modifică în tot sentința, în sensul că pe fond, respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
04.11.2008
Red.
EM/4 ex.
Jud.fond.
Președinte:Ioana MirițăJudecători:Ioana Miriță, Ioana Bătrânu, Dumitru
