Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 254/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA operator 2829
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILE Nr. 254
Ședința publică de la 28 Februarie 2008
PREȘEDINTE: Mircea Ionel Chiu
JUDECĂTOR 2: Ionel Barbă
JUDECĂTOR 3: Răzvan
GREFIER:
S-a luat în examinare recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 2861/5.12.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, TRIBUNALUL ARAD, intimat CURTEA DE APEL TIMIȘOARA, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care intimata prezentă depune la dosar practică judiciară. Se constată depuse la dosar prin registratură note de ședință formulate de intimații, .
Nemaifiind alte cereri instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Intimata prezentă solicită respingerea recursurilor ca nefondate și netemeinice.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalului Arad la data de 10.10.2007, în dosar. nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA,Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând să fie obligați la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție B și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești, pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 noiembrie 2007, actualizată în raport cu rata inflației la data plății efective a acestora, acordarea în continuare a acestor drepturi până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare, obligarea acestora la includerea în bugetul de stat la prima rectificare de buget a sumelor datorate reclamanților, precum și obligarea Curții de APEL TIMIȘOARA la emiterea noilor decizii de încadrare și a Tribunalului Arad la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În drept au fost invocate prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 20 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 și 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea acțiunii reclamanții au învederat faptul că prin hotărârea nr. 268/21.06.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a statuat existența unei discriminări directe și a unui tratament diferențiat potrivit OG nr.137/2000 în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici din cadrul tribunalelor și curților de apel care au fost și sunt salarizați în baza Anexei nr. 3 din OUG nr. 82/2004, Anexa nr. 3 din OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 și OG nr. 6/2007 față de cei ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și care sunt salarizați conform Anexei nr.1 din cadrul acelorași acte normative, cu toate că, recrutarea și atribuțiile acestui categorii de personal sunt aceleași, indiferent de gradul instituției.
Reclamanții au arătat că, începând cu data de 01.09.2004 salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită conform Anexei nr. 1 din OUG nr. 191/2002 și a fost menținută și pentru anii 2005- 2007,iar activitatea desfășurată de funcționarii publici în cadrul instanțelor judecătorești este, în esență același și nu prezintă diferențieri în funcție de gradul instanței de judecată.
S-a facut precizarea că, în această calitate de persoane discriminate, reclamanții au dreptul să pretindă despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit conform art.27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 de la instituția la care sunt încadrați în muncă, astfel că, se impune acordarea unui salariu egal pentru muncă egală, așa cum prevăd și dispozițiile art. 5 din Legea 53/2003 care se referă la principiul egalității de tratament față de salariați în cadrul relațiilor de muncă.
Prin întâmpinarea depusă la data de 25 octombrie 2006, Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului Arad și excepția lipsei calității procesuale pasive.
Reclamanții au solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin sentința civilă nr. 2861, pronunțată la data de 5 decembrie 2007, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor
A fost obligat pârâtul Tribunalul Arad să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul Departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curții de casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 1.11.2004 - 1.11.2007, actualizată cu rata inflației până la data plății efective astfel: pentru reclamanta suma de 38123 lei, suma de 29309 lei, suma de 2014 lei, suma de 26377 lei, suma de 241 lei și suma de 4662 lei.
A obligat pârâții să plătească drepturile salariale și pe viitor până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcționarilor publici din sistemul judiciar.
Pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor au fost obligați să includă în bugetul de stat și al Ministerului Justiției și să asigure fondurile necesare efectuării plății sumelor de mai sus.
