Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 473/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 473/2008
Ședința publică de la 21 Februarie 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Lucia Brehar
JUDECĂTOR 3: Delia Marusciac
GREFIER: - -
S-au luat spre examinare recursurile formulate de către pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S, MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, INSTITUȚIA PREFECTULUI- JUDEȚUL S, împotriva sentinței civile nr. 1818 din 14.09.2007 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamanții, -, -, -, A, -, -, -, -, -, -, --, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) prime de vacanță.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de la plata taxelor de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pricina este la primul termen de judecată și s-a solicitat judecarea în conformitate cu dispozițiile art. 242 alineat 2 Cod procedură civilă.
La data de 29 ianuarie 2008 s-a înregistrat întâmpinare din partea reclamanților-intimați prin care se solicită respingerea recursurilor și menținererea sentinței atacate ca temeinică și legală. De asemenea se constată că la data de 12 februarie 2008 s-a înregistrat întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, prin care se solicită respingerea acestui recurs.
Curtea, apreciază că sunt suficiente probe la dosar pentru justa soluționare a recursurilor și reține cauza în pronunțare asupra actelor existente la dosar.
CURTEA:
asupra cauzei de contencios administrativ de față:
prin sentința civilă nr. 1.818 din 14.09.2007 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Sălaja fost admisă acțiunea reclamanților, -, -, -, A, -, -, -, -, -, -, -- și au fost obligați pârâții MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și INSTITUȚIA PREFECTULUI la plata, în solidar, către reclamanți a primelor de vacanță pentru anii 2000 - 2006, actualizate cu rata inflației, astfel cum au fost acestea menționate în dispozitivului sentinței atacate.
Totodată, a fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să vireze aceste sume pârâtului MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că între reclamanți și pârâtul de rândul II există raporturi de muncă generate de principiile și conținutul Codului Muncii, iar drepturile salariale invocate de reclamanți sunt prevăzute de lege și pe disp. art. 154, 155 și art. 269 Codul Muncii.
A mai reținut instanța de fond că reclamanții, având calitatea de funcționari publici, în temeiul art. 37 alin. 2 din nr.OG 38/2003, intrată în vigoare la data de 1.01.2004, au dreptul de a beneficia la plecarea în concediu de o primă de vacanță egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu, astfel încât cererea acestora de acordare a drepturilor salariale reprezentând prima de vacanță pentru perioada 2000 - 2006 este întemeiată, deși aceste dispoziții legale au fost suspendate succesiv prin legile anuale ale bugetului de stat, dar această suspendare nu a echivalat cu anularea sau desființarea dreptului.
Ca urmare, instanța de fond apreciază că, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative sus menționate, art. 53 din Constituția României prevăzând situațiile în care restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți poate fi dispusă.
Având în vedere aceste aspecte precum și fluctuațiile legislative în materie prima instanța a admis cererea reclamanților.
Referitor la chematul în garanție instanța de fond a reținut faptul că potrivit art. 57 din nr.OG 38/2003, activitatea reclamanților este finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetelor prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului de stat pe baza proiectelor bugetare ordonatorilor principali de credite, precum și proiectele de rectificare a acestor bugete.
Așa fiind, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția invocată de chematul în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin S, MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și INSTITUȚIA PREFECTULUI
În recursul formulat de prin S se solicită desființarea sentinței civile atacate ca netemeinică și nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca inadmisibilă.
Pe cale de excepție s-a reiterat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât acesta nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului d e procedură civilă, iar instituția juridică a chemării în garanție nu este aplicabilă în cazul litigiilor de muncă, cu atât mai mult cu cât între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite al Ministerului Administrației și Internelor nu a corectat periodic drepturile reclamanților, nu îi conferă acestuia nici o garanție legală din partea Ministerului Finanțelor Publice pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
În susținerea recursului au fost invocate disp. art. 3 alin. 1 lit. a pct. 2 din nr.HG 386/2007, art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 500/2002 și art. 15 alin. 1 și 3 din același act normativ, precum și prev. art. 4 din nr.OG 22/2002, relevându-se faptul că Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ca ordonator principal de credite, este singura parte obligată în raportul juridic dedus judecății și care trebuie să precizeze mijloacele și sursele necesare pentru creșterea cheltuielilor de genul celor solicitate în acțiunea din prezentul dosar, motiv pentru care cererea sa de chemare în garanție este inadmisibilă.
Din cele arătate mai sus, pârâtul consideră că rezultă fără echivoc faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor Publice nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul și nicidecum din cel al Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
În recursul pârâtului Instituția Prefectului S se critică hotărârea instanței de fond sub aspectul neaplicării dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru anii 2000 - 2003, motivat de incidența disp. art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamanților.
De asemenea, pârâtul a mai criticat hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește acordarea drepturilor solicitate de către reclamanți pentru perioada 2000 - 2006, acestea fiind fără temei legal, iar angajarea în acest sens a unor cheltuieli de către Instituția Prefectului Județului S nu poate fi făcută, având în vedere că prev. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate prin acte normative, acte care nu au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională.
Prin recursul pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative s-a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, iar pentru anul 2000, acțiunea reclamanților este prescrisă având în vedere disp. art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Au fost invocate disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 386/2000 prin care au fost suspendate primele de concediu începând cu data de 1.01.2002, iar pentru anul 2006 Legea nr. 379/2006, acte normative care au suspendat succesiv prev. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 precum și faptul că în mod greșit instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, arătând că nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat în cauză, în condițiile pr.civ.
.
Totodată, pârâtul a mai invocat și dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.
Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
1. În privința obligației de plată a primei de vacanță pe anul 2000, Curtea constată că într-adevăr cu privire la această sumă a intervenit termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Acest termen, calculat în condițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă la sfârșitul anului 2000, însă nu a suferit vreo suspendare reglementată de același act normativ deoarece prima de vacanță pentru anul 2000 nu a fost suspendată succesiv de legile bugetului de stat pentru anul 2001 - 2006.
În această situație a curs în continuare termenul de prescripție de 3 ani prev. de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen ce s-a împlinit la data de 31 decembrie 2003, astfel încât cererea de chemare în judecată înregistrată în 26 martie 2007 fost formulată cu încălcarea normelor legale precitate în materie de prescripție în privința primei de vacanță aferentă anului 2000.
În privința apărărilor pe fond formulate de către Instituția Prefectului S, Curtea constată că așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile legale precitate prin care i s-a recunoscut dreptul funcționarului public la beneficiul primei anuale de concediu au fost succesiv suspendate prin art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001 - până la 1 ianuarie 2002, termenul de suspendare fiind apoi succesiv prelungit prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 632/2002 până la 31 decembrie 2003, prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 513/2003, până la 32 decembrie 2004, iar prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 512/2004 până la 31 decembrie 2005 și ulterior până la date de 31 decembrie 2006.
După această dată, legiuitorul nu a mai adoptat nici un act normativ vizând suspendarea exercițiului dreptului și nici abrogarea ori înlăturarea acestuia.
Ca atare, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturat existența pentru anii 2001 - 2006.
Dispozițiile legale precitate prin care s-a dispus suspendarea exercițiului dreptului nu mai pot fi supuse cenzurii pe calea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de contencios constituțional deoarece prerogativa acesteia se circumscrie exclusiv dispozițiilor legale în vigoare la data învestirii sale. Or, cum legile de suspendare și-au încetat aplicabilitatea, cenzurarea constituționalității acestora revine exclusiv jurisdicțiilor judiciare care vor decide în fiecare caz în parte.
Pentru examinarea acestei chestiuni, Curtea are în vedere și statuările de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 15.03.2006) unde s-a examinat posibilitatea acordării primei de concediul pentru magistrați conform art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 introdus prin nr.OG 83/2000. În același sens ICCJ-SU s-a mai pronunțat și prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 și Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007.
Astfel, în deciziile precitate, Înalta Curtea reținut cu valoare de principiu că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat ca nu a existat în perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență recunoscută, să fie vidat de substanță sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea.
în garanție reprezintă mijlocul procesual de satisface a pretențiilor pârâtului, în ipoteza în care este obligat la plată față de reclamant.
Legislația muncii, cu referire la raportul de serviciu al funcționarului public, nu interzice utilizarea instituției chemării în garanție, dimpotrivă, atât art. 82 din Legea nr. 168/1999 cât și art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispozițiile acelor legi se completează cu reglementările de drept comun civile.
Evident, raportul dintre pârât și chematul în garanție nu este unul de dreptul muncii, ca cel dintre reclamant și pârât, ci unul ce decurge din disp. Legii nr. 500/2002 și ale nr.HG 386/2007.
Astfel, potrivit art. 19 lit. a) din legea nr. 500/2002, privind finanțele publice:
" În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții:
a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție;"iar potrivit art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 2 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
"Art. 3
(1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții:
în domeniul finanțelor publice:
1
2. elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare;"
Având atribuții exclusive în acest domeniu, chematul în garanție este singurul în măsură să propună și apoi să dispună asupra plăților stabilite în favoarea reclamanților, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.
Apărările întemeiate pe disp. art. 15 alin. 1 și 3 din Legea nr. 500/2002 nu prezintă relevanță.
Sumele stabilite în favoarea reclamanților, deși datorate, nu au fost prevăzute în bugetul pârâtului
Nici acțiunea introductivă și nici cererea de chemare în garanție nu pot reprezenta cadrul de analiză în vederea stabilirii răspunderilor pentru neprevederea sumelor în buget. Nu aceasta este obiectul cauzei și deci, în mod evident, analiza cerută de recurent ar excede limitelor investirii instanței.
În mod corect s-a constatat că recurentul fost introdus în cauză prin procedura cererii de chemare în garanție instituită pe prev. art. 60 și urm. pr.civ.
Este greșit raționamentul indus de recurent conform căruia cererea de chemare în garanție nu este admisibilă în litigiile de muncă.
În speță, litigiul de față este generat de nerespectarea și nerecunoașterea unui drept recunoscut de lege în beneficiul reclamantei care este funcționar public.
Pe de altă parte, realizarea dreptului solicitat de reclamanțt presupune plata din bugetul de stat care este conceput și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și a nr.HG 208/2005.
Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și reactualizarea sumelor cu indicele de inflație de la data efectuării plății.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul declarat de Instituția Prefectului Județului S și recursul declarat de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative în sensul modificării în parte a sentinței recurate cu consecința înlăturării obligației pârâtului de a plăti prima de vacanță aferentă anului 2000.
De asemenea, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1.pr.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și la dispozițiile legale enunțate anterior, Curtea va respinge recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Se vor menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și INSTITUȚIA PREFECTULUI împotriva sentinței civile nr. 1.818 din 14 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca prescrisă cererea reclamanților de acordare a primei de vacanță pe anul 2000.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge recursul chematului în garanție MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red./Dact.
3 ex./17 martie 2008
Judecători instanța de fond:,
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Lucia Brehar, Delia Marusciac
