Contestaţie la executare. Decizia nr. 134/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 134/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 01-02-2013 în dosarul nr. 1248/271/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 134/R/CA/2013
Ședința publică din 01 februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. V.
Judecător M. C.- președintele instanței
Judecător R. D.
Grefier V. E. E.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurenta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, cu sediul în Oradea, ..2/B, județul Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata G. F., domiciliată în Oradea, ., ., apart.25, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr.2662 din 16.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei, învederând instanței că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 18.01.2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea cauzei inițial pentru data de 25.01.2013, iar ulterior pentru data de 01.02.2013, după care:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2662 din 16.02.2012, Judecătoria Oradea a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor în contradictoriu cu intimata G. F., a respins ca neîntemeiate cererile formulate de intimată și a obligat contestatoarea să achite intimatei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că împotriva contestatoarei D.G.F.P. Bihor a fost începută executarea silită în dosarul execuțional nr. 382/E/2011 al B. G. M. F., la cererea intimatei, pentru plata contravalorii în lei a sumei de 10.000 Euro reprezentând despăgubiri civile și a sumei de 5.831,99 lei reprezentând cheltuieli de executare și alte cheltuieli. Titlul executoriu în baza căruia a fost demarată executarea silită este Decizia civilă nr.1367/2011-R dată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr._ .
Potrivit Ordinului de plată nr. 2838/23.11.2011, contestatoarea a achitat către intimată suma de 43.598 lei, adică echivalentul în lei în ziua plății a sumei de 10.000 Euro reprezentând despăgubiri civile, la care a fost obligată prin dispozitivul hotărârii judecătorești arătate.
Potrivit art. 399 al. 1, teza I Cod procedură civilă, împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.
Contestatoarea Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor a contestat executarea silită însăși, solicitând desființarea tuturor formelor de executare, invocând, în primul rând, încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 și lipsa calității sale de debitor în raportul juridic ce a stat la baza pornirii executării silite. Deși contestatoarea a formulat motivele pe cale de excepție, instanța le-a analizat ca apărări de fond, deoarece în speță verificarea calității de debitor a contestatoarei presupune analiza raportului juridic inițial, iar termenul prevăzut de OG nr.22/2002, în raport de care s-a invocat prematuritatea executării silite, reprezintă o condiție prevăzută de textul de lege pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice.
Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Potrivit art. 2, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Instanța a reținut că, într-adevăr, dispozițiile O.G. nr. 22/2002 sunt aplicabile în cauză, deoarece D.G.F.P. Bihor în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor este o instituție publică, în sensul art. 1 mai sus amintit.
Raportat la acest act normativ, se impunea ca intimata creditoare, văzând că executarea creanței stabilită prin titlu executoriu nu începe, să se adreseze organului competent de executare pentru emiterea somației de plată la care face referire art. 2 din Ordonanță, iar din momentul emiterii somației urma să curgă un termen de 6 luni și numai la împlinirea acestui termen intimata ar fi putut să uzeze de procedura executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă.
Instanța a reținut însă că această obligație impusă de O.G. nr. 22/2002 intimatei creditoare este neconcordantă cu art. 6 al. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea 30/1994 (în continuare „Convenția”), așa cu este interpretat acest articol de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (numită în continuare „Curtea”).
Astfel, potrivit art. 6 al. 1 din Convenție, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (…)”.
Potrivit Curții, „executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces, în sensul art. 6 al. 1 din Convenție” (de exemplu, Immobiliare Safii contra Italiei sau Ș. contra României).
În ce privește executarea unei obligații de către un organ administrativ, Curtea în mod repetat a amintit că „administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției” și că „dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi” (Hornsby contra Greciei, Ș. contra României).
Așadar instituțiile publice nu sunt debitori obișnuiți, deoarece nu se poate presupune că ar avea interese contrare celor ale creditorilor, ci interese convergente de executare cu promptitudine a hotărârii judecătorești.
În ce privește executarea silită, Curtea a statuat că „nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție” (Metaxas contra Greciei, Ș. contra României).
Or, tocmai o astfel de obligație este impusă creditorilor de O.G. nr.22/2002, deoarece face să curgă termenul de 6 luni de la emiterea unei somații de plată de către organul competent de executare silită. Altfel spus, atâta vreme cât nu este emisă somația, termenul de 6 luni nu începe să curgă, iar instituția publică nu are nicio obligație de executare a creanței ci doar o posibilitate, dacă vrea. În aceste condiții, interesul instituției publice nu mai coincide cu cel al unei bune administrări a justiție deoarece permite refuzul sau tergiversarea executării unei hotărâri judecătorești până la efectuarea unui act de executare. De asemenea, garanțiile oferite de art.6 al.1 din Convenție sunt considerabil slăbite de această obligație suplimentară pusă în sarcina creditorilor.
Instanța nu a avut motive să concluzioneze că existența termenului de 6 luni ar fi neconcordantă cu exigențele Convenției dar, pentru motivele arătate, a considerat că modalitatea în care începe să curgă acest termen intră în contradicție cu practica judiciară a Curții de la Strasbourg.
Dată fiind această neconcordanță, instanța a făcut aplicabilitatea art.20 al.2 din Constituție, potrivit căruia, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În consecință, instanța a acordat prioritate Convenției și practicii judiciare întemeiate pe aceasta și au fost înlăturate toate apărările contestatoarei bazate pe termenul de 6 luni sau pe emiterea somației de plată în condițiile art. 2 din O.G. 22/2002.
