Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 571/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr--14.09.2007
DECIZIA CIVILĂ Nr. 571
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 15 mai 2008
PREȘEDINTE: Victoria Catargiu
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Mircea Ionel
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin PTî mpotriva sentinței civile nr. 221/CA/26.02.2008, pronunțată în dosar nr-, al Tribunalului Timiș privind pe intimatul reclamant A, intimații pârâți MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE B PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGLEMENTĂRI JURIDICE ȘI CONTENCIOS, T, INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în reprezentarea recurentului pârât consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind formulate alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentanta recurentului pârât solicită admiterea recursului, pentru motivele arătate în scris.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.221/CA/26.02.2008 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timișa admis acțiunea formulată de reclamantul A, împotriva pârâților INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI T, MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin T, cu sediul în T, bd. - nr. 2.
A obligat pârâții INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI T, INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE și MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE la plata, în solidar, către reclamant a primelor de concediu cuvenite pe anii 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005, actualizate cu rata de inflație și la 300 lei cheltuieli de judecată.
A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE să aloce sumele necesare efectuării plăților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul reține că:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- la data de 14.09.2007 reclamantul Aac hemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T și Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata primei de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, cuvenită pe anii 2004, 2005, 2006, conform art. 37, pct. 2 din Ordonanța nr. 38/30 ianuarie 2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003 publicată în OF. nr. 65/02.02.2002, precum și actualizarea cu rata inflației de la data nașterii acestor drepturi și până la data efectuării plății și la plata sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din OG38/2003 privind salarizarea polițiștilor, în sumele cuvenite pentru anul 2005, actualizate cu rata inflației, precum și alocarea de către Ministerul Finanțelor Publice a fondurilor necesare acordării drepturilor solicitate.
În motivare reclamantul a arătat că prin art. 37, pct. 2 din nr.OG 38 din 30 ianuarie 2003 aprobată prin Legea nr. 353/2003 - privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, s-a prevăzut că la plecarea polițiștilor în concediul de odihnă, aceștia primesc o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Astfel deși în baza acestui text, în anul 2006, reclamantul, trebuia să beneficieze de prima de vacanță, aceste drepturi nu i-au fost acordate, așadar de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului ce reglementează salarizarea polițiștilor nu a beneficiat ( cu excepția anului 2007 ) de prevederea referitoare la plata primei de vacanță aceasta fiind suspendată, odată cu intrarea în vigoare a acesteia.
Aplicarea dispozițiilor referitoare la primele de concediu au fost suspendate inițial până la data de 31.12.2005 prin dispozițiile art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, a de stat pe anul 2004, iar apoi până la 31.12.2005 prin dispozițiile art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 a de stat pe anul 2005.
Art. 38 din Codul Muncii, prevede în mod imperativ că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate". Aceste considerente sunt întărire de faptul că plata primei de concediu a fost reluată în anul 2007 pentru toți polițiștii din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Reclamantul a invocat și Decizia nr. XII din 05.02.2007, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secțiile Reunite în dosarul nr. 30/2006, prin care s- admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că "în aplicarea dispozițiilor art.37, alin.2, teza I din Ordonanța Guvernului nr.38/30.01.2003, aprobată prin Legea nr.353/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004-2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală, iar potrivit art.329, alin.3 din Codul d e procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În același sens, s-au pronunțat și o serie de instanțe judecătorești din țară, care au apreciat ca fiind nelegală neplata primelor de concediu și au obligat în toate cazurile, pârâții la plata reactualizată a acestor sume.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, reclamantul a arătat că, în conformitate cu art. 6 din nr.OG 38/30.01.2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 în raport de perioada desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională reclamantul beneficiază de un spor de fidelitate de până la 20% (în funcție de vechime) din salariul de bază. Acest drept i-a fost suspendat pentru anul 2005 în baza art. 2 alin.(l) din Ordonanța de Urgență nr. 118/28.11.2004. Chiar dacă a fost suspendat, nu se poate considera că aceste drepturi nu ar fi existat. Aceste considerente sunt întărite de faptul că plata sporului a fost reluată în anul 2006. Pe de altă parte, dispozițiile art. 2 alin.(l) din OUG118/2004 prin care a fost suspendată pe anul 2005 aplicarea art.6 din OG38/2003 nu conține vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la sporul de fidelitate, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anul 2005 ci, dimpotrivă acordarea acestui drept a fost reluată în anul 2006. Reclamantul a arătat că dacă s-ar considera astfel, s-ar contraveni art. 53 din Constituție cât și date prin art. l din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reclamantul a mai arătat că, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în anul 2005, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență era recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive și face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Reclamantul a învederat instanței că trebuie să se țină cont de faptul că din punct de vedere logistic, administrativ și financiar Secția Regională de Poliție Transporturi T este subordonată Inspectoratului de Poliție al Județului T și nu Direcției de Poliție Transporturi, cu precizarea că, în perioada august 2003 - noiembrie 2005 Serviciul de Poliție Transporturi (reorganizat ulterior în Secția Regională de Poliție Transporturi T) a funcționat exclusiv în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului
În drept, a invocat dispozițiile art. 41 alin.2 din Constituția României, art. 28 lit. e din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului și art. 37 pct. 2 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.