A obligat pârâta Curtea de APEL TIMIȘOARA să procedeze la emiterea unor noi decizii de încadrare în muncă pentru reclamanții, corespunzător anexei nr. 1 din OUG nr. 191/2002, actualizată iar Tribunalul Arad la efectuarea modificărilor cuvenite în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
În temeiul art. 137 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă instanța a analizat excepțiile invocate constatând că acestea sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește competența materială a Tribunalului Arad aceasta a rezultat din faptul că reclamanții au calitatea de funcționari publici, iar litigiile ce au ca obiect drepturile lor salariale stabilite conform OUG nr. 82/2007, OG nr. 6/2007, OUG nr. 27/2006 intră în competenta de soluționare a Tribunalului Arad - secția contencios administrativ și fiscal.Ministerul Economiei și Finanțelor este obligat să asigure Ministerului Justiției, fonduri necesare plății drepturilor cuvenite, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu este întemeiat.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Departamentului economico-financiar administrativ, Biroul Expertiză Locală și Biroul de Informare și Relații cu Publicul la Tribunalul Arad și începând cu 1.09.2004 au beneficiat de salarizare conform Anexei 3 din OUG nr. 191/2002 în timp ce salarizarea funcționarilor publici din Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a făcut conform Anexei 1 din același act normativ, între cele două moduri de salarizare existând diferențe mari, funcționarii Înaltei Curții de Casație și Justiție fiind beneficiarii unor salarii mult mai mari.
Această situație s-a perpetuat conform OUG nr.82/2004, OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006 li OG nr.6/2007.
Atribuțiile și recrutarea managerului economic și a celorlalți funcționari publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestora, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126 -130 din Legea 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, situație în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
Având în vedere aceste împrejurări, Asociația Funcționarilor Publici " Justiția" a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătând că tratamentul diferențiat între categoriile profesionale care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcționarilor publici este discriminatoriu.
Prin Hotărârea nr. 262/21.06.2007 această autoritate a constatat că faptele prezentate în petiția reclamanților reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat aplicarea unui tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare.
Sistemul diferențiat aplicat reclamanților constituie faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/ 2000 și contravine prevederilor art. 7 alin. 1 lit.b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului cu privire la drepturile civile și politice, art. 4 pct.3 din legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuită și art. 1 alin. 2 lit. e din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea remunerației egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție și discriminare.
Curtea Constituțională a statuat că un tratament diferențial nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.
Ministerul Justiției a recunoscut existența unui sistem discriminatoriu de salarizarea funcționarilor publici din instituțiile judecătorești și s-a angajat la instituirea unui sistem unitar de salarizare a tuturor categoriilor de personal din sistemul organelor de justiție din România, în cadrul procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, angajament neîndeplinit.
Existența unei situații discriminatorii fiind dovedită se impune repararea prejudiciului creat, potrivit dispozițiilor art.2 alin. 11 din OG nr. 137/2000, motiv pentru care acțiunea a fost admisă astfel cum a fost formulată și s-a dispus obligarea pârâților la plata diferențelor salariale astfel: - 38123 lei; - 29309 lei; - 2014 lei; - 26377 lei; - 241 lei și - 4662 lei, sume nete actualizate cu indicele de inflație pe perioada 1.11.2004 -1.11.2007 și în continuare, calculate conform Anexei nr. 1 la OUG nr. 82/2004, OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 și OG nr. 6/2007. Sumele vor fi reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective conform art. 1092 -1084 Cod civil.
A fost obligat Ministerul Justiției să includă în bugetul de stat și să asigure fondurile necesare plății acestor sume, și a obligat Curtea de Apel să emită noi decizii de încadrare în muncă, iar Tribunalul Arad la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Împotriva acestei sentințe au formulat recursatât Ministerul Justiției, cât și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului
În motivarea recursului, Ministerul Justiției a arătat că potrivit dispozițiilor art.304 pct.4 Cod procedură civilă,depășirea atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă o situație gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art.1 din Constituția României,fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiului justiției și dăunează interesului public.
Ministerul Justiției arată că instanța nu găsește și nu justifică existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile,în conformitate cu OG nr. 137/2000.În acest fel este evident că Tribunalul își depășește competențele constând în a stabili o situație de fapt,în aoa precia și a aplica dispozițiile legale cazului concret,nu de a modifica actele normative și de a acorda drepturi despre care se recunoaște că nu sunt prevăzute de lege,iar o astfel de cerere este inadmisibilă.
Se mai arată că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în materia investigării faptelor/actelor de discriminare,fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii unei persoane.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă se arată că din examinarea dispozițiilor care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale categoriei profesionale a funcționarilor publici,rezultă că funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt salarizați în mod diferit față de funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești.
