Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 291/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 291/2008
Ședința publică de la 04 Februarie 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Cotuțiu
JUDECĂTOR 2: Augusta Chichișan
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare recursul formulat de pârâta DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ, împotriva sentinței civile nr.3553/2007 din 6 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, R, G, G, R, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se constată că s-a solicitat judecarea în lipsă de către recurent.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că sunt suficiente probe la dosar pentru justa soluționare a cauzei și o reține în pronunțare.
CURTEA:
deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr. 3553, pronunțată la data de 6 noiembrie 2007, în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, G, R, G, G, R, și, împotriva pârâtei DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ M, cu consecința obligării pârâtei să plătească fiecărui reclamant drepturile bănești reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru perioada 2001, 2002 și 2006, actualizată cu rata inflației până la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost funcționar public al pârâtului, iar potrivit prevederilor art. 34, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării, care se impozitează separat".
Aceste prevederi legale au devenit neaplicabile anterior anului 2002 prin procedura suspendării instituită inițial prin prevederile art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001, urmată ulterior de menținerea acestei măsuri prin legile anuale al bugetului de stat, respectiv prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 precum și art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004.
Articolul 18 din Legea nr. 10/1972 prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Aceste prevederi sunt reiterate și în cuprinsul art. 38 din Legea nr. 53/2003.
Ca urmare, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de vacanță nu putea fi anulată prin actele normative sus menționate.
A mai arătat instanța de fond că cenzurarea legalității acestor suspendări succesive revine potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 instanței de fond, nu Curții Constituționale, deoarece normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare.
Ori, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care conferă dreptul reclamanților la aceste prime, iar conform art. 53 din Constituție, restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.
În consecință, instanța de fond a considerat că a fost suspendată aplicarea art. 37 alin. 2 din nr.OG 38/2003, ceea ce nu înseamnă anularea dreptului recunoscut de lege pentru perioada cât a operat suspendarea, iar cum pe perioada de suspendare a dreptului la prima de vacanță a fost suspendat și dreptul la acțiune, acesta renaște la expirarea suspendării, astfel încât acțiunea reclamanților pentru perioada 2001, 2002 și 2006 a fost apreciată ca întemeiată de prima instanță.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, pârâta DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ M, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților ca fiind nefondată și nelegală pentru anii 2001 și 2002 și neîntemeiată pentru anul 2006.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat, în esență, că Legea nr. 188/1999 în forma sa republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituie, potrivit art. 34 alin. 2, dreptul funcționarilor publici de a beneficia, pe lângă indemnizația de concediu, "de o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat."
Pârâta a invocat și faptul că acțiunea este inadmisibilă fiind formulată peste termenul de prescripție de 3 ani, astfel că este prescris dreptul la exercitare a acesteia.
Pârâta a mai arătat că din anul 2001, aplicabilitatea acestui text legal se suspendă, iar legiuitorul a urmărit suspendarea în continuare a acestui drept și nu poate fi dispusă plata în anul 2006 primelor de concediu pentru anii 2001, 2002.
În aceste condiții, pârâta a apreciat că, atâta vreme cât măsura suspendării prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 a fost operantă potrivit actelor normative în vigoare la momentele respective, acordarea drepturilor solicitate de către reclamanți pentru perioada 2001, 2002 și 2006 este fără temei legal și angajarea în acest sens a unor cheltuieli din bugetul statului nu poate fi făcută.
Analizând recursul declarat de către pârâta DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ M, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 34, alin. 2 din Legea nr. 188/1999, "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Prin prevederile art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001 și ulterior prin legile anuale ale bugetului de stat, respectiv art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/ 2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 precum și art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, dispozițiile legale amintite mai sus au devenit inaplicabile, ulterior anului 2002, fiind prevăzute suspendarea exercițiului acestor drepturi sau prelungirea termenului de punere în aplicare.
După cum în mod corect a reținut instanța de fond,suspendarea exercițiului dreptuluinu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care conferă dreptul reclamanților la aceste prime.
Prin urmare, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative amintite anterior.
Prevederile art. 41 din Constituția României statuează că salariații au dreptul la protecția socială a muncii iar dreptul la concediul de odihnă plătit face parte din această categorie; conform art. 53 din același act normativ, restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.
În speță, însă, se poate conchide că suspendarea succesivă la plata primei de vacanță nu echivalează cu înlăturarea dreptului la aceasta ci doar cu suspendarea exercițiului acestor drepturi sau prelungirea termenului de punere în aplicare, dreptul la plata primei fiind îngrădit în mod nepermis.
Înalta Curte de Casație cu prilejul soluționării recursului în interesul legii (decizia nr. XXIII/2005) a statuat că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la "nudum jus" - ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui - un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada în care exercițiul lui a fost suspendat, altfel s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial a cărui existență este cunoscută să fie vidat de substanța sa și practic să devină lipsit de orice valoare, iar respectarea principiului încrederii în statul de drept, implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera legii pentru ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea; se susține, de asemenea, că prelungirea valabilității dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ar fi de neconceput și inadmisibil.
Prescripția extinctivă a fost instituită de legiuitor ca o măsură de sancționare a creditorului care este nediligent și care nu își realizează drepturile în termenul prevăzut de lege. În speță, însă, reclamantului nu i se poate imputa o stare de pasivitate, prevederile legale arătate anterior privind suspendarea exercitării dreptului la primele de concediu vizând implicit și suspendarea mijloacelor legale pentru realizarea acestuia, orice susținere contrară fiind nefondată.
Apărările pârâtei referitoare la prescripția extinctivă nu pot fi primite întrucât prescripția extinctivă a fost instituită de legiuitor ca o măsură de sancționare a creditorului care nu își realizează drepturile în termenul prevăzut de lege iar, reclamantului nu i se poate imputa o stare de pasivitate, prevederile legale arătate anterior privind suspendarea exercitării dreptului la primele de concediu vizând implicit și suspendarea mijloacelor legale pentru realizarea acestuia, termenul de prescripție începând să curgă de la momentul încetării suspendării.
Cât privește reactualizarea sumelor solicitate, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 78 din Codul Muncii în cazul când angajatorul nu plătește anumite sume la timp, instanța va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Fiind un conflict de muncă și existând drepturi salariale restante instanța a reținut obligativitatea obligării pârâtei la reactualizarea, indexarea și majorarea acestora.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de pârâtă ca fiind nefundat, iar în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1.pr.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și la dispozițiile legale enunțate anterior îl va respinge și va menține în întregime hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ M împotriva sentinței civile nr. 3553 din 6 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 04 februarie 2007.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
G - - - - - -
red./dact.MS/MS
dact./2ex/06.02.2008.
jud.fond:,
Președinte:Gheorghe CotuțiuJudecători:Gheorghe Cotuțiu, Augusta Chichișan, Mihaela Saracut