La dosar a depus practică judiciară și adeverința nr. -/14/13.11.2007, emisă de T și adeverința nr.31255/25.10.2007 emisă de către Direcția Regională de Poliție Transporturi T, în dovedirea stării de fapt invocată în cuprinsul acțiunii.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative, reprezentat prin Direcția Generală Juridică, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat, referitor la capătul 1 al cererii de chemare în judecată că aceasta este neîntemeiată și vădit nelegală sens în care a solicitat respingerea acesteia.
În motivare, a arătat că rt. 37 alin. (2) teza I din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, prevede că "la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2004". De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se suspendă până la data de 31 decembrie 2005".
În ambele legi bugetare menționate este prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite să se încadreze în cheltuielile de personal, menționate pentru fiecare, în anexele la legile bugetare, iar în această situație, în bugetele aprobate Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anii 2004 și 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata primei de concediu. Art. 57 din nr.OG 38/2003 prevede că "acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual". Așadar, prin acordarea primelor de concediu pentru anii 2004 și 2005 s-ar încălca atât prevederile legilor bugetare menționate, cât și cele ale nr.OG 38/2003.
Posibilitatea de suspendare a unui act normativ ori a unei dispoziții dintr-un act normativ este reglementată de prevederile art. 64 alin.(1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. în această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată". Alineatul 2 prevede că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Astfel în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Prelungirea suspendării. actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării." Prin urmare, pentru perioada invocată de reclamant, dispozițiile art. 37 alin. (2) teza I din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau produce efecte juridice.
Pârâtul a învederat astfel că perioada de suspendare succesivă a aplicării dispozițiilor art. 37 alin. 2 teza I din nr.OG 38/2003 nu s-a încheiat la data de 31.12.2005, deoarece conform art. 5 alin (5) din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 "Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu! de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006.", iar în aceste condiții, nici în bugetul aprobat pentru Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006 nu au fost alocate sume pentru plata primei de concediu.
S-a subliniat că potrivit art. 37 alin. (1) din nr.OG 38/2003, polițiștii, pe timpul cât se află în concediu de odihnă, primesc salariile de bază și celelalte drepturi bănești cuvenite, astfel, față de aceste prevederi, neacordarea primei de concediu nu aduce atingere dreptului polițiștilor de a beneficia de concediu de odihnă plătit, prima de concediu constituind un beneficiu acordat acestei categorii de personal în plus față de drepturile bănești stabilite la art. 37 alin. (1), în limita fondurilor bugetare.
Referitor la invocarea de către reclamanți a prevederilor art. 41 din Constituție, pârâtul a precizat că prin Decizia nr. 38/25.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/16.03.2005, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea prevederilor din legile bugetare anuale prin care aplicarea unor dispoziții privind drepturi salariate a fost suspendată, respingând ca inadmisibilă și, respectiv ca neîntemeiată excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 și ale art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005. Astfel nu se poate susține că o lege este "nelegală", din moment ce provine de la Parlamentul României, autoritatea învestită, potrivit Constituției, cu prerogativa legiferării, astfel, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu al vieții sociale, Parlamentul are competență deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emiterii lor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc. Singurul control la care pot fi supuse legile este cel de constituționalitate. La emiterea legilor, Parlamentul trebuie totuși să respecte anumite reguli instituite de Constituție. Singura autoritate în măsură să se pronunțe cu privire la respectarea acestor reguli, și implicit cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale este Curtea Constituțională, care s-a pronunțat deja în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a prevederilor din legile bugetare prin care s-a dispus suspendarea dreptului polițiștilor de a beneficia de primă de concediu.