Pe de altă parte însă,speța de față,unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare,existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de funcționar public,ci din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu,complexitatea acestora,responsabilitatea funcției.
Recurentul mai arată că sentința este criticabilă și greșită soluția tribunalului prin care obligă la plata pentru viitor,ignorând faptul că nu este vorba de drepturi născute și actuale și mai ales faptul că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Mai mult instanța, își depășește atribuțiile și obligă legiuitorul la adoptarea unei anume soluții ceea ce nu este posibil din punct de vedere legal. În virtutea rolului său,numai puterea legislativă adoptă soluții legislative,iar puterea judecătorească face aplicarea dispozițiilor legale în vigoare,fără a impune și soluții legislative.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A, în motivarea recursului Ministerului Economiei și Finanțelor, a arătat că sentința atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în conformitate cu prevederile art. 137 și art. 158 din Codul d e procedură civilă,motivat de faptul că, potrivit art. 36 din OUG nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților și altor categorii de personal din sistemul justiției,competența soluționării cererilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate revine Curții de Apel București.
Recurentul a criticat sentința atacată și pentru faptul că instanța de fond a respins, fără nici un temei legal, excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, arătând că Ministerului Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Justiției și nu poate fi obligat la plata unor drepturi salariale pentru salariații altor instituții.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor arătând că instanța nu a făcut decât să dea eficiență unei situații de fapt și de drept constată de autoritățile competente în materie,respectiv Hotărârea nr. 262/2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a constatat o situație discriminatorie în materie de salarizare,
S-a mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție,în recursurile date în interesul legii, a constat că în mod corect instanțele judecătorești au înlăturat situații discriminatorii rezultate din aplicarea unor legi, prin acordarea unor despăgubiri bănești reprezentând drepturi salariale,invocându-se atât art. 16 din Constituția României cât și neconcordanța dintre legislația națională și pactele și tratatele internaționale la care România a aderat.
Nu pot fi luate în considerare nici motivele de recurs în ceea ce privește diferențierile făcute cu privire la conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitățile funcției, întrucât acestea nu au nici un temei legal.
Atâta timp cât conținutul concret al muncii,complexitatea și responsabilitățile funcției sunt în concret stabilite prin dispozițiile art. 125-128 ale Legii nr. 304/2004,pentru toți funcționarii publici inclusiv din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, nimic nu permite a se trage concluzia că funcționarii publici ai Înaltei Curți de casație și Justiție depun o altfel de muncă.
Nu există prevederi legale diferențiate privind activitatea economico-financiară și administrativă aplicabile numai Înaltei Curți de Casație și Justiție și altele pentru celelalte instanțe judecătorești,respectiv legislația privind contabilitatea -Legea contabilității nr. 82/1991 și Normele Ministerului Finanțelor Publice privind contabilitatea publică, achizițiile publice - OUG nr. 34/2006 privind achizițiile publice și Normele de aplicare, cea privind activitatea financiară și fiscală - Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2002, așa cum a fost modificat și completat - este aceeași pentru toți.
Se mai arată că repararea prejudiciului creat și înlăturarea situației discriminatorii nu poate fi completă decât prin obligarea pârâților la plata și pentru viitor, dată fiind natura izvorului prejudiciului și anume lipsirea repetată, lunară, de o anumită sumă de bani din salariu.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată că recursurilepromovate de Ministerul Justiției și de Ministerul Economiei și Finanțelornu sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.
Curtea reține că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de cererea reclamanților - funcționari publici în cadrul Departamentului economico-financiar administrativ, Biroul Expertiză Locală și Biroul de Informare și Relații cu Publicul la Tribunalul Arad - de obligare a pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul Departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 1.11.2004 - 1.11.2007.
