Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din 13-02-2014, Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Hotărâre pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 3515/176/2013

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA DE C. ADMINISTRATIV, FISCAL ȘI DE INSOLVENȚĂ

Dosar nr._

DECIZIE NR 47/A/2014

Ședința publică de la 13 februarie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE: D. C.

Judecător: A. C. P. – președintele secției

Grefier: M. P.

Pe rol se află apelul declarat de petenta H. M. împotriva sentinței civile nr. 2840/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în fața instanței avocat Varmaga M. M. cu împuternicire avocațială la dosar pentru petentă și consilier juridic C. G. A. cu delegație la dosar pentru intimat .

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care constată că prezenta cauză este la primul termen de judecată și cererea de apel este legal timbrată cu suma de 20 lei, conform chitanței depuse la fila 14 dosar.

Instanța din oficiu, în temeiul art. 131 din Noul Cod de procedură civilă (NCPC) constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

În temeiul art. 382 raportat la art. 238 NCPC termenul estimativ pentru soluționarea cauzei este astăzi.

Mandatara petentei depune la dosar un înscris reprezentând act adițional și chitanța nr. 90 în sumă de 300 lei reprezentând onorariu avocat.

La interpelarea instanței cu privire la proba cu înscrisul apelantei, reprezentanta intimatului arată că nu se opune..

Instanța încuviințează ca probă înscrisul depus de apelantă prin avocat la dosar la termenul de astăzi.

Mandatara petentei solicită încuviințarea probei testimoniale, solicitând audierea martorului V. A..

Instanța acordă cuvântul reprezentantei intimatei cu privire la proba testimonială solicitată de mandatara petentei care arată că se opune audierii martorului V. A. întrucât nu rezultă că acest martor a fost prezent la fața locului.

În baza art. 478 alin. 2 din NCPC instanța constată că martorul solicitat a fi audiat de mandatara petentei nu a fost propus în primă instanță, motiv pentru care respinge proba testimonială ca fiind tardiv formulată.

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatara petentei solicită admiterea apelului și anularea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii plângerii contravenționale așa cum a fost formulată.

În subsidiar, solicită modificarea în parte a sentinței atacate în sensul înlăturării sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice pe o perioadă de 30 de zile . Solicită cheltuieli de judecată.

În susținerea apelului arată că motivele de nulitate invocate nu pot fi reținute având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție .

Susține de asemenea, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, motivând soluția pe dispozițiile vechiului cod de procedură civilă cu toate că procesul verbal a fost încheiat la data de 25.05.2013, iar plângerea contravențională a fost înregistrată la data de 28.05.2013 iar cauza se află sub incidența dispozițiilor NCPC.

Mai susține de asemenea că agentul constatator a încălcat dispozițiile art. 16 din OUG 2/2001.

Mai arată că recurenta are calitate de administrator în cadrul societății .. iar această sancțiune complementară o împiedica să-și îndeplinească sarcinile de serviciu în sensul că trebuie să meargă pe teren să verifice stadiul lucrărilor societății și actele contabile care presupune deplasări zilnice în țară unde are angajați, astfel că suspendarea dreptului de a conduce i-ar cauza un grav prejudiciu.

Pentru aceste considerente solicită admiterea apelului formulat de petentă. Cu cheltuieli de judecată pentru fond și în apel.

Reprezentanta intimatului solicită respingerea apelului formulat de petentă întrucât instanța de fond în mod corect a reținut aprecierea agentului constatator în sensul că sancțiunea aplicată reprezintă o justă individualizare a răspunderii contravenționale .

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față.

Constată că prin sentința civilă nr. 2840/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de către petenta H. M. împotriva procesului verbal . nr._/25.05.2013, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A..

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că:

Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.05.2013, sub dosar nr.3_, petenta H. M. a contestat procesul verbal . nr._ încheiat la 25.05.2013 de către agentul constatator al intimatului INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A., solicitând anularea procesului verbal, exonerarea sa de plata amenzii și a tuturor sancțiunilor aplicate. În subsidiar, dacă se va trece peste această apărare, solicită transformarea sancțiunii în avertisment. De asemenea solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea acestui proces.

A arătat în motivarea plângerii că în data de 25.05.2013 în timp ce conducea autoturismul marca BMW cu număr de înmatriculare_ a fost oprită în trafic de către un echipaj de poliție care i-a comunicat că a efectuat manevre de depășire în zona de acțiune a indicatorului Depășire interzisă, prilej cu care s-a întocmit procesul verbal de constatare a contravenției . nr._, pe care l-a anexat plângerii.

Mai arată că starea de fapt descrisă de către agentul constatator nu corespunde realității și nu se face vinovată de cele reținute în sarcina sa, câtă vreme, depășirea pe care a efectuat-o a fost una regulamentară, nefiind în zona de acțiune a indicatorului Depășire interzisă. F. de refuzul său de a-și însuși starea de fapt prezentată, agentul constatator avea obligația de a insera în cuprinsul procesului verbal numele unui martor care să ateste cele constatate.

