Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 400/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--13.03.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 400
Ședința publică din 2 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 3: Olaru Rodica
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Oficiul Român pentru, precum și de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 17/9.01.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Autoritatea pentru B și Inspectoratul de Poliție al Județului A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâtul recurent Oficiul Român pentru consilier juridic, pentru chematul în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, consilier juridic, lipsă celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-au depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului intimat concluzii scrise.
Consilier juridic depune la dosar delegație pentru reprezentarea în cauză a pârâtului recurent Oficiul Român pentru.
Consilier juridic depune la dosar delegație pentru reprezentarea în cauză a Direcției Generale a Finanțelor Publice în reprezentarea chematului în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor.
Reprezentanții pârâtului recurent Oficiul Român pentru și al chematului în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri și nici excepții, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul pârâtului recurent Oficiul Român pentru solicită admiterea recursurilor, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului intimat, depune la dosar xerocopie de pe decizia nr. 344/23.04.2007 a Curții de Apel Galați și arată că prin nr.OG 55/2006 Autoritatea pentru a fost desființată, noua structură purtând denumirea de Oficiul Român pentru.
Reprezentantul chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A solicită admiterea recursurilor, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative ca inadmisibilă, și respingerea acțiuni reclamantului ca netemeinică și nelegală.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 17/09.01.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea reclamantului împotriva pârâților Inspectoratul Județean de Poliție A, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Autoritatea pentru străini B, pentru plata drepturilor salariale; a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantului următoarele drepturi salariale: primă de concediu pe perioada 2004-2006 în cuantum de 4255,22 lei, spor de fidelitate în cuantum de 2763 lei și restituire impozit pe salariu în cuantum de 1961,19 lei, actualizate cu indicele de inflație până la data de 5.12.2007 și în continuare până la plata efectivă.; a obligat pârâta Autoritatea pentru B să emită un ordin în privința drepturilor salariale menționate șți să facă cuvenitele mențiuni în dosarul de cadre personal al reclamantului; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative B împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor B și a obligat chematul în garanție să cuprindă în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele indicate; a respins excepția invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Instanța de fond având în vedere prevederile art. 137 al.1 Cod procedură civilă, a examinat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de către Direcția Generală a Finanțelor Publice A în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor B și a respins excepția, considerând că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în litigiu, întrucât în procesul bugetar are atribuția prevăzută de art. 19 lit. a din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, de a pregăti proiectele legi bugetare și ale legilor de rectificare, prev. de art. 19 lit. g, de a analiza propunerile de includere în legile bugetare a sumelor obiect al litigiului, iar în faza de execuție bugetară conform art. 48 al.2 lit. a din aceeași lege, repartizează pe trimestre ordonatorului principal de credite, deci Ministerul Internelor și Reformei Administrative, cheltuielile de personal alături de celelalte cheltuieli bugetare aprobate prin legea bugetară sau de rectificare bugetară.
Instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat acțiunea, solicitând plata primelor de concediu pe anii 2004-2006, sporului de fidelitate de 20% din salariul de bază, începând cu 1.01.2004, plata drepturilor salariale cuvenite și neachitate ca urmare a nereducerii impozitului cu 30%, toate sumele actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă, cât și rectificarea tuturor mențiunilor în carnetul de muncă.
Potrivit art. 37 al. 2 din OG nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de concediu gală cu salariul de bază din luna anterioară plecări în concediu, iar potrivit art. 6 din aceeași ordonanță polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
De asemenea, potrivit art. 10 din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, art. 10 și art. 12 din Legea nr. 573/2004, privind Semenul onorific "Serviciul Patriei", ofițerii și funcționarii publici cu statut special, beneficiază de reducerea impozitului cu 30% din salariul brut.
Prin Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea nr. 379/2005, aplicarea prevederilor art. 37 al.2 din OG nr. 38/2003 au fost suspendate succesiv, iar prin OUG nr.118/2004 a fost suspendată și aplicarea prevederilor art. 6 din OUG nr. 38/2003, doar pentru anul 2005.
Potrivit art. 62 al.2 din Legea nr. 24/2004, republicată, care prevede că la expirarea perioadei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră în vigoare, dispozițiile art. 6 din OG nr. 38/2003 au reintrat în vigoare începând cu data de 1.01.2006, iar art. 37 al.2 a reintrat în vigoare începând cu data de 1.01.2007.
Cum suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2004-2006, respectiv 2005, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată, acesta fiind îndreptățit la plata primelor de concediu, cât și a sporului de fidelitate.
De asemenea, instanța de fond a constatat că este întemeiată și solicitarea reclamantului cu privire la plata drepturilor salariale cuvenite și neachitate ca urmare a nereducerii impozitului pe salariu cu 30%, actualizate cu rata inflației de la data nașterii acestui drept și până la plata efectivă, pentru următoarele considerente:
Prin Decretul nr. 1115/21.11.2005 reclamantului i-a conferit semnul onorific "În Serviciul Patriei" pentru ofițeri și potrivit art. 10 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare s-a prevăzut că toate cadrele militare în activitate decorate cui rodinul "meritul Militar", clasele II, II și I beneficiază de reducerea impozitului pe venit cu 30%, 40% și 50%.
Aceste prevederi legale se completează cu prevederile art. 10 și art. 12 din Legea nr. 573/2004 privind Semnul onorific "În serviciul Patriei" pentru ofițeri și funcționarii publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofițeri, care arată că acesta se instituie în locul vechiului Ordin Meritul Militar și al Onorific în Serviciul Armatei pentru ofițeri.
Art. 11 al.4 pct. IX poz. 6 din Legea nr. 29/2000 prevede că toți ofițerii, maiștrii militari, subofițerii decorați cu însemnele onorifice beneficiază de prevederile Legi nr. 85/1995 privind Statutul cadrelor militare.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă, ale cărei concluzii au fost însușite de către părți și instanța de fond.
Întrucât reclamantul se află în raporturi de serviciu cu pârâta Autoritatea pentru, a obligat pârâta să emită ordin în privința drepturilor salariale antemenționate și să facă cuvenitele mențiuni în dosarul de cadre personal al reclamantului.
De asemenea prima instanță a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative B împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor B și a obligat chematul în garanție să cuprindă în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele indicate.
Prima instanță a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și de expert, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, auz declarat recurs pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Oficiul Român pentru din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul formulat pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat instanței admiterea recursului și respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind acordarea sumelor de bani care i-au fost reținute din salariu, cu titlu de impozit pe venit, prin neaplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.
În motivarea recursului pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative arată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală sub aspectul obligări acestui pârât și a celorlalți doi pârâți la plata sumei de 1961,19 lei cu titlu de restituire impozit pe salariu, reținut prin neaplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, deoarece potrivit art. 86 liniuța a noua din OG nr. 73/1999 privind impozitul pe venit "Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă: - prevederile art. 9 lit. c referitoare la reduceri sau scutiri de impozit pe venit și ale art. 10 referitore la reducerea impozitului pe venit din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995". La rândul său OG nr. 73/1999 a fost abrogată ed OG nr. 7/2001 privind impozitul pe venit.
Pârâtul Oficiul Român pentru solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivarea recursului pârâtul recurent Oficiul Român pentru arată că prin decizia nr. 55/04.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii s-a stabilit faptul că "art. 10 din Legea nr. 80/1995, potrivit căruia cadrele militare în activitate decorate cu ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a și I beneficiază de reducere a impozitului pe venit cu 30%, 40% și, respectiv 50%, a fost abrogat, cu caracter definitiv, prin OG nr. 73/1999.
Cu privire la plata primelor de concediu pentru perioada 2004-2006, pârâul recurent arată că dispozițiile art. 37 al.2 teza I din OG nr. 38/2003 au fost suspendate în anii 2004 și 2005, prin legile bugetare cu nr. 507/2003 și 511/2004.
Mai arată că ordonatorul principal de credite Ministerul Internelor și Reformei Administrative, are obligație legală să se încadreze în cheltuielile de personal menționate în anexele la legea bugetară, iar conform prevederilor art. 57 din OG nr. 38/2003 "acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual" unităților Ministerului Internelor și Reformei Administrative aflate sub incidența Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.
În ceea ce privește plata sporului de fidelitate pe anul 2005, pârâtul recurent arată că pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005 dispozițiile art. 6 din OG nr. 38/2003, care prevăd plata acestui spor de fidelitate, au fost suspendate, astfel încât nu puteau și nu pot produce efecte juridice. De asemenea în bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anul 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata sporului de fidelitate.
Pârâtul recurent mai arată că obligația instituită de instanța de fond, prin sentința recurată, de a emite "un ordin" în privința drepturilor salariale acordate, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 al.7 și al.9 Cod procedură civilă, instanța de fond obligând pârâtul recurent la emiterea unui ordin fără a se stabili natura acestui ordin, fără a preciza motivele pe care se sprijină această obligație și fără a preciza care este temeiul legal care a stat la baza instituirii acestei obligații.
Prin recursul formulat chematul în garanție recurent Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, ca inadmisibilă în cauze de litigii de muncă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și nelegală.
În motivarea recursului chematul în garanție recurent arată că cererea privind chemarea sa în garanție de către pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative este inadmisibilă, în condițiile în care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor vreo obligație de garanție sau de despăgubire, cu atât mai mult cu cât între reclamant și chematul în garanție nu există raporturi de muncă.
Chematul în garanție recurent reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetare locale, respectând procedura reglementată de art. 19-47 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor neputând fii confundat cu Statul Român.
De asemenea arată că Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, astfel încât chematul în garanție recurent nu poate fi obligat la plata pentru salariații unor alte instituții.
Pe fondul cauzei, chematul în garanție recurent solicită respingerea cererii reclamantului de acordare a primelor de concediu pentru ani 2004-2006, întrucât plata acestor drepturi a fost suspendată prin acte normative, care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
De asemenea solicită respingerea capătului de cerere al reclamantului cu privire la plata sportului de fidelitate, deoarece dispozițiile art. 10 din Legea nr. 80/1995 coroborate cu dispozițiile art. 1 al.1 din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului prevăd faptul că reclamantul, pentru a putea beneficia de reducere la plata impozitului pe venit, ar fi trebuit să aibă calitatea de cadru militar în activitate, condiție care nu este îndeplinită de către reclamantul intimat.