În plus, termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din OG nr. 22/2002 este aplicabil doar dacă obligația de plata stabilită prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri or debitorul nici măcar nu a făcut dovada lipsei de fonduri pentru executarea hotărârii judecătorești care constituie titlu executoriu. Astfel, dispozițiile O.G. nr. 22/2002 constituie prevederi de excepție de la regula executării imediate a hotărârilor judecătorești, aceste prevederi putând primi aplicare numai în măsura în care sunt îndeplinite cu strictețe condițiile cumulativ prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 22/2002. Or, una dintre aceste condiții este ca instituția publică să facă dovada lipsei de fonduri. O interpretare permisivă a acestui text de lege nu este posibilă deoarece s-ar încălca dreptul la un proces echitabil consacrat de C.E.D.O., drept care presupune și posibilitatea persoanei de a pune în executare hotărârea judecătorească, executare fără de care toate celelalte garanții procesuale oferite de art. 6 din C.E.D.O. ar fi teoretice și iluzorii (cauza Hornsby contra Greciei). În speță, instanța a constatat că nu s-a făcut de către contestatoare dovada lipsei de fonduri, motiv pentru care nici nu îi sunt aplicabile prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002.
Creditoarea se află în posesia unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar refuzul Statului, în calitate de debitor, de a executa creanța constituie o atingere adusă drepturilor creditorului, ingerința fiind arbitrară în măsura în care nu este justificată temeinic, bazată pe exigențele interesului general. Instanța a constatat că debitorul nu a prezentat niciun motiv rezonabil pentru a justifica refuzul de a executa hotărârea, singura motivație fiind aceea că legea îi acordă un termen de grație.
Cu privire la anularea formelor de executare pe motivul începerii executării silite împotriva unei persoane care nu a fost parte în proces, instanța reține că Direcția G. a Finanțelor Publice este reprezentanta în teritoriu a Ministerului Economiei și Finanțelor, care reprezintă Statul Român în judecată. Astfel, art.1 din HG nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală prevede că Agenția Națională de Administrare Fiscală se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, finanțată de la bugetul de stat. În continuare art. 2 prevede că în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală se organizează și funcționează, pe lângă alte instituții in domeniu, direcțiile generale ale finanțelor publice județene.
S-a constatat că direcțiile generale fac parte din structura organizatorică a ministerului finanțelor publice, fiind cele care exercită drepturile și execută efectiv obligațiile Ministerului Economiei și Finanțelor în teritoriu, participând la realizarea actelor specifice din domeniul de activitate al finanțelor publice. Mai mult, potrivit art.4 alin.2 pct.44 din HG nr.495/2007, Agenția Națională de Administrare Fiscală „reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și alte activități ale agenției, direct sau prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene.” De asemenea, art.4 alin.3 prevede că această instituție are toate competențele cu privire la activitatea de administrare a veniturilor bugetare. În consecință, instanța a apreciat că DGFP Bihor are calitatea de debitor al obligației stabilită prin titlul executoriu, astfel că a respins susținerea contestatoarei.
Reținând inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, conform celor de mai sus, instanța a constatat că B. G. M. F. putea calcula cheltuieli de executare, conform procesului-verbal încheiat la data de 09.09.2011 în dosarul execuțional nr. 382/E/2011.
Raportat la onorariul stabilit de executorul judecătoresc, instanța a reținut că, potrivit art. 39 lit. a) din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, aceștia au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. Onorariile maxime fiind în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani: „a) pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite”. În speță, se constată că onorariul calculat de executorul judecătoresc respectă limita maximă stabilită de lege, respectiv la suma de 42.657 lei s-a calculat un onorariu de 4.265 lei, la care s-a adăugat TVA-ul de 24%.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 399 raportat la art.402 Cod procedură civilă, instanța a respins ca neîntemeiată contestația la executare.
Raportat la cererea intimatei de obligare a contestatoarei la plata de despăgubiri civile echivalente dobânzii legale, aferente perioadei 31.05.2011 și până la data plății integrale a despăgubirilor civile la care a fost obligată contestatoarea prin Decizia civilă nr. 1367/2011, instanța a respins-o. Astfel, pe de o parte, nu se putea reține reaua-credință a contestatoarei cu privire la executarea silită a titlului executoriu, în contextul în care contestatoarea a considerat că nu are calitatea de debitor și, prin urmare, nu îi incumbă plata sumei de bani prevăzută în titlu, având convingerea că doar l-a reprezentat în Dosarul nr._ pe pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor, în reprezentarea Statul Român. Pe de altă parte, nici intimata nu a făcut dovada că a formulat o cerere față de contestatoare în scopul executării silite a titlului, înainte de a se adresa executorului judecătoresc. Mai mult, intimata a formulat cerere de executare silită pe data de 18.08.2011, după peste două luni de la data pronunțării hotărârii judecătorești care constituie titlu executoriu (data de 31.05.2011), contestatoarea primind somația emisă de executor după încă o lună (13.09.2011).
De altfel, instanța a constatat că DGFP Bihor a plătit intimatei suma de 43.598 lei reprezentând echivalentul în lei al sumei de 10.000 Euro din ziua plății, conform Ordinului de plată nr. 2838/23.11.2011. Este vorba astfel de o sumă de bani mult mai mare decât suma de 42.657 lei reprezentând echivalentul în lei al sumei de 10.000 Euro, calculată de executorul judecătoresc cu ocazia întocmirii procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare pe data de 09.09.2011. În consecință, instanța nu a obligat contestatