Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 236/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 236/ Dosar nr-
Ședința publică de la 01 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE -- - - JUDECĂTOR 1: Marcela Comșa
- - - - - președinte de secție
- - - - JUDECĂTOR 2: Georgeta Bejinaru Mihoc
GREFIER -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin reprezentanta în teritoriu - Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.128/CA/12.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ în dosarul -, având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici statutari.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa recurentului chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, a intimatei reclamante - și a intimatei pârâte Curtea de Conturi a României.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Recursul este declarat de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B în termenul legal, fiind scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar conform prevederilor art.17 din Legea nr.146/1997. În cuprinsul cererii de recurs s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Intimații nu au depus la dosar întâmpinare.
Având în vedere că recurentul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța, în baza actelor existente la dosar rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.128/CA/12.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ în dosarul -pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ s-a respins excepția prescripției invocate de pârâta Curtea de Conturi a României și excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor; S-a admis acțiunea formulată de reclamanta - - în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și, în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei prima de concediu pentru anii 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, sumă actualizată in raport cu rata inflației începând cu data scadenței și până la data efectuării plății; S-a admis cererea de chemare in garanție formulată de Curtea de Conturi a României și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze Curții de Conturi a României sumele necesare plății primei de concediu arătate anterior.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta este angajată în cadrul Curții de Conturi a României - Camera de Conturi B, fiind funcționar public, aspect care rezultă din adeverința emisă de Camera de Conturi.
Instanța a apreciat că în cadrul raportului de serviciu care a existat între reclamantă și pârâta Curtea de Conturi a României in intervalul 2002 - 2006, pârâtei îi incumbă obligația corelativă dreptului prevăzut de prevederile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care stabilește că funcționarul public are dreptul la "o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu", astfel că în ipoteza cererii reclamantei de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2002-2006, această instituție are calitate procesuală pasivă, revenindu-i obligația corelativă acestui drept.
Instanța a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 (Legea nr. 293/2004, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005), exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.33 (devenit 34) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului la prima de vacanță nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Prima instanță, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcționarilor publici în baza Legii nr. 188/1999, instituit prin art. 33 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din ianuarie 2000, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de art. 34 din același act normativ, în urma renumerotării articolelor.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2000-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea acestor prevederi, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, și cele prevăzute în legile bugetelor pe anii următori, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 - 2007.
Suspendarea ulterioară, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2001-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Având in vedere dispozițiile din legile bugetului care au suspendat dreptul la prime de vacanță, precum și dispozițiile OUG 146/2007 prin care s-a recunoscut, o dată in plus, dreptul funcționarilor publici la prime de vacanță pentru toată perioada 2001-2006, instanța a apreciat că dreptul la acțiune nu s-a prescris, sens în care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
De asemenea, s-a respins și excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție a MEF, excepție invocată de acest minister având in vedere că Ministerul Economiei și Finanțelor este, față de dispozițiile Legii 500/2002 și HG 208/2005 singurul in măsură să prevadă și să aloce in bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării plății sumelor stabilite prin hotărâre.
Raportat considerentelor expuse, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei sumele reprezentând o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor 2002-2006, în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, actualizată în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Instanța a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtului la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu pe cale judiciară creează obligația pârâtului de a face demersurile necesare, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
Cu privire la cererea de chemare in garanție formulată de pârâtă, aceasta este fondată și a fost admisă, având in vedere că Ministerul Economiei și Finanțelor este, după cum s-a arătat deja, față de dispozițiile Legii 500/2002 și HG 208/2005, singurul in măsură să vireze in bugetul Curții de Conturi a României sumele necesare efectuării plății sumelor stabilite prin prezenta hotărâre. Ministerul Economiei și Finanțelor nu va fi obligat la plata, către angajați ai altor instituții, a unor drepturi salariale, ci la virarea către Curtea de Conturi a României a fondurilor necesare achitării primei de concediu, Ministerul Economiei și Finanțelor fiind singurul abilitat in acest sens.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: 1) în mod greșit s-a admis cererea de chemare în garanție, nefiind îndeplinite cerințele art. 60-63 Cod Procedură Civilă, între Ministerul Economiei și Finanțelor și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu există nici o obligație de garanție, faptul că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizațiile cuvenite de drept reclamanților nu-i conferă acestuia o garanție egală din partea Ministerul Economiei și Finanțelor. Se menționează că atât Ministrul Economiei și Finanțelor cât și de Ministrul Internelor și Reformei Administrative sunt ordonatori principali de credite, iar conform art. 23 alin. 3 din Legea 72/1996 și 500/2002,creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin Legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite", deci Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să vireze sumele de bani ce fac obiectul litigiului. Rolul Ministerul Economiei și Finanțelor este de a grupa solicitările tuturor ministerelor și a înainta spre aprobare proiectul de buget. Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în angajarea, salarizarea, acordarea drepturilor reclamantei și nu poate fi obligat să-i plătească acesteia drepturile cuvenite.