Apreciază că se impune a fi anulat procesul verbal atacat întrucât petenta nu se face vinovată de contravenția reținută în sarcina sa, situația de fapt reținută nu este cea reală. Sub aspectul legalității procesului verbal contestat, acesta nu cuprinde toate elementele arătate de art. 17 din OG nr.2/2001 fiind întocmit fără a fi semnat de martor asistent. Potrivit dispozițiilor art. 16 din OG 2/2001, ca o condiție de valabilitate, ocrotită cu sancțiunea nulității absolute, procesul verbal trebuie să cuprindă în mod corect și obligatoriu actul normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția. Agentul constatator indică dispozițiile art. 100 alin. 1 lit. e din OUG nr. 195/2002 și cele ale art. 101/1/18 din OUG nr.195/2002 pentru a justifica sancțiunile aplicate, însă textele invocate nu se regăsesc în OUG nr.195/2002 și câtă vreme nu s-a făcut o corectă încadrare juridică, consideră că sancțiunile aplicate sunt nelegale și nejustificate. De asemenea, agentul constatator avea obligația în temeiul art. 16 din OG nr. 2/2001 de a descrie fapta contravențională, ceea ce implică precizarea locului săvârșirii faptei, însă, din analiza procesului verbal contestat se observă că acesta este nelegal și netemeinic câtă vreme locul săvârșirii faptei este insuficient precizat. Agentul constatator s-a limitat la o precizare vagă DN1 E81 în apropierea intersecției cu D107 B4. Semnalează același aspect și în ceea ce privește obligativitatea agentului constatator (tot în temeiul art. 16 din OG nr. 2/2001) cu privire la indicarea locului în care a fost încheiat prezentul proces verbal. Nici în acest caz nu au fost respectate dispozițiile legale câtă vreme la rubrica corespunzătoare s-a consemnat încheiat astăzi 25.05.2013 în localitatea DN1/E81 km 389+100 H, fără a arăta însă locul.

Având în vedere cele menționate mai sus și ținând cont de reglementările OG nr. 2/2001, prin încălcarea dispozițiilor art. 16 și 17 din OG nr.2/2001, se impune a se constata nulitatea absolută a procesului verbal contestat.

În ceea ce privește temeinicia procesului verbal, analizându-l prin prisma dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reține că deși nepenală la nivelul legislației interne, materia contravențională este subsumată noțiunii de acuzație în materie penală în sens convențional, așa cum a arătat Curtea în mai multe decizii de speță.

Astfel, se poate concluziona că prezenta cauză constituie o acuzație în materie penală în sensul art. 6 din CEDO și pe cale de consecință petentului trebuie să i se respecte toate drepturile garantate de acest articol, inclusiv să i se aplice prezumția de nevinovăție, întrucât paragraful 2 al articolului menționat dispune că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Aceste principii extrase din jurisprudența CEDO se regăsesc și în hotărârea A. contra României, în care se statuează că persoana acuzată de o faptă pedepsită potrivit unui regim sancționator, cel contravențional, mai blând, nu trebuie să fie pusă într-o situație mai puțin favorabilă decât dacă ar fi fost sancționată conform dreptului penal.

Aplicarea garanțiilor procesuale prevăzute de art.6, inclusiv prezumția de nevinovăție atrage răsturnarea sarcinii probei în cadrul plângerii contravenționale. Astfel, cel sancționat nu trebuie să facă dovada nevinovăției sale ci aceasta sarcină aparține autorității din care face parte agentul constatator, orice dubiu profitând celui acuzat de săvârșirea faptei contravenționale.

În aceste condiții, revine intimatei sarcina probei, respectiv să dovedească faptul că petentul a condus autoturismul cu depășirea limitei legale de viteză.

Agentul constatator nu a apreciat cu ocazia aplicării și individualizării sancțiunii, proporționalitatea cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, a împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta, a modului și a mijloacelor de săvârșire a acesteia, a scopului urmărit de făptuitor și a urmării produse, aspecte ce pot fi verificate de către instanța de judecată, acestea fiind componente de temeinicie a procesului verbal atacat, criterii raportate la art. 5 și art. 10 din OG nr. 2/2001. În acest sens au fost aplicate pentru o singură faptă reținută în sarcina sa atât sancțiunea amenzii, a punctelor amendă, cât și a sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile.

Față de aceste aspecte, solicităm să admiteți plângerea, în sensul celor arătate mai sus.

Intimatul a depus întâmpinare (fl.15), solicitând respingerea acțiunii formulată de către petentă ca neîntemeiată și menținerea procesului-verbal de contravenție așa cum a fost întocmit.

S-au anexat întâmpinării raportul agentului de poliție C. V. (fl.16), copie lizibilă de pe procesul verbal de contravenție atacat (fl.17).

Solicită judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului instituției.

Petenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare (fl.22-23) solicitând admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și respingerea celor invocate de către intimată.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:

Prin procesul verbal . nr._ încheiat la 25.05.2013 (fl.6) de IPJ A. – Postul de Poliție Cricău petenta H. M. a fost sancționată contravențional cu 750 lei amendă (total de 10 puncte amendă 4+6=10), reținându-se în sarcina petentei faptul că în timp ce conducea autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare_ pe DN 1 E 81 în apropierea intersecției cu DJ 107 B km 389+100 m a efectuat manevra de depășire în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă, încălcând marcajul dublu continuu, circulând pe contrasens, depășind autoturismul cu numărul de înmatriculare_, precum și faptul că nu avea asupra sa permisul de conducere. faptele constituie contravenții potrivit dispozițiilor art. 120 alin. 1 lit. h și art.147/1 din ROUG nr.195/2002 și se sancționează conform art. 100 alin. 1 lit. e și art. 101/1/8 din OUG nr. 195/2002. De asemenea s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, ca măsură complementară.

Potrivit art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța investită cu soluționarea plângerii analizează legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și hotărăște asupra sancțiunii.

Cu privire la legalitatea procesului verbal, se reține că acesta s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.

S-a invocat de către petentă că procesul verbal a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 17 din OG nr. 2/2001, mai exact nu a fost semnat de către un martor. Apreciază că față de refuzul său de a-și însuși starea de fapt prezentată, agentul constatator avea obligația de a insera în cuprinsul procesului verbal numele unui martor care să ateste cele constatate.

Instanța nu va reține această apărare, întrucât deși în art. 17 din OG nr.2/2001 se enumeră limitativ motivele de nulitate absolută ale unui proces verbal de contravenție, motivul invocat de ea nu se regăsește printre acestea: lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului verbal. Nulitatea se constată și din oficiu. Pe de altă parte, necesitatea semnăturii unui martor este prevăzută de dispozițiile art. 19 din OG nr. 2/2001, acesta fiind un motiv de nulitate relativă, fiind necesar a se dovedi de către petentă existența unui prejudiciu care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție, dovadă pe care petenta nu a făcut-o. Însă art. 19 vizează altă situație, și anume cazul în care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, caz în care agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. Așadar acest martor nu poate confirma decât motivul pentru care procesul verbal nu este semnat de contravenient. Acesta nu este martor al contravenției. Și nu în ultimul rând, procesul verbal contestat a fost semnat de către petentă, ceea ce nu mai justifică necesitatea semnării lui și de către un martor.

S-a mai invocat de către petentă și faptul că actul normativ indicat de agentul constatator în procesul verbal atacat este greșit, nefiind făcută o corectă încadrare juridică a faptei contravenționale reținute în sarcina sa, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 16 din OG nr. 2/2001.

Dispozițiile art. 16 din OG nr.2/2001 vizează doar motive de nulitate relativă care pot duce la anularea procesului verbal doar dacă, așa cum s-a arătat anterior, se face dovada unui prejudiciu adus petentei, prejudiciu ce nu ar putea fi reparat decât prin anularea procesului verbal. Or o astfel de dovadă nu a făcut petenta deși, potrivit art. 249 Noul Cod de procedură civilă, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Instanța nu va reține așadar nici această apărare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 120 alin. 1 lit. h și art. 147/1 din R. OUG 195/2002 sunt corect reținute de agentul constatator ca fiind prevederile legale ce interzic depășirea vehiculelor în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă și respectiv prevăd obligativitatea conducătorului auto de a avea asupra sa permisul de conducere. Chiar și celelalte încadrări privind sancțiunile sunt corecte, intervenind doar o eroare materială cu privire la alineat, corect fiind alineatul 3 în loc de 1. Dar aceasta nu poate atrage nulitatea procesului verbal, atâta timp cât fapta contravențională a fost corect încadrată, fiind de altfel și corect descrisă în cuprinsul procesului verbal, iar amenda aplicată și sancțiunea complementară fiind corespunzătoare textului legal, nefiind aplicată o altă sancțiune care ar fi fost prevăzută pentru un alt gen de contravenție.

Petenta a mai invocat în apărare faptul că locul săvârșirii faptei este insuficient precizat, fiind de asemenea încălcate dispozițiile art. 16 din OG nr. 2/2001. Așa cum s-a mai arătat anterior, art. 16 vizează motivele de nulitate relativă și nu absolută, iar petenta nu a făcut dovada vreunui prejudiciu. Pe de altă parte, din lecturarea cuprinsului procesului verbal contestat reiese cu mare precizie locul săvârșirii faptei, și anume pe DN 1 (drumul național 1) E 81 (drumul european 81) la km 389+100 m (așadar se precizează în km și m) în apropierea intersecției cu DJ 107 B (drumul județean 107 B).

Sub aspectul temeiniciei procesului verbal atacat instanța reține următoarele aspecte:

Petenta în apărare a menționat că sarcina probei revine intimatului, invocând dispozițiile art. 6 CEDO și speța A. contra României.

Dispozițiile speciale cu aplicabilitate în domeniul contravențional, respectiv cele cuprinse în OG nr. 2/2001 nu conțin reglementări exprese referitoare la forța probantă a procesului verbal de constatare a contravenției.

Cu toate acestea, fiind vorba despre un act cu natură juridică duală - de act administrativ (fiind încheiat în regim de putere publică de un agent ce face parte dintr-o autoritate publică în vederea executării în concret a legii), supus unei proceduri speciale de contestare și de act procedural – instanța apreciază că sunt aplicabile principiile generale ce guvernează actele administrative privind prezumția de legalitate și temeinicie a procesului verbalîncheiat în urma unor constatări ale agenților învestiți cu prerogative de putere publică. Din această perspectivă, așa cum s-a evocat anterior, îi sunt aplicabile în ceea ce privește regimul nulității actului (în virtutea dispozițiilor art. 47 din OG nr. 2/2001) prevederile art. 105 Codul de procedură civilă.

Instanța reține că, sub aspectul sarcinii probei, însăși jurisprudența CEDO (cauza Salabiaku împotriva Franței par. 28) recunoaște dreptul statelor semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului de a permite existența unor prezumții de fapt sau de drept, cu cerința de a respecta cerința proporționalității între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit pe de o parte și respectarea dreptului la apărare și prezumția de nevinovăție pe de altă parte. A se vedea în acest sens și deciziile de inadmisibilitate din cauzele H. contra României și I. P. contra României.

Astfel fiind, în aprecierea temeiniciei procesului verbal de contravenție, instanța va avea în vedere asigurarea unui just echilibru pe de o parte între prezumția de nevinovăție ce îi este garantată de dispozițiile convenționale anterior evocate și dreptul la apărare garantat de par. 1 al art. 6 și pe de altă parte prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul verbal atacat.

Plecând de la premisa enunțată, instanța apreciază că prezumția de nevinovăție ce îi este garantată petentei de art. 6 par. 2 din CEDO, aplicabil prin prisma dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 din Constituția României, nu este absolută, iar petenta nu a înțeles să-și probeze în nici un fel afirmația conform căreia ceea ce a fost consemnat în procesul verbal nu ar corespunde realității.

În lipsa unui minim suport probator, apt să inducă un dubiu cu privire la situația de fapt reținută în actul încheiat de agentul constatator ca urmare a constatărilor ex propriis sensibus (nerespectarea de către petentă a obligației de a avea asupra sa permisul de conducere și de a nu depăși în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă cu încălcarea marcajului longitudinal continuu), instanța apreciază că a da crezare petentei ar echivala cu suprimarea oricărei autorități cu care însăși legea îi învestește pe agenții constatatori ai intimatului.

În atare condiții, instanța apreciază că procesul verbal de contravenție supus controlului judecătoresc sub aspectul temeiniciei sale nu poate fi invalidat ca urmare a unor simple susțineri ale petentei.

Cercetând în continuare proporționalitatea sancțiunilor principale (amenda) și complementare (suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile) aplicate petentei prin procesul verbal de contravenție, instanța apreciază următoarele:

Potrivit art. 21 alin. 3 din OG nr.2/2001, sancțiunea contravențională aplicată în concret contravenientei trebuie să răspundă imperativului proporționalității acesteia cu gradul de pericol social al conduitei adoptate de petentă, dispozițiile legale oferind o . criterii relevante din această perspectivă, anume: împrejurările în care s-a săvârșit fapta, modul și mijloacele de săvârșire ale acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă și circumstanțele personale ale contravenientei. De asemenea, potrivit art. 7 alin. 3 din același act normativ prevede că avertismentul se aplică și în cazul în care actul normativ de stabilire a contravențiilor respective nu prevede în mod expres această sancțiune.

Având în vedere faptul că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea necesității de a avea asupra sa, contravenientul, permisul de conducere constă în identificarea imediată a conducătorilor auto și verificarea lor cu privire la dreptul de a conduce pe drumurile publice, și de asemenea, având în vedere că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligativității de a nu depăși în zona de acțiune Depășirea interzisă, se traduce într-o măsură de protecție a conducătorilor auto, a pasagerilor din autovehicul și a celorlalți participanți la trafic, într-o măsură de prevenție a accidentelor rutiere (care sunt numeroase ca urmare a acestui gen de contravenție), precum și faptul că atitudinea culpabilă a petentei putea genera urmări deosebit de periculoase pentru participanții la trafic, instanța apreciază că sancțiunea avertismentului nu este suficientă pentru a i se atrage atenția petentei asupra obligațiilor care îi revin în calitate de conducător auto.

În concluzie prima instanță a respins ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta H. M. împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la 25.05.2013, în contradictoriu cu intimatul IPJ A..

Având în vedere dispozițiile art. 453 Noul Cod de procedură civilă, instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel petenta H. M., solicitând anularea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii plângerii contravenționale așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice pe o perioadă de 30 de zile, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel,

În motivarea apelului, arată că prin sentința civilă nr. 2840/2013, Judecătoria A. I. respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată, motivând că în ceea ce privește legalitatea procesului verbal atacat, motivele de nulitate invocate nu pot fi reținute câtă vreme nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție, așa cum prevede dispozițiile art. 105 C..

Instanța de fond face o greșită aplicare a legii, motivându-și soluția pe dispozițiile vechiului cod de procedură civilă, cu toate ca procesul verbal de contravenție fiind încheiat la data de 25.05.2013, iar plângerea contravenționala fiind înregistrată la data de 28.05.2013, cauza este sub incidența dispozițiilor noului cod de procedură civilă, câtă vreme conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .. Că așa cum a arătat atât prin plângerea contravențională, cât și prin răspunsul la întâmpinare, agentul constatator a încălcat în mod evident dispozițiile art. 16 din OG 2/2001, câtă vreme, potrivit acestui text de lege, se prevede ca o condiție de valabilitate a procesului verbal faptul ca acesta trebuie să cuprindă în mod corect și obligatoriu actul normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția.

Susține că agentul constatator indică, inițial în procesul verbal atacat dispozițiile art. 100 alin. 1 lit. e din OUG 195/2002 și cele ale art. 101/1/18 din OUG 195/2002 pentru a justifica sancțiunile aplicate și ulterior, după lecturarea plângerii care i-a fost comunicată, prin raportul anexat întâmpinării, menționează aceleași articole făcând trimitere de această dată la R. OUG 195/2002. Astfel, agentul constatator recunoaște tacit faptul că nu a făcut o încadrare juridică corectă a textelor legale invocate pentru sancțiunile aplicate, acestea neregăsindu-se nici în OUG 195/2002 și nici în R. OUG 195/2002. În mod greșit reține instanța de fond faptul că această apărare nu poate fi reținută, câtă vreme fapta contravențională a fost corect încadrată și corect descrisă. Afirmația instanței de fond este în vădită contradicție cu dispozițiile art. 16 din OG 2/2001, potrivit cărora procesul verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția. Astfel, nu este suficient a se indica doar dispozițiile legale prin care se stabilește contravenția, ci se impune si indicarea celor care o sancționează, obligație care nu este îndeplinită doar printr-o corectă descriere a faptei.

Existența prejudiciului care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție este unul de notorietate și constă în faptul că sancțiunea complementară dispusă de către agentul constatator o lipsește pe petentă de dreptul de a conduce. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că petenta recurentă are calitate de administrator în cadrul societății ., această sancțiune complementară o împiedică să-și îndeplinească sarcinile de serviciu ce-i revin și obligațiile în activitățile de afaceri pe care le are. Obiectul de activitate a societății menționate mai sus constă în lucrări de construcții, motiv pentru care petenta recurentă este obligată să meargă pe teren, să verifice stadiul lucrărilor de pe șantierele pe care societatea le are în diferite orașe ale țării (D., Sibiu, București, etc.), să întocmească și să depună situațiile financiare etc. Toate aceste obligații pe care le-a enumerat implică deplasări zilnice, motiv pentru care suspendarea dreptului de a conduce i-ar cauza un grav prejudiciu punând-o în imposibilitatea de a-și mai exercita atribuțiile de servici.

Așadar, nu s-a făcut o corectă încadrare juridică și există un prejudiciu care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție, se impune admiterea apelului.

Mai arată că instanța de fond menționează faptul că procesul verbal de contravenție este un act cu natură juridică duală - de act administrativ fiind încheiat în regim de putere publică de un agent ce face parte dintr-o autoritate publică în vederea executării în concret a legii, supus unei proceduri speciale de contestare, și de act procedural, motiv pentru care apreciază că sunt aplicabile principiile generale ce guvernează actele administrative privind prezumția de legalitate și temeinicie a procesului verbal încheiat în urma unor constatări ale agenților investiți cu prerogative de putere publică. Pe cale de consecință, instanța de fond consideră că în speța de față sunt aplicabile prevederile art. 105 C..

Și că aceste afirmații sunt criticabile din mai multe puncte de vedere, astfel: Așa cum a motivat mai sus, instanța de judecata face o greșită aplicare a legii motivându-și soluția pe dispozițiile vechiului cod de procedură, cu toate că prezenta cauză este sub incidența noului cod de procedură civilă. Pe de altă parte, în cauza de față nu poate opera prezumția de temeinicie a procesului verbal de contravenție, având în vedere împrejurarea că petenta a susținut în mod constant, încă de la momentul încheierii procesului verbal de contravenție (aspecte dovedite prin cele consemnate la rubrica Alte mențiuni) că nu a săvârșit fapta contravențională reținută în sarcina sa, respectiv că nu a depășit pe linie continuă, astfel încât se naște o îndoială rezonabilă cu privire la săvârșirea de către petentă a faptei contravenționale. Prin urmare, în lipsa unor alte mijloace de probă care să confirme situația de fapt reținută în procesul verbal de contravenție, aplicarea prezumției de temeinicie a procesului verbal de contravenție în prezenta cauză ar fi contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 CEDO și ar înseamnă a goli de conținut accesul la justiție și posibilitatea de atacare în instanță a unui asemenea act - ceea ce evident nu putea fi voința legiuitorului, care a prevăzut calea de atac la instanța de judecată.

Pe de altă parte, motivarea instanței de fond încalcă principiile desprinse din jurisprudența CEDO care a consacrat faptul că domeniul contravenționalului este asimilat celui penal, astfel încât prezenta cauză constituie o acuzație în materie penală în sensul art.6 din CEDO. Pe cale de consecință, petentei trebuie să i se respecte toate drepturile garantate de acest articol, inclusiv să i se aplice prezumția de nevinovăție, întrucât paragraful 2 al articolului menționat dispune că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. Aplicarea garanțiilor procesuale prevăzute de art. 6, inclusiv prezumția de nevinovăție atrage răsturnarea sarcinii probei în cadrul plângerii contravenționale. Astfel, cel sancționat nu trebuie să facă dovada nevinovăției sale ci aceasta sarcină aparține autorității din care face parte agentul constatator, orice dubiu profitând celui acuzat de săvârșirea faptei contravenționale. În aceste condiții, revine intimatei sarcina probei, respectiv să dovedească faptul că petenta a efectuat manevra de depășire în zona de acțiune a indicatorului Depășire interzisa.

Aceste principii extrase din jurisprudența CEDO se regăsesc și în cauza Ozturk vs. Germania și cauza A. contra României (decizii cu prioritate în aplicare în fața oricărei reglementari interne conform art. 20 (1) și (2) din Constituția României), în care se statuează că persoana acuzată de o faptă pedepsită potrivit unui regim sancționator, cel contravențional, mai blând, nu trebuie să fie pusă într-o situație mai puțin favorabilă decât dacă ar fi fost sancționată conform dreptului penal.

Consideră că sancționarea contravenționala a petentei recurente, prin emiterea procesului verbal în condițiile absenței oricărei probe, constituie un abuz de drept din partea agentului constatator, care nu trebuia să facă abstracție de legislația comunitară, de deciziile Curții Constituționale și practica instanțelor de judecată în materia ce face obiectul activității sale. Așa cum a menționat mai sus, în cauza de față nu poate opera prezumția de temeinicie a procesului verbal de contravenție, având în vedere împrejurarea că petenta a susținut în mod constant, încă de la momentul încheierii procesului verbal de contravenție (aspecte dovedite prin cele consemnate la rubrica Alte mențiuni) că nu a săvârșit fapta contravenționala reținuta in sarcina sa, respectiv ca nu a depășit pe linie continuă, astfel încât se naște o îndoială rezonabilă cu privire la săvârșirea de către petenta a faptei contravenționale.

Cu toate acestea, instanța de fond a considerat că în lipsa unui minim suport probator, apt sa inducă un dubiu cu privire la situația de fapt reținuta in actul încheiat de agentul constatator ca urmare a constatărilor ex proopris sensibus, a da crezare petentei ar echivala cu suprimarea oricărei autorități cu care însăși legea îi investește pe agenții constatatori ai intimatului.

În aceste condiții, cu toate că sarcina probei i-ar reveni intimatei, solicită în temeiul art. 309 raportat la art. 478 alin 2 codul de procedură civilă să se încuviințeze audierea martorului V. A. R., martor prezent în momentul încheierii procesului verbal contestat, care cunoaște aspecte cu privire la veridicitatea stării de fapt descrise de către agentul constatator. Solicită încuviințarea probei testimoniale în temeiul principiului care prevede efectul devolutiv al apelului, reglementat în art. 476 alin. 1 Codul de procedură civilă, potrivit căruia apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar conform art. 478 alin. 2 Codul de procedură civilă, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare si dovezi decât cele invocate la prima instanța sau arătate în motivarea apelului în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Având în vedere aceste aspecte, consideră că proba testimonială este admisibilă, fiind totodată pertinentă, concludentă și utilă soluționări cauzei.

Cu privire la cele solicitate în subsidiar, în măsura în care se va trece peste toate aceste apărări, solicită modificarea în parte a sentinței în sensul de a înlătura măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice pe o perioada de 30 de zile.

Suspendarea exercitării dreptului de a conduce este o sancțiune contravențională complementară, fiind prevăzuta de art. 5 alin. 3 lit. e din OG 2/2001. Faptul că prin legea specială care incriminează contravenția este prevăzută alături de sancțiunea principală și o sancțiune complementară, nu înseamnă că aceasta din urmă trebuie aplicată în mod obligatoriu. Coroborând aceste aspecte cu cele menționate mai sus care vizau prejudiciul care i s-ar aduce recurentei, consideră că s-ar impune o soluție de înlăturare a măsurii complementare, cu atât mai mult cu cât scopul răspunderii contravenționale poate fi și unul preventiv, nu doar corectiv.

În drept, invocă art. 466 și urm., 453 Codul de procedură civilă.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Deliberând asupra apelului de față, prin prisma motivelor invocate de petentă, tribunalul reține că este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin procesul verbal . nr._ încheiat la 25.05.2013 (fl. 6) de IPJ A. – Postul de Poliție Cricău petenta H. M. a fost sancționată contravențional cu 750 lei amendă (total de 10 puncte amendă 4+6=10), reținându-se în sarcina petentei faptul că în timp ce conducea autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare_ pe DN 1 E 81 în apropierea intersecției cu DJ 107 B km 389+100 m a efectuat manevra de depășire în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă, încălcând marcajul dublu continuu, circulând pe contrasens, depășind autoturismul cu numărul de înmatriculare_, precum și faptul că nu avea asupra sa permisul de conducere. S-a reținut în procesul verbal că faptele constituie contravenții potrivit dispozițiilor art. 120 alin. 1 lit. h și art. 147/1 din R. OUG nr.195/2002 și se sancționează conform art. 100 alin. 1 lit. e și art. 101/1/8 din OUG nr. 195/2002. De asemenea s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, ca măsură complementară.

Petenta a semnat procesul verbal, în care s-a consemnat la rubrica alte mențiuni susținerea petentei: Nu am depășit pe linie continuă și nu a fost oprit martor și nu a există martor și am fost oprită regulamentar.

În mod corect a reținut prima instanță, cu privire la legalitatea procesului verbal, că acesta s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.

Astfel, petenta a invocat că procesul verbal a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 17 din OG nr. 2/2001, mai exact nu a fost semnat de către un martor. Apreciază că față de refuzul său de a-și însuși starea de fapt prezentată, agentul constatator avea obligația de a insera în cuprinsul procesului verbal numele unui martor care să ateste cele constatate.

Or, deși în art. 17 din OG nr. 2/2001 se enumeră limitativ motivele de nulitate absolută ale unui proces verbal de contravenție, motivul invocat de ea nu se regăsește printre acestea: lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului verbal. Nulitatea se constată și din oficiu. Pe de altă parte, necesitatea semnăturii unui martor este prevăzută de dispozițiile art.1 9 din OG nr.2/2001, acesta fiind un motiv de nulitate relativă, fiind necesar a se dovedi de către petentă existența unui prejudiciu care nu s-ar putea repara decât prin anularea procesului verbal de contravenție, dovadă pe care petenta nu a făcut-o. Însă art. 19 vizează altă situație, și anume cazul în care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, caz în care agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. Așadar acest martor nu poate confirma decât motivul pentru care procesul verbal nu este semnat de contravenient. Acesta nu este martor al contravenției. Și nu în ultimul rând, procesul verbal contestat a fost semnat de către petentă, ceea ce nu mai justifică necesitatea semnării lui și de către un martor.

Tribunalul constată că dispozițiile art. 16 din OG nr.2/2001 vizează doar motive de nulitate relativă care pot duce la anularea procesului verbal doar dacă, așa cum s-a arătat anterior, se face dovada unui prejudiciu adus petentei, prejudiciu ce nu ar putea fi reparat decât prin anularea procesului verbal. Cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 120 alin. 1 lit. h și art. 147/1 din R. OUG 195/2002 sunt corect reținute de agentul constatator ca fiind prevederile legale ce interzic depășirea vehiculelor în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă și respectiv prevăd obligativitatea conducătorului auto de a avea asupra sa permisul de conducere. Chiar și celelalte încadrări privind sancțiunile sunt corecte, intervenind doar o eroare materială cu privire la alineat, corect fiind alineatul 3 în loc de 1, dar aceasta nu poate atrage nulitatea procesului verbal, atâta timp cât fapta contravențională a fost corect încadrată, fiind de altfel și corect descrisă în cuprinsul procesului verbal, iar amenda aplicată și sancțiunea complementară fiind corespunzătoare textului legal, nefiind aplicată o altă sancțiune care ar fi fost prevăzută pentru un alt gen de contravenție.

În fine, petenta a mai invocat în apărare faptul că locul săvârșirii faptei este insuficient precizat, fiind de asemenea încălcate dispozițiile art. 16 din OG nr. 2/2001. Art. 16 vizează motivele de nulitate relativă și nu absolută, iar petenta nu a făcut dovada vreunui prejudiciu. Pe de altă parte, din lecturarea cuprinsului procesului verbal contestat reiese cu mare precizie locul săvârșirii faptei, și anume pe DN 1 (drumul național 1) E 81 (drumul european 81) la km 389+100 m (așadar se precizează în km și m) în apropierea intersecției cu DJ 107 B (drumul județean 107 B).

Așa că și această susținere a petentei este neîntemeiată

Sub aspectul temeiniciei procesului verbal atacat, instanța de apel reține următoarele:

În ceea ce privește temeinicia procesului verbal, în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, trebuie să i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt. Astfel, în favoarea conținutului actului constatator încheiat ca urmare a percepțiilor proprii ale agentului constatator există o prezumție simplă relativă că reflectă adevărul.

În acest sens este de remarcat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține în mod constant că prezumțiile nu sunt în principiu contrare Convenției. Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza Salabiaku c. Franței, Curtea a reținut ca prezumțiile sunt permise de Convenție, iar în special, art. 6 par. 2 impune statelor să aibă în vedere aceste prezumții în limite rezonabile, ținând seama de gravitatea mizei și prezervând drepturile apărării (paragr. 28). În materie de circulație rutieră art. 6 par. 2 nu se opune aplicării unui mecanism care nu face altceva decât să instaleze o prezumție relativă de conformitate a unui proces verbal la realitate, prezumție fără care ar fi practic imposibilă pedepsirea încălcărilor cu privire la circulația rutieră (Stevens împotriva Belgiei, nr._/00, (dec.), 9 decembrie 2004 și, mutatis mutandis, Bosoni împotriva Franței, nr._/97, decizia din 7 septembrie 1999 și Adoud împotriva Franței, nr._/97, decizia din 7 septembrie 1999).

Garanțiile prevăzute de art. 6 din convenție în materie penală, printre care se numără dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, sunt aplicabile pentru proceduri referitoare la contestarea procesului verbal, care au atras, pentru contravenienți, sancționarea cu amendă, cu aplicarea de puncte de penalizare și/sau suspendarea permisului de conducerecă (Malige împotriva Franței, 23 septembrie 1998,pct. 39-40).

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționează în mod expres că prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca, de altfel, nici obligația organului constatator de a suporta întreaga sarcină a probei. Limitele de apreciere mai largi sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt justificate în măsura în care Curtea a decis ca faptelor contravenționale le corespunde și o posibilitate de investigare mai restrânsă din partea autorităților, numărul acestora fiind extrem de mare.

Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul verbal nu are caracter absolut.

Dar prezumția de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal deși din probele administrate de acuzare instanța nu poate fi convinsă de vinovăția acuzatului, dincolo de orice îndoiala rezonabilă.

În speță, prima instanță a arătat că are în vedere asigurarea unui just echilibru pe de o parte între prezumția de nevinovăție ce îi este garantată de dispozițiile convenționale anterior evocate și dreptul la apărare garantat de par. 1 al art. 6 și pe de altă parte prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul verbal atacat. Și, plecând de la premisa enunțată, a apreciat că prezumția de nevinovăție ce îi este garantată petentei de art. 6 par. 2 din CEDO, aplicabil prin prisma dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 din Constituția României, nu este absolută, iar petenta nu a înțeles să-și probeze în nici un fel afirmația conform căreia ceea ce a fost consemnat în procesul verbal nu ar corespunde realității.

A arătat astfel judecătoria că în lipsa unui minim suport probator, apt să inducă un dubiu cu privire la situația de fapt reținută în actul încheiat de agentul constatator ca urmare a constatărilor ex propriis sensibus (nerespectarea de către petentă a obligației de a avea asupra sa permisul de conducere și de a nu depăși în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă cu încălcarea marcajului longitudinal continuu), și a apreciat că a da crezare petentei ar echivala cu suprimarea oricărei autorități cu care însăși legea îi învestește pe agenții constatatori ai intimatului.

Aceste considerații sunt greșite.

Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul verbal nu are caracter absolut.

Așadar, petenta a contestat tot timpul efectuarea manevrei de depășire pe un sector de drum cu linia continuă și a fost pusă în situația de imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal, deși din probele administrate de acuzare, mai precis raportul agentului constatator fila 16 prima instanță, acesta se afla în timpul unei misiuni de supraveghere și control trafic rutier, și cu toate acestea nu a fost în măsură să prezinte o înregistrare video a faptei petentei sau să ia măsuri să poată face proba celor constatate în trafic în timpul misiunii de supraveghere și control trafic rutier.

În aceste condiții, instanța de apel apreciază că nu s-a făcut în cauză dovada celor imputate petentei prin procesul verbal.

Procesul verbal este în aceste condiții considerat de instanță ca netemeinic.

Având în vedere acestea, în baza art. 480 alin. Noul Cod de procedură civilă, se va admite apelul declarat de petenta H. M. împotriva sentinței civile nr. 2840/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A..

Va fi schimbată sentința, în sensul că se va admite plângerea petentei împotriva procesului verbal . nr._ întocmit la 25.05.2013 de Postul de Poliție Cricău, și în consecință se anulează procesul verbal.

În baza art. 453 Noul Cod de procedură civilă, va fi obligat intimatul să plătească petentei 320 lei, cheltuieli de judecată reprezentând 20 lei taxă judiciară la apel și 300 lei onorariul avocatului petentei apelante.

Pentru aceste motive.

În numele legii,

DECIDE

Admite apelul declarat de petenta H. M. împotriva sentinței civile nr. 2840/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțată în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A..

Schimbă sentința, în sensul că admite plângerea petentei împotriva procesului verbal . nr._ întocmit la 25.05.2013 de Postul de Poliție Cricău, și în consecință anulează procesul verbal.

Obligă intimatul să plătească petentei 320 lei, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13.02.2014.

Președinte,

D. C.

Judecător,

A. C. P. președintele secției

Grefier,

M. P.

Redactat/Tehnoredactat DC/2 exemplare/19.02.2014

Judecător de primă instanță: L. B.

← Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 1/2014....		Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 1749/2014.... →

Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din 13-02-2014, Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din 13-02-2014, Tribunalul ALBA