Față de aceste considerente pârâtul a solicitat respingerea acestui capăt al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat.
Cu privire la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, pârâtul A îl apreciază a fi neîntemeiat și vădit nelegal, solicitând respingerea acestuia, pentru următoarele argumente:
În conformitate cu prevederile art. 6 din G, nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.". De asemenea în art. 64 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată", în alineatul 2 menționându-se expres că " La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
În considerarea acestor dispoziții legale, potrivit art. 2 alin. 1 din OUG nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în anul 2005 s-a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 dispozițiile art. 6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau produce efecte juridice. În această situație, în bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative în anul 2005 nu au fost prevăzute fonduri pentru plata sporului de fidelitate. De altfel, în art. 57 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că " acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual". Având în vedere că potrivit dispozițiilor legale invocate exercițiul dreptului prevăzut de art. 6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, a fost suspendat în anul 2005, instituția pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât aceasta ar echivala cu recunoașterea producerii de efecte juridice a unui act normativ a cărui aplicare, în perioada de referință, era suspendată.
Pârâtul a arătat astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
Același pârât a formulat cerere de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, solicitând ca, în cazul în care este admisă acțiunea reclamantului, să fie obligat cel chemat în garanție prin aceeași hotărâre să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele solicitate de reclamant.
Bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor astfel că, în ipoteza admiterii acțiunii, chematul în garanție trebuie să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării acestor plăți, instituția pârâtă fiind finanțată integral de la bugetul de stat.
La data de 25.10.2007 pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE Tad epus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; solicitând respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, iar pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii.
În susținerea excepției, pârâtul a arătat că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementata în Legea nr. 500/2002, modificata, potrivit art. 16-30. Ministerul Internelor și Reformei Administrative este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca și Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât pentru sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal, în ceea ce privește pe angajații, nu poate fi obligat la plata un alt coordonator de credite, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel tribuții privind salarizarea sau acordarea de alte sume o au instituțiile în cadrul cărora funcționează ca angajați reclamanții.
Pârâtul a învederat că și are calitate de ordonator principal de credite prin urmare Ministerul Economiei și Finanțelor B nu poate fi obligat la plata către salariații altor instituții care au calitate de ordonatori principali de credite.
Față de aceste considerente s-a solicitat să se constate lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice
Același pârât apreciază că cererea de chemare în garanție este inadmisibila, întrucât între Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de o parte și, pe de alta parte, nu există nici o obligație pentru eventuale sume ce ar trebui sa le plătească într-un raport de munca ce izvorăște dintr-un contract de muncă în care nu este parte. Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici un raport de subordonare bugetara conform art. 20 și art.21 din Legea nr. 500/2002, pretențiile reclamantului putând fi formulate doar față de ordonatorul principal de credite bugetare destinate acoperirii cheltuielilor de personal, respectiv
Ministerul Finanțelor Publice și sunt ordonatori principali de credite bugetare, iar conform art. 47 al.4 din Legea nr. 500/2002 "Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite, și în cadrul acestora, pe capitole nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol. Ca urmare, raportat la dispozițiile art.18 al.2 lit. b) și art.28 lit. e) din Legea nr. 500/2002 modificata, privind finanțele publice, numai Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetara anuala și astfel s-ar putea vorbi doar despre admisibilitatea unei eventuale cereri de chemare în judecata a Guvernului României formulata la rândul ei de ( ordonator principal de credite bugetare).
La data de 17.10.2007 pârâtul INSPECTORATUL JUDEȚEAN DE POLIȚIE Tad epus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive a Inspectoratului de Poliție al județului T începând cu data de 01.10.2005.
