Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 365/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 365/CA
Ședința publică de la 01 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Violeta Elena Pinte
JUDECĂTOR 2: Leocadia Roșculeț
Judecător: I - -
Grefier:
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurenții, A, -, a, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul Teritorial d e Muncă V, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) - recurs împotriva sentinței civile nr. 322/CA/15.12.2008 pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 25 mai 2009, susținerile părților fiind cuprinse în încheierea din acea zi, parte integrantă din prezenta hotărâre, când din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 01.06.2009.
După deliberare;
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 322/ din 15.12.2008, Tribunalul Vasluia respins cererea formulată de reclamanții, A, -, -, recurent, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial d e Muncă
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, în ceea ce privește excepția invocată, conform art. 44 din nr.OUG 92/2004 și art. 48 din OUG2/2006, acordarea acestor sporuri pretinse de reclamanți, a fost suspendată până la 31.12.2006. Dispozițiile art. 29 al. 1 lit. "d", devenit art. 31 după republicarea legii 188/1999, au reintrat in vigoare de la 1 01 2007 conform art. 13 din legea 251/2006. Față de această situație dreptul petenților de a solicita plata acestor sporuri nu apare a fi prescris și în consecință va fi respinsă excepția suscitată.
Pe fondul cauzei, conform art. 31 din legea 188/1999, funcționarii publici au dreptul pentru activitatea desfășurată la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Deși este prevăzut in mod expres ca in compunerea salariului funcționarului public intră și suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit cuantumul sporurilor în discuție, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la litera "d" din art. 31 se stabilește în funcție de treapta de salarizare. Așa fiind, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legislator în seama Administrației a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau executării în concret a legii. Prin urmare era atributul exclusiv al Administrației pentru a executa în concret dispozițiile cuprinse in art. 31 din Legea nr. 188/1999, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, singurul criteriu avut în vedere de legislator, care obligă Administrația, fiind criteriul treptei de salarizare pentru fiecare categorie de funcționari.
In consecință, in absenta unui act legislativ care să reglementeze modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume care nu ar fi certe, fiind și imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008 in cuprinsul căreia s-a reținut expresis verbis că " instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sânt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de executare efectivă.
Rezultă așadar, că atât timp cât vocația reclamanților la primirea celor două sporuri din litigiu nu a fost materializată prin identificarea cuantumului drepturilor salariale respective de administrația competentă, reclamanții nu dispun de vreun drept salarial "recunoscut de lege" în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la plata căruia angajatorul pârât să poată fi obligat de instanță, în actualul cadru legislativ.
Împotriva acestei sentințe au introdus recurs reclamanții, care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că nu s-a ținut seama de faptul de prevederile imperative art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, care prevăd componența salarială a funcționarilor publici. Susțin recurenții că, odată încetată măsura suspendării exercițiului dreptului, angajatorul avea obligația de a plăti drepturile salariale stabilite prin lege, soluție impusă și de practica constantă a în această materie. argumentele aduse în susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanții solicită admiterea recursului formulat și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sporurilor legale.
Intimata, legal citată, a depus întâmpinare prin care solicită, fără a aduce nici o argumentare în acest sens, respingerea recursului.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, și având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, putând să examineze cauza sub toate aspectele, constată următoarele:
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru perioada de început solicitată, respectiv începând cu 01.01.2004, în mod corect a reținut prima instanță că atâta vreme cât acordarea sporurilor solicitate de către reclamanți a fost suspendată până la 31.12.2006, reintrând în vigoare la data de 01.01.2007, conform art. 13 din lg. nr. 251/2006, și dreptul petenților de a solicita plata acestor drepturi a fost suspendat și relua la aceeași dată, respectiv 01.01.2007. astfel că nu poate fi reținută prescripția dreptului la acțiune.
În ceea ce privește fondul acuzei, Curtea reține că potrivit art. 29 lit. c și d) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31, la republicarea legii din 2006, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din
a) salariul de bază,
b) sporul pentru vechime în muncă,
c) suplimentul postului, în procent(general) de 25% din salariul de bază, și
d) suplimentul gradului, de asemenea, în procent de 25% din salariul de bază, drepturi a căror plată a fost suspendată prin art. 44 din nr.OUG 92/2004 și art. 48 din nr.OUG 2/2006, până la 31 decembrie 2006, reglementări ce au reintrat în vigoare la 1.01.2007, conform art. 13 din Legea nr. 251/2006, ocazie cu care termenul de "suplimentul gradului" a fost înlocuit cu "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Raportat acestor prevederi, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea lui,cât timp nu i-a fost înlăturată existența printr-o dispoziție legală și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea normei legale în ceea ce privește acest drept.
Din actele dosarului rezultă că reclamanții au statut de funcționari publici, regimul lor juridic fiind guvernat de Legea nr. 188/1999, iar drepturile salariale solicitate prin acțiuni sunt prevăzute de art. 31 din Legea privind Statutul funcționarilor publici, republicată.
