Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 5145/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5145
Ședința publică de la 07 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 2: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 3: Alina
Grefier
S-a luat în examinare cererea de revizuire, formulată de revizuentul, împotriva deciziei nr.4051 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații PRIMARUL MUNICIPIULUI O și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit revizuentul și intimații PRIMARUL MUNICIPIULUI O și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că potrivit art.242 Cod pr.civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților.
Instanța, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale a Curții de APEL CRAIOVA în soluționarea cauzei, urmând a se pronunța asupra acesteia.
CURTEA:
Asupra cererii de revizuire de față;
Prin sentința nr. 725 din 04.03.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedințis -a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Primarul Municipiului O și Primăria Municipiului
A obligat pârâții să plătească reclamantului suplimentul postului în procent de 25% din salariu de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază aferente perioadei 01.03.2005-30.11.2008, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a avut calitate de funcționar public în cadrul Primăriei municipiului O în perioada 01.03.2005-30.11.2008 și nu a primit pe această perioadă suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Potrivit art. 31 din Legea nr.188/1999 republicată pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de baza, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului.
Aplicarea dispozițiilor art.29 (actual art.31) din Legea nr.188/1999 a fost suspendată la data intrării în vigoare a OUG 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005. Prevederile art.29 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999 (actual art.31) au fost suspendate și în continuare prin nr.OG2/2006, până la data de 31 2006.
La data de 01.01.2007 când a încetat suspendarea funcționarul public a fost repus în drepturi cu caracter retroactiv în privința acestor suplimente.
S-a constatat astfel că dreptul funcționarului public la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare a fost prevăzut de lege începând cu data de 01.01.2004, dată de la care se aplicau dispozițiile art.29 (actual art.31), conform art.25 din Legea nr.161/2003 de modificare a Legii nr.188/1999 și a fost suspendat până la data de 01.01.2007.
Conform dispozițiilor art.2 din nr.OG6 din 24 ianuarie 2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, "prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiulLegii nr.188/1999privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare".
Din interpretarea dispozițiilor art.1 din același act normativ rezultă că sistemul de salarizare al funcționarilor publici cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi, ori suplimentele solicitate de reclamanți reprezintă sporuri și prin urmare fac parte din salariul funcționarului public.
Pe de altă parte, instanța a reținut că potrivit art.1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Noțiune cu caracter autonom, "bunul" a căpătat în accepțiunea Curții valențe din ce în ce mai largi. Astfel, se poate afirma că în conținutul acestui termen s-a înglobat și noțiunea de valoare patrimonială ca ansamblu de interese care decurg din ansamblul raporturilor cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească.
S-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât dreptul la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare constituie un drept de creanță și deci un bun, de care reclamanții au fost lipsiți prin suspendarea aplicării dispozițiilor art.29 (actual art.31) din Legea nr.188/1999.
S-a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris pentru perioada 01.03.2005-02.02.2006 întrucât dispozițiile legale care au suspendat plata acestor suplimente au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii suplimentelor prevăzute de art. 31 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999.
Instanța a apreciat că acțiunea formulată este întemeiată în ceea ce privește obligarea pârâților să plătească reclamantului suplimentul postului în procent de 25% din salariu de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază aferente perioadei 01.03.2005-30.11.2008, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Referitor la cererea de consemnare în carnetul de muncă a acestor suplimente s-a apreciat că aceste consemnări se fac, la solicitarea reclamantului, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste drepturi.
Împotriva sentinței, au declarat recurs pârâții Primăria municipiului O și Primarul municipiului care au arătat că sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod proc. civilă, prima instanță pronunțând o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sentința fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclama nt, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclaman tului ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 din Constituție.
Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 4051 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, s-a admis recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului O și Primarul Municipiului, s-a modificat sentința în sensul că s-a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, s-a apreciat că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, s-a reținut că reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire revizuentul invocând existența unor hotărâri potrivnice, respectiv nr.4051/15.10.2009 a Curții de APEL CRAIOVA și nr.3112/24.06.2009 a aceleiași instanțe, în condițiile în care prin prima nu au fost acordate drepturile salariale solicitate, pe când prin cea de-a doua, pentru aceiași categorie de personal, au fost recunoscute aceste drepturi.
Analizând excepția necompetenței materiale invocată din oficiu de instanță se rețin următoarele aspecte:
Excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, ca excepție de procedură dirimantă, este întemeiată, conform celor ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art.322 alin.1 pct.7 din codul d e procedură civilă revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceiași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, iar potrivit art.323 alin.2 din în cazul prevăzut de art.322 pct.7 cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite, instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței care a dat prima hotărâre.
În speță, față de faptul că prin cererea de revizuire s- invocat contrarietatea a două hotărâri pronunțate de Curtea de APEL CRAIOVA, în temeiul textelor de lege susmenționate, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe disp. art.322 alin.1 pct.7 din, fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat hotărârile potrivnice.
Față de aceste considerente de drept, în baza art.158 alin.3 din codul d e procedură civilă, urmează a fi declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Declină competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuentul, împotriva deciziei nr.4051 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, în dosarul nr-, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 2009
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
09 2009
Președinte:Robert Emanoil ConduratJudecători:Robert Emanoil Condurat, Costinel Moțîrlichie, Alina