Pârâtul a arătat astfel că reclamantul a activat până la data de 01.10.2005, ca agent de poliție în cadrul Serviciului poliției transporturi din cadrul De la data menționată prin Dispoziția S/2500 a Inspectoratului General al Poliției Române s-a reorganizat acest serviciu în Secția Regională de Poliție Transporturi T ca structură teritorială aflată în subordonare centrală Direcției de Poliție Transporturi din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române. Față de aceste considerente pârâtul a solicitat instanței să observe că de la data de 01.10.2005, reclamantul nu a mai avut aporturi de serviciu cu T, motiv pentru acordarea drepturilor salariale după această dată sunt solicitate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei pârâtul IPJ Tas olicitat instanței de judecată, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Astfel cu privire la primul capăt al cererii privind acordarea primei de concediu art. 37 alin 2 teza 1 din nr.OG 38 /2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevăd că "la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește oprimă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu " Potrivit Legii nr. 507/2003, privind bugetul de stat pe anul 2004, la art. 9 alin 7 "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă. se, suspendă până la data de 31 decembrie 2004. " De asemenea, potrivit art.8 alin 7 din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005, "aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2005".
În ambele legi bugetare menționate este prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite să se încadreze în cheltuielile de personal, menționate pentru fiecare, în anexele la legile bugetare; perioada de suspendare succesivă a aplicării dispozițiilor art. 37 alin 2, teza I din nr.OG 18/2003 nu s-a încheiat la data de 31.12.2005, deoarece conform art. 5 alin 5 din Legea nr. 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 "Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006. " În aceste condiții, nici bugetul aprobat pentru Ministerul Internelor pe anul 2006, nu au fost alocate sume pentru plata primei de concediu.
Posibilitatea de suspendare a unui act normativ ori a unei dispoziții dintr-un act normativ este reglementată de prevederile art. 64 alin 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, care prevede că " în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata determinată". Alineatul 2 prevede că "La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". De asemenea, în conformitate cu prevederile art.64 alin 3 din Legea nr. 24/2000, republicată, "Prelungirea suspendării. actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. " Prin urmare, pentru perioada invocată de reclamant, dispozițiile art. 37 alin 2 teza I din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau și nu pot produce efecte juridice.
Având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale prezentate, exercițiul dreptului prevăzut de art. 37 alin 2 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor a fost suspendat pentru perioada anilor 2004-2006, acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată, iar instituția pârâtă un poate fi obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată deoarece acest lucru ar avea ca rezultat încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare. Mai mult decât atât, în actele normative menționate este prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite de a se încadra în cheltuielile de personal, menționate pentru fiecare, în anexele la legile bugetare, iar conform prevederilor art. 57 din nr.OG 38/2003 " acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual", unităților Ministerului Internelor și Reformei Administrative aflate sub incidența Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Față de aceste considerente pârâtul a învederat instanței că prin acordarea primelor de concediu s-ar încălca, atât prevederile legilor bugetare menționate (legi organice conform prevederilor art.62 alin 2 lit. b din Constituția României, revizuită), cât și cele ale nr.OG 38/2003.
Referitor la invocarea de către reclamant a prevederilor art. 41 și 53 din Constituția României, pârâtul a învederat că prin Decizia nr. 38/25.01.2005 publicată în nr. 221/16.03.2005, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitate prevederilor din legile bugetare anuale prin care aplicarea unor dispoziții privind drepturile salariale a fost suspendată, respingând ca inadmisibilă și, respectiv ca neîntemeiată excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 9 alin 7 din Legea nr. 507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004 și ale art. 8 alin 7 din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005.
S-a mai arătat că nu se poate susține că o lege este "nelegală" din moment ce a fost adoptată de Parlamentul României, autoritatea investită, potrivit Constituției României, cu prerogativa legiferării. Astfel, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu al vieții sociale, Parlamentul are competența deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emiterii lor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc. Din acest punct de vedere singurul control la care pot fi supuse legile este cel de constituționalitate. La emiterea legilor, Parlamentul trebuie să respecte anumite reguli instituite de Constituție, dar singura autoritate în măsură să se pronunțe cu privire la respectarea acestor reguli, implicit cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale este Curtea Constituțională, care așa cum am arătat mai sus, s-a pronunțat deja în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a prevederilor din legile bugetare prin care s-a dispus suspendarea dreptului polițiștilor de a beneficia de primă de concediu.
Pârâtul a arătat că în ceea ce privește solicitarea reclamantului privind acordarea sumelor în discuție, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat Ministerului Internelor și Reformei Administrative se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite, iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați, în condițiile stipulate de dispozițiile art. 72 din acest actul normativ sus menționat.
Având în vedere că aplicarea dispozițiilor legale ce au instituit drepturile pretinse a fost suspendată, în bugetul aprobat instituției pârâte pe anii 2004-2006, nu au fost prevăzute sume cu acest scop, în această situație este evident faptul că o eventuală admitere a acțiunii reclamantului ar determina imposibilitatea ca Inspectoratul de Poliție al județului T să pună în executare hotărârea instanței, câtă vreme un există fonduri alocate special cu această destinație, iar bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice sens în care pârâtul a solicitat ca în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor care este parte în această cauză să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru T sumele necesare efectuării acestor plăți, instituția noastră fiind finanțată integral de la bugetul de stat.
Față de capătul nr. 2 al cererii privind sporul de fidelitate, pârâtul IPJ Taî nvederat instanței că art. 6 din nr.OG 38/2003 - privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevede că "pentru activitatea desfășurată polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor ". În art. 64 alin 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică pentru elaborarea actelor normative, se prevede că "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. în această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată," în alineatul 2 menținându-se expres că "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". În considerarea acestor dispoziții legale, potrivit art. 2 alin l din nr.OUG 118/24.11.2004, privind acordarea unor drepturi salariate personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative publicată în Of. Partea I, nr. 1.138 din 02.12.2004 " în anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 6 din nr.OG 38/2003, privind salarizarea polițiștilor și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare". Prin urmare, pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005 dispozițiile art. 6 din nr.OG38/2003, cu modificările și completările ulterioare, nu puteau și nu pot produce efecte juridice. În această situație, în bugetul aprobat Ministerului Administrației și Internelor pentru anul 2005, nu au fost prevăzute fonduri pentru plata sporului de fidelitate, iar acordarea drepturilor bănești reglementate prin această ordonanță care include și prima de concediu se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual (art. 57 din nr.OG38/2003). Având în vedere prevederile legale imperative invocate, exercițiul dreptului prevăzut de art.6 din nr.OG 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, a fost suspendat în anul 2005, instituția pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât aceasta ar echivala cu recunoașterea producerii de efecte juridice a unui act normativ a cărui aplicare, în perioada de referință, era suspendată.
Față de aceste considerente pârâtul INSPECTORATUL JUDEȚEAN DE POLIȚIE Tas olicitat instanței de judecată respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Având în vedere excepția lipsei calității procesuale pasive începând cu data de 01.10.2005, invocată de pârâtul T, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a INSPECTORATULUI GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a constatat că această instituție are deja dobândită calitatea de pârât.
Examinând actele aflate la dosar, văzând pozițiile exprimate de părți, instanța constată următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a P, instanța nu contestă faptul că, neavând calitatea de ordonator principal de credite, ministerul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești către reclamant și ca atare, dispoziția de plată instituită ca efect al admiterii acțiunii față de pârâți nu-l vizează direct, însă această calitate nu-l exonerează de obligația alocării către bugetul a sumelor pretinse, aspect ce justifică necesitatea ca hotărârea de față să-i fie opozabilă și
Câtă vreme reclamantul a fixat cadrul procesual prin chemarea în judecată a pentru alocarea sumelor necesare plăților pretinse, instanța apreciază că nu se poate proceda, ca efect al admiterii acțiunii, și la admiterea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul A, fiind incompatibilă cu calitatea de pârât.
Nu se poate reține ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului de Poliție al județului T începând cu data de 01.10.2005 din moment ce potrivit adeverinței aflate la fila 36 dosar acest pârât achită reclamantului drepturile salariale.
Pe fond, acțiunea reclamantului este întemeiată și urmează a fi admisă, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:
Reclamantul a formulat prezenta acțiune în calitate de polițist, în cadrul
Raportul de serviciu dintre funcționarul public si autoritățile sau instituțiile publice din care aceștia fac parte, trebuie să se bazeze pe principiul bunei credințe, al consensualității obligațiilor și drepturilor, inclusiv cele pecuniare, căzute în sarcina fiecărei părți, cu îndeplinirea și realizarea obligațiilor și răspunderilor ce decurg din fișa cu atribuțiunile de serviciu, dar și cu plata integrala a muncii prestate, având in vedere complexitatea, importanța și finalitatea muncii, plata tuturor drepturilor salariale datorate, condițiile in care aceste drepturi sunt stabilite, trebuie efectuate in sprijinul realizării si aplicării normelor juridice, inclusiv cele cuprinse in OG 38/2003.