Tribunalul Arada reținut că reclamanții au beneficiat - începând cu 1.09.2004 - de salarizare conform Anexei 3 din Ordonanța de Urgență nr. 191/2002, în timp ce salarizarea funcționarilor publici din Înalta Curte de Casație și Justiție s-a făcut conform Anexei 1 din același act normativ, instanța de fond constatând că între cele două moduri de salarizare existând diferențe mari, funcționarii Înaltei Curții de Casație și Justiție fiind beneficiarii unor salarii mult mai mari.
Această situație s-a perpetuat conform Ordonanței de Urgență nr.82/2004, Ordonanței de Urgență nr.92/2004, Ordonanței Guvernului nr.2/2006 și Ordonanței Guvernului nr.6/2007.
Totodată, instanța de fond a constatat că atribuțiile și recrutarea managerului economic și a celorlalți funcționari publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestora, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126-130 din Legea 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, situație în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
Dată fiind această situație de fapt, Tribunalul Arada considerat că " sistemul diferențiat aplicat reclamanților constituie faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/ 2000 și contravine prevederilor art. 7 alin. 1 lit.b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului cu privire la drepturile civile și politice, art. 4 pct.3 din legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuită și art. 1 alin. 2 lit.e din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea remunerației egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție și discriminare".
Cu privire la recursul Ministerului Justiției, în privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 4 Cod de Procedură Civilă, care se referă la cazul în careinstanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, Curtea observă că Ministerul Justiției a invocat faptul că instanța de fond a acordat reclamanților drepturi care nu sunt prevăzute de lege.
Curtea remarcă, într-adevăr, că salarizarea reclamanților - ca funcționari publici - este stabilită prin lege, iar nu prin contracte colective sau individuale de muncă.
Stabilirea modului și cuantumului salariului unor categorii de funcționari publici este de competența legiuitorului, în măsura în care nu s-a prevăzut autorizarea emiterii unor acte normative inferioare legii în acest domeniu.
Pe de altă parte, verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale în materie este competența instanțelor judecătorești, în limita sesizării acestora de către reclamanți.
În același sens, dispozițiile legale edictate în materia combaterii discriminării autorizează instanțele judecătorești să verifice orice prevederi - inclusiv dispozițiile legale - care pot constitui o sursă de discriminare între diferite categorii de persoane
Cu privire la competența instanțelor judecătorești în asemenea cazuri, art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 dispune că " persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Curtea observă că instanța sesizată cu o asemenea cerere are competența de a anula situația creată prin discriminare, fără nici o diferențiere în privința sursei acelei discriminări. Prin această dispoziție legală nu s-a limitat competența instanțelor de a înlătura situațiile discriminatorii produse prin alte prevederi legale.
Dată fiind această dispoziție legală, Curtea reține că instanța de fond a procedat la judecarea cauzei cu respectarea atribuțiilor recunoscute puterii judecătorești, nefiind întemeiată această critică formulată de recurent.
De asemenea, nu are relevanță împrejurarea că dispozițiile legale considerate discriminatorii de către instanța de fond nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.
În această privință, Curtea observă că declararea neconstituționalității este consecința aprecierii Curții Constituționale cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile din Constituția României.
Instanța de fond nu a făcut aprecieri privind neconformitatea legii aplicabile în litigiu cu dispozițiile din Constituția României, astfel încât nu se poate reține că a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea limitelor competenței Curții Constituționale.
Înlăturarea aplicării unei dispoziții legale într-un caz concret nu aduce atingere competenței Curții Constituționale, deoarece o asemenea interpretare nu conduce la încetarea producerii de efecte juridice a dispoziției legale respective.
Cu privire lamotivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă, recurentul Ministerul Justiției a susținut că existența unei salarizări diferențiate trebuie analizată din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, al complexității acestor atribuții și al responsabilităților funcției respective.
Curtea reamintește, în acest context, că instanța de fond a reținut că atribuțiile și recrutarea managerului economic și a celorlalți funcționari publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestor instanțe, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126-130 din Legea 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, indiferent de gradul instanței judecătorești al instanței în care își desfășoară activitatea.
Instanța de fond a reținut - iar pârâții nu au contestat - că reclamanții au același categorii de atribuții ca și funcționarii publici din cadrul Departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar sunt salarizați potrivit unei grile de salarizare diferită, primind salarii inferioare funcționarilor cu activitate similară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dată fiind această constatare, Curtea consideră că nu se poate reține că salarizarea funcționarilor publici este influențată de conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, iar nu de sfera atribuțiilor generice ale acestora, de vreme ce legea nu introduce un astfel de criteriu pentru determinarea veniturilor salariale ale funcționarilor publici.
Acceptarea acestui punct de vedere ar prejudicia însăși ideea salarizării unitare a funcționarilor publici, statuată prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, potrivit căruia "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Curtea acceptă că în cazul funcționarilor având aceleași atribuții de serviciu pot exista diferențe în conținutul concret al activității diferiților funcționari. Astfel, pot exista, de exemplu, diferențe privind volumul de muncă al fiecărui funcționar, chiar în cazul funcționarilor care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții.
Cu toate acestea, dispozițiile legale care reglementează salarizarea funcționarilor publici nu prevăd o salarizare calculată în raport cu volumul efectiv, concret al muncii prestate de fiecare funcționar public, ci - eventual - acordarea unor recompense suplimentare, sub forma unor prime acordate funcționarilor care s-au remarcat prin activitatea prestată într-o anumită perioadă.
Există, într-adevăr, posibilitatea salarizării diferențiate a diferitelor categorii de funcționari publici, astfel cum prevede art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Potrivit art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, "salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6."
Curtea subliniază însă că această diferențiere nu poate conduce la stabilirea unei salarizări cu încălcarea principiului nediscriminării, principiu consacrat atât în Constituția României, cât și în art. 26 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, ratificat de România.
În acest sens, o salarizare a funcționarilor publici care îndeplinesc aceeași activitate poate fi diferențiată numai în baza unor criterii obiective justificate.
Referirile la complexitatea muncii prestate și la responsabilitatea funcției sunt, din acest punct de vedere, nefondate.
Curtea remarcă, în acest sens, faptul că Ministerul Justiției nu a precizat niciodată, pe parcursul prezentului litigiu, în ce constă această complexitate și responsabilitate sporită a funcționarilor publici salarizați la un nivel superior salariilor reclamanților, pentru a justifica diferența de salarizare stabilită prin lege.
Or, chiar dacă legea permite stabilirea unor diferențe de salarizare între diferitele categorii de funcționari publici, o asemenea diferențiere trebuie justificată obiectiv de legiuitor sau de emitentul actului normativ care cuprinde o astfel de diferențiere.
Curtea subliniază că o diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi considerată discriminatorie, asemenea oricărei alte acțiuni de acest fel, în măsura în care acea diferențiere de tratament nu este justificată obiectiv. Curtea observă că nici o dispoziție legală sau constituțională nu autorizează legiuitorul ordinar la promovarea unor acte normative cu încălcarea principiului discriminării.
Astfel, Curtea amintește că, potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,"sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe,prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Referirile din acest text legal la "prevederile"care dezavantajează anumite persoane impune concluzia că această reglementare vizează inclusiv prevederile legale.
În același sens, art. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, stabilește că " dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private-".
Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea consideră că o discriminare produsă printr-un text legal este supusă acelorași condiții ca și discriminările produse prin alte acte dau fapte.
În consecință, în opinia Curții, orice prevedere legală este discriminatorie dacă "dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane",în afara cazului în care aceste prevederi -"sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Date fiind aceste considerente, Curtea apreciază că orice diferență de salarizare impusă prin lege unor categorii de funcționari publici trebuie să fie justificată obiectiv de un scop legitim și să fie adecvată și necesară atingerii scopului legitim respectiv.
Sarcina dovedirii scopului obiectiv și a caracterului adecvat și necesar al diferenței de tratament revine instituției emitente a actului respectiv sau instituțiilor care aplică efectiv tratamentul diferențiat, în condițiile în care reclamanții dovedesc existența diferenței de tratament, astfel cum impune art. 20 alin. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, conform căruia " persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
De asemenea, art. 27 alin. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 prevede că "persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
În același sens, Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă - act normativ obligatoriu pentru Statul Român de la data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007 - prevede la art. 10 alin.1 că "statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul juridic propriu, astfel încât, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea în ceea ce o privește a principiului egalității de tratament și prezintă, în fața unei jurisdicții sau a unei alte instanțe competente, fapte care permit prezumția existenței unei discriminări directe sau indirecte, îi revine pârâtului sarcina de a dovedi că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat."
Cum în prezenta cauză nu a fost dovedită existența scopului obiectiv și caracterul adecvat și necesar al diferențierii de salarizare criticată de reclamanți, Curtea constată caracterul discriminatoriu al dispozițiilor legale care consacră această diferențiere.
În raport cu această constatare, soluția Tribunalului Arad este legală și temeinică, impunându-se menținerea acesteia.
Cu privire la obligarea pentru viitor a pârâților la plata diferențelor de salariu constatate a fi discriminatorii, Curtea observă că această soluție are nu numai menirea de a repara prejudiciul pricinuit reclamanților prin discriminarea produsă până la pronunțarea hotărârii instanței de fond, ci și efectul împiedicării perpetuării situației discriminatorii constatate.
Această obligație are o limită temporală stabilită clar de instanța de fond, respectiv până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a reclamanților - funcționari publici din sistemul judiciar.
Împrejurarea că drepturile salariale respective nu sunt născute și actuale nu afectează legalitatea acestei dispoziții din sentința civilă recurată, câtă vreme discriminarea a fost constatată și cuantumul prejudiciului datorat acestei situații este determinabil, constând în diferența de salariu discriminatorie.
Curtea apreciază ca fiind incompatibilă cu menirea combaterii eficiente a discriminării obligarea reclamanților să promoveze periodic acțiuni asemănătoare, în condițiile în care s-a constatat existența discriminării, iar cuantumul prejudiciului produs prin aceasta este determinabil și susceptibil de a se majora prin menținerea acestei situații discriminatorii.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Justiției urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
Cu privire la recursul promovat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, Curtea observă că acest recurent a invocat faptul că Tribunalul Arada respins în mod nelegal excepția necompetenței materiale și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor
În privința excepției necompetenței materiale a Tribunalului Arad,Curtea reține că Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat această excepție pe considerentul că reclamații au contestat stabilirea salariului, iar potrivit art. 36 din Ordonanța de Urgență nr. 27/2006, competența soluționării acestei cauze era de competența Curții de Apel București.
Curtea constată că reclamanții nu au contestat modul de stabilire a salariilor în raport cu dispozițiile legale în materie, ci tocmai caracterul nediscriminatoriu al salariilor lor, în comparație cu alți funcționari publici, având același atribuții.
Așadar, reclamanții nu au invocat calcularea eronată a salariilor primite, ci faptul că li se aplică o dispoziție legală discriminatorie, nefiind incidente dispozițiile speciale invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor în materia competenței materiale.
În consecință, Curtea consideră că Tribunalul Arad era instanța competentă să soluționeze acest litigiu, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, care prevede: "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."
Pentru aceste motive, Curtea apreciază ca nefondată excepția necompetenței materiale, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, și că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate aloca sume în bugetul său pentru plata salariaților altor instituții publice.
Curtea remarcă însă că Tribunalul Arada obligat Ministerul Economiei și Finanțelor "să includă în bugetul de stat și al Ministerului Justiției și să asigure fondurile necesare efectuării plății sumelor de mai sus". Așadar, Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost obligat să includă în bugetul propriu sumele cuvenite reclamanților, ci să includă în bugetul de stat sumele respective.
Totodată, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Justiției pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, instanța amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, că dreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la includerea în bugetul de stat a sumelor necesare Ministerului Justiției pentru plata drepturilor cuvenite reclamanților, în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi, de asemenea, respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 2861/5.12.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
GREFRIER
Prima instanță - Tribunalul Arad - judecător
Red.RP 13.03.2008
Tehnored LM-14 03 2008 - 2 expl
-
Președinte:Mircea Ionel ChiuJudecători:Mircea Ionel Chiu, Ionel Barbă, Răzvan