2) Pe fond se arată că dispozițiile privind acordarea primelor de vacanță au fost suspendate succesiv prin art.3 alin.1 din OUG nr.33/2001; art.10 alin.3 din Legea -, art.9 alin.7 din Legea nr.507/2003 și art.8 alin.7 din Legea nr.511/2004 deci prin prisma prevederilor constituționale potrivit cărora măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege, cererea este neîntemeiată, legiuitorul putea lua măsuri de suspendare a unor dispoziții fără ca aceasta să conducă la restrângerea drepturilor ce decurg din statutul de salariat al persoanelor.
Se invocă și prevederile Legii nr.500/2002 care prevede că nici o cheltuială de fonduri publice nu poate fi angajată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta.
Potrivit Legii 500/2002 nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată, plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta.
În drept se invocă prevederile art. 3041Cod procedură civilă și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimații nu au depus la dosar întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarelor, sentința atacată raportat la motivele de recurs invocate Curtea, apreciază recursul ca nefondat.
Conform art. 19 din Lege nr. 500/2002 Ministerul Finanțelor Publice are următoarele atribuții: pregătește proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; aprobă clasificările bugetare și modificările acestora, analizează propunerile de buget; asigură monitorizarea execuției bugetare; blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.
Ordonatorii de credite repartizează veniturile bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare potrivit art. 21. Ei au o serie de responsabilități prevăzute de art. 22.
Proiectele legilor bugetare se elaborează de Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 28 din Legea nr. 500/2002). Chiar dacă aceste proiecte au la bază și propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite puterea de decizie o are conform Legii Ministerul Finanțelor Publice care poate să cuprindă sau nu în proiectul legii bugetului cheltuielile propuse. De asemenea, doar acesta are posibilitatea de a propune rectificarea bugetară pentru repartizarea unor fonduri suplimentare pentru punerea în executare a dispozițiilor hotărârilor judecătorești.
Recurentul nu a fost chemat în garanție pentru a plăti el drepturile salariale unor persoane angajate la instituții subordonate altor ordonatori de credite (în speță Curții de Conturi) ci a fost obligat să asigure aceste sume în conformitate cu atribuțiile ce-i revin conform Legii privind finanțele publice.
Curtea de Conturi nu poate cere direct rectificarea bugetului său și alocarea unor fonduri suplimentare, aceasta trebuie să se realizeze prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice.
Corect a admis prima instanță cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pe fondul cauzei, situația de fapt și prevederile legale s-au reținut, respectiv, aplicat corect de prima instanță.
Prima de vacanță (concediu) este un drept de remunerare prevăzut de art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 (actual 35 după ultima republicare) privind statutul funcționarilor publici.
Acest drept s-a născut din lege și conferă titularilor prerogativele de a pretinde celuilalt subiect al raportului juridic să efectueze o anumită prestație, în speță de a da o anumită sumă de bani.
Faptul că acest drept a fost suspendat succesiv prin legile bugetului de stat (indicate corect de pârâtă) nu echivalează cu înlăturarea lui. Un drept câștigat în temeiul unei legi nu poate fi îngrădit prin reglementări ulterioare și lăsat fără conținut.
Dispozițiile legale care au prevăzut acest drept nu au fost niciodată abrogate; dreptul a existat de la data adoptării normei legale de reglementare și continuă să existe și în prezent.
Nici trimiterea la dispozițiile Legii nr.500/2002 nu este pertinentă. Cheltuiala cu primele de vacanță poate fi înscrisă în buget existând dispoziție legală pentru aceasta.
Este de menționat și prevederea OUG 146/2007 care recunoaște acest drept tuturor funcționarilor publici.
Nu s-a criticat și acordarea sumelor reactualizate.
Față de aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 și 3041Cod procedură civilă urmează să respingă recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B și să mențină sentința atacată cu completarea motivării din prezenta decizie.
Văzând și prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței civile nr.128/CA/12.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 1.04.2008.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Silviu
- - - - - - -
Grefier,
Red-MC 02.04.2008/dact.03.04.2008/2 ex./judector fond
Președinte:Marcela ComșaJudecători:Marcela Comșa, Georgeta Bejinaru Mihoc, Silviu