Potrivit art.37 al.2 din OG 38/2003, la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Polițistul are dreptul să solicite acordarea salariului de bază cuvenit pentru perioada de concediu, cu anticipație. Salariul de bază și prima de concediu se plătesc cumulat, cu cel puțin 5 zile înaintea datei plecării în concediu. În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracționat, prima de concediu și salariul de bază se acordă cu anticipație, o singură dată.
Aplicarea acestei prevederi legale a fost suspendata succesiv până la data de 31.12.2006, prin art.9 al.7 din Legea nr.507/2003, art.8 al.7 din Legea nr.511/ 2004 si art.5 al.1 din Legea nr. 379/2005.
Norma legală de suspendare a aplicării dreptului la prima de vacanta pentru anul 2006 nu este in vigoare la data sesizării instanței, iar din interpretarea logica, sistematica și cronologica a acesteia, raportat la art. 64 al.3 din Legea nr.24/2000, privind tehnica de elaborare a actelor normative, față de formularea acestui text de lege in sensul că " dispoziția afectată de suspendare reintră de drept in vigoare", suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert și determinat a aplicării acestuia, însă acest fapt nu poate duce la suprimarea definitivă a efectelor actului normativ afectat de suspendare.
Pe de altă parte, instanța constată că normele de suspendare contravin prevederilor art.41 din Constituția României, întrucât dreptul la prima de vacanță constituie un drept de remunerare a muncii ce intră in conținutul complex al dreptului fundamental de muncă, iar in contextul art.53 din legea fundamentala a României, restrângerea acestui drept, nu poate fi considerată o măsura necesară într-o societate democratică, întrucât nu se poate aplica in mod discriminatoriu, iar prin suspendări succesive se aduce atingere însăși existentei dreptului.
Totodată, art.2 pct.1 din declarația Universala a Drepturilor Omului este apărătorul oricăror discriminări iar art.25 din aceasta norma internațională, statuează in mod expres, faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici un fel de discriminare la un salariu egal pentru muncă egală.
Așa fiind, instanța apreciază că, suspendarea aplicării dispozițiilor art.37 al.2 din OG 38/2003, nu echivalează cu abrogarea acestei prevederi legale și că efectul Legii nr. 379/ 2005, fost doar acela de a amâna începutul exercițiului dreptului subiectiv al reclamanților la încasarea indemnizației reprezentând prima de concediu pe anul 2006, motiv pentru care in temeiul art.37 al.2 din OG 38/2003, art. 1, art.10 și art.18 din Legea nr.554/2004, acțiunea a fost admisă conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar suma va fi actualizată cu rata de inflație in raport de dispozițiile art.1094 si art.1088 civil, impunându-se repararea integrală și echitabilă a prejudiciului suferit de către reclamant.
Pentru cel de al doilea capăt de cerere se reține că în conformitate cu art. 6 din nr.OG 38/30.01.2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 în raport de perioada desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională reclamantul beneficiază de un spor de fidelitate de până la 20% (în funcție de vechime) din salariul de bază. Acest drept i-a fost suspendat pentru anul 2005 în baza art. 2 alin.(l) din Ordonanța de Urgență nr. 118/28.11.2004. Chiar dacă a fost suspendat, nu se poate considera că aceste drepturi nu ar fi existat. Aceste considerente sunt întărite de faptul că plata sporului a fost reluată în anul 2006. Pe de altă parte, dispozițiile art. 2 alin.(l) din OUG118/2004 prin care a fost suspendată pe anul 2005 aplicarea art.6 din OG38/2003 nu conține vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la sporul de fidelitate, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anul 2005 ci, dimpotrivă acordarea acestui drept a fost reluată în anul 2006. Dacă s-ar considera astfel, s-ar contraveni art. 53 din Constituție cât și date prin art. l din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în anul 2005, pentru când exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Văzând toate cele prezentate supra s-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, iar în baza art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Împotriva sentinței civile nr.221/CA/26.02.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalul Timișa formulat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în totalitate a hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
În principal, a invocat excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor deoarece, pe de o parte între reclamant și Ministerul Economiei nu există absolut nicio relație de serviciu sau raport de muncă, iar pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Rolul său este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată potrivit art. 16-30 din Legea 500/2002 modificată, privind finanțele publice.
Atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților are în exclusivitate Ministerul Internelor și Reformei Administrative, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel în aceste relații.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicită respingerea acesteia, având în vedere faptul că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art.60 - 63 Cod procedură civilă,respectiv instituția chemării în garanție se întemeiată pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire, obligație care însă în speță nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Se mai arată că între Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de o parte și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, pe de altă parte, nu există nicio obligație de garanție,iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a repartizat ordonatorului secundar de credite, Inspectoratul Județean de Poliție, sumele necesare acoperirii tuturor cheltuielilor de personal,nu îi conferă acestuia din urmă nicio garanție legală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând dintr-un contract de muncă în care nu este parte.
Mai mult,se învederează instanței că doctrina juridică a relevat că cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cadrul acțiunilor personale nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă, pe același considerent că raporturile de muncă există între instituția angajatoare, alta decât Ministerul Economiei și Finanțelor și angajați -reclamanții în litigiu.
Prin concluziile scrise, reclamantul a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, în sensul obligării pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul Județean de Poliție T și Instituția Prefectului T, la plata drepturilor bănești pentru care a formulat cererea în justiție.
Reclamantul arată că, față de lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat corect că nu poate fi exonerat Ministerul Economiei și Finanțelor de obligația alocării către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, a sumelor pretinse,sume care, potrivit dispozitivului sentinței, urmează să fie distribuite către persoana juridică în care reclamantul își desfășoară activitatea.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Totodată, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,"în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j) avizează, în fază de proiect, acordurile,memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum și proiectele de acte normative, care conțin implicații financiare."
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți în prezenta cauză.
Pe de altă parte, posibilitatea Ministerului Economiei și Finanțelor de a refuza avizarea actelor normative cu implicații financiare nu poate constitui sursa unei obligații a acestui minister de a aloca sumele solicitate de alți ordonatori de credite bugetare.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului, în calitate de funcționar public, de a-i fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamantul are calitatea de funcționar public, respectiv de polițist, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ambele ministere având calitatea de ordonatori principali de credite bugetare.
Obligația Ministerului Economiei și Finanțelor constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Ministerul Internelor și Reformei Administrative a sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamantului.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
Totodată, obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca sumele necesare plății unor drepturi salariale ale unui funcționar public salariat de un alt ordonator de credite bugetare contravine și dispozițiilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006, conform cărora "creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
În concluzie, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În privința cererii de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor, cerere formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Curtea observă că, potrivit art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire".
Conform acestui text, chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații "în garanție sau în despăgubire" a Ministerului Economiei și Finanțelor față de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Având în vedere cele arătate mai sus - respectiv faptul că nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ambele ministere având calitatea de ordonatori principali de credite bugetare - Curtea consideră că dispozițiile din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice nu autorizează concluzia că Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a aloca sumele datorate de alți ordonatori principali de credite bugetare, așadar nu se poate reține nici existența unei obligații a Ministerului Economiei și Finanțelor de a garanta efectuarea plăților care incumbă Ministerului Internelor și Reformei Administrative sau de a despăgubi acest din urmă minister, în cazul în care ar fi obligat la plata unor sume în prezentul litigiu.
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor datorate reclamantului de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
Necesitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești de obligare a unui ordonator de credite bugetare nu poate autoriza ideea transferării acestei obligații și altui ordonator de credite bugetare.
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat că Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a aloca sumele datorate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative reclamantului, fiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că este întemeiat recursul formulat de Ministerul Economiei împotriva sentinței civile nr.221/CA/26.02.2008 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timiș, Curtea îl va admite.
Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și va respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
În consecință, Curtea va respinge cererea Ministerului Internelor și Reformei Administrative de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare acordării drepturilor solicitate de reclamant.
Curtea va menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate, constatând legalitatea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin PTî mpotriva sentinței civile nr. 221/CA/26.02.2008, pronunțată în dosar nr-, al Tribunalului Timiș.
Modifică, în parte,sentința recurată,în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul recurent,pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 Mai 2008
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Prima instanță- Tribunalul Timiș - Judecător,
Red.CV-11.07.2008
Tehnored LM - 14.07.2008
2 expl./SM
Președinte:Victoria CatargiuJudecători:Victoria Catargiu, Răzvan Pătru, Mircea Ionel