Curtea nu poate reține că articolul 31 din Legea nr. 188/1999 stabilește doar la modul general, că, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, câtă vreme aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materie, respectiv dispozițiile art. 155 din Codul muncii, potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 269 și 166 din cod prevăd că angajatorul este obligat să îi despăgubească pe salariați în situația în care, din culpa sa, aceștia au fost prejudiciați prin neexecutarea în totalitatea obligațiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin. Or, împrejurarea că legiuitorul intenționează, într-un viitor incert, să elaboreze o altă lege și să implementeze un sistem unitar de salarizare a tuturor funcționarilor publici nu justifică în nici un mod neacordarea celor două sporuri legale, atât timp cât ele fac parte din salariu. Dimpotrivă, intenția legiuitorului, care, din motive de ordin financiar, a suspendat succesiv acordarea acestor sporuri, fost ca ele să figureze ca elemente componente ale salariului funcționarului public, iar neprevederea ulterioară a unor cuantumuri ori condiții de acordare nu constituie un aspect de natură a duce la concluzia că nu se impune aplicarea concretă a acestor dispoziții legale. Astfel, chiar dacă atât din cuprinsul art. 31 din Legea nr. 188/1999, cât și din prevederile art. 1 alin. 2 lit. a) nr.OUG 92/2004, rezultă că dincolo de simpla enumerare a elementelor pe baza cărora sunt salarizați funcționarii publici, problema salarizării în mod concret a acestora ar trebui să facă obiectul unei legi separate, legiuitorul urmărind, în mod explicit, implementarea, din anul 2006, unui sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici, culpa legiuitorului, care nu a mai intervenit cu precizări privind modul de acordare a sporurilor ce fac parte din salariu ( prin ordonanță de guvern, lege sau norme metodologice) nu trebuie răsfrântă asupra reclamanților funcționari publici, fapt ce ar afecta grav dreptul la muncă și la corecta și justa remunerare a acestora.
Sporurile prevăzute de art. 31 lit."c" și"d" din Legea nr. 188/1999 sunt deja "legiferate", însuși legiuitorul readucându-le din nou în vigoare, astfel că actul instanței de a recunoaște caracterul obligatoriu al unor dispoziții legale nu se poate subsuma actului de legiferare.
Nu în ultimul rând, este de menționat că suspendarea acordării celor două sporuri nu semnifică înlăturarea acestora, întrucât dacă aceasta ar fi fost voința reală a legiuitorului, forma în vigoare a art. 31 din lege nu ar fi fost cea citată. Acordarea sporului postului și a celui corespunzător treptei de salarizare se subscrie și exigențelor impuse de prevederile G nr. 6/2007, ce stipulează drepturile funcționarilor publici la plata sporurilor și a altor drepturi salariale prevăzute de lege.
Raportându-se la Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea consideră că dreptul reclamanților este un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din protocolul menționat, reținând că reclamanții nu au beneficiat de aceste sporuri și că, atâta timp cât dispozițiile legale menționate - în vigoare - au consacrat dreptul funcționarilor publici la plata sporurilor și a altor drepturi salariale, prevăzute de legislația specifică funcției publice, cererea reclamanților este legitimă.
Se mai reține că, potrivit hotărârii din 22.04.2004, cauza nr. 44076/98, Angelov contra Bulgariei, o creanță poate să reprezinte un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă. Motivele invocate privind lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor vizate nu ar putea justifica neacordarea sporurilor recunoscute în favoarea reclamanților.
Aceeași argumentație, în sensul că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească sau un act normativ cu putere de lege se regăsește și în hotărârea pronunțată în cauza nr. 59498/00, Bourdov contra Rusiei.
Chiar dacă suspendarea acordării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu a fost urmarea unor constrângeri bugetare, ci consecința directă și imediată a neelaborării și neadoptării legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici,și la care art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 face trimitere, așa cum am arătat nu poate fi răsfrântă asupra dreptului reclamanților.
, de către puterea legiuitoare, a legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, în cadrul căreia dreptul la suplimentul postului și dreptul la suplimentul corespunzător treptei de salarizare ar fi trebuit să-și afle consacrarea deplină și definitivă, începând de la definirea acestora și terminând cu stabilirea cuantumului, ori sistemului de acordare, nu exclude intervenția puterii judecătorești în soluționarea diferendelor referitoare nu la politica salarială promovată de puterea executivă și aprobată de puterea legislativă, ci la recunoașterea drepturilor conferite prin lege, tocmai având în vedere că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este, conform art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală, aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, lor nefiindu-le însă permis ca, în aplicarea legii, să înlocuiască sau să creeze norme de drept pe cale judiciară.
Tocmai în absența legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, care ar fi trebuit să se bazeze pe sistemul de salarizare enunțat la alin. 1 al art. 31, reclamanților trebuie să li se recunoască dreptul de a primi suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, chiar dacă legiuitorul nu a indicat, prin legea specială de salarizare, care sunt categoriile de funcționari care beneficiază de aceste drepturi, care sunt condițiile în care ele se acordă și în mod deosebit care este sistemul de calcul al acestor suplimente la salariul de bază, culpa aparținând în mod exclusiv acestuia și pentru care nu pot fi sancționați, prin nerecunoașterea drepturilor ce li se cuvin, reclamanții.
Împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanță la nivelul a 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrară, câtă vreme acest procent este prevăzut expres de legea cadru, stabilirea acestora sub acest cuantum fiind atributul exclusiv al debitorului și de care reclamanții nu sunt ținuți răspunzători.
În consecință, pentru considerentele expuse, Curtea urmează ca, în temeiul art. 304 raportat la art. 312 ind. 1 alin. 2, 3 Cod procedură civilă să admită recursul formulat de reclamanți, iar pe fond se va proceda conform dispozitivului în sensul admiterii acțiunii formulate și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale astfel cum au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul promovat de reclamanții:, A, -, -, recurent, -, împotriva sentinței civile numărul 322/ din 15.12.2008 a Tribunalului Vaslui, sentință pe care o modifică în parte.
Admite acțiunea promovată de reclamanții:, A, -, -, recurent, -, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial d e Muncă
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01.01.2004 și până la data pronunțării prezentei hotărâri, sume actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.06.2009.-
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Iulia
- --- - - - I--
Grefier,
-
Red. -
02.06.2009
Tehnored.
Tribunalul Vaslui:
03.06.2009
2 ex.-
Președinte:Violeta Elena PinteJudecători:Violeta Elena Pinte, Leocadia Roșculeț, Iulia