Recursurile sunt fondate, în parte și urmează a fi admise pentru cele ce urmează:
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală admițând capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumelor de bani rezultate din nededucerea impozitului pe salariu cu 30%.
Textul legal pe care și-a întemeiat reclamantul acest capăt de cerere este art. 10 din Legea nr. 80/1995.
Admițând acest capăt de cerere instanța de fond a ignorat un fapt esențial, acela că prevederile art.10 din Legea nr.80/1995 au fost abrogate prin art.86 pct.9 din nr.OG 73/1999 care a fost abrogată prin art. 85 litera din nr.OG 7/2001.
Astfel, art. 10 din Legea nr.80/1995 este și rămâne definitiv abrogat, textul legal precitat nemaiputând fi resuscitat cum a apreciat instanța de fond. Împrejurarea că nr.OG 73/1999 a fost respinsă prin Legea nr. 206/2002 este, în speță, irelevantă deoarece textul art. 60 (3) din Legea nr. 24/2000 nu reglementa în acel moment excepția de la regulă, în sensul repunerii în vigoare a normelor inițial abrogate prin ordonanța de guvern, ce ulterior au fost respinsă prin lege de Parlament. Reglementarea mai sus amintită a fost consacrată abia prin Legea nr. 189/2004, ce a intrat în vigoare, conform art. 78 din Constituția României la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, eveniment ce s-a produs în data de 27 mai 2004 (Monitorul Oficial nr. 463) fiind așadar aplicabilă exclusiv situațiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Legii nr.189/2004. Cum abrogarea nr.OG 73/1999 s-a produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 189/2004, aceasta are caracter definitiv.
În consecință, interpretarea dispozițiilor legale precitate în sensul în care a făcut-o instanța de fond este greșită pentru că ar avea ca efect aplicarea retroactivă a art. 60 (3) din Legea nr. 24/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 189/2004, ceea ce ar intra în conflict cu principiul neretroactivității legii.
De asemenea, hotărârea primei instanțe de a obliga pârâta Autoritatea pentru să emită un ordin în privința acestor drepturi salariale, pentru motivele de mai sus arătate este nelegală.
Apoi sentința primei instanțe este nelegală și în privința admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor
în garanție, prevăzută de dispozițiile art. 60-63 Cod procedură civilă, este o varietate a intervenției forțate, conferind unei dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire.
Este evident că această obligație de garanție incumbă aceluia împotriva căruia s-ar putea exercita o acțiune recursorie pentru repararea pagubei provocată celui garantat.
Dispozițiile invocate în cererea de chemare în garanție, respectiv dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, nu sunt în măsură să justifice cererea formulată și, de altfel, dispozițiile indicate nu prevăd angajarea unei răspunderi pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și nu constituie temeiul unor raporturi juridice între această autoritate administrativă și părțile dosarului de față.
Curtea constată că doar pârâtul recurent Oficiul Român pentru a formulat critici referitoare la obligarea la plata primelor de concediu și a sporului de fidelitate, critici ce nu sunt însă fondate.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, - prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție "pentru a se asigura" - potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă - "interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,- suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005, Curtea reține că, potrivit art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne."
De asemenea, Curtea constatată că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/2004, în anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003.
Instanța reține, așadar, că sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003 este un drept salarial care a cărui acordare a fost suspendată pentru anul 2005 printr-un alt act normativ.
Sub acest aspect, Curtea observă că refuzul pârâților de a acorda acest drept este justificat de aceleași considerente care au fost invocate cu privire la refuzul plății prime de concediu.
În consecință, și în privința sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, Curtea va da eficiență interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție și expusă anterior, având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării.
Astfel, Curtea reamintește că în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la sporul de fidelitate - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
această interpretare obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele unui act normativ suspendat, Curtea apreciază că suspendarea exercițiului dreptului la sporul de fidelitate nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Având în vedere aceste considerente, instanța consideră întemeiată cererea de obligare a pârâților și la plata către reclamant a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005.
Față de cele ce preced, Curtea, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și al chematului în garanție și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge cererile referitoare la restituirea impozitului pe salariu și la emiterea unui ordin în sensul mai sus arătat, precum va respinge și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, urmând a menține în rest dispozițiile respectivei sentințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Oficiul Român pentru, precum și de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 17/9.01.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică sentința recurată, în parte, în sensul că respinge cererea de obligare a pârâților recurenți la restituirea impozitului pe salar către reclamanți și, de asemenea, respinge cererea privind obligarea pârâtei Autoritatea pentru la emiterea ordinului pentru restituirea impozitului pe salariu, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulate de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.04.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./24.04.2008
Tehnored. /29.04.2008
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători:,
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Barbă Ionel, Olaru Rodica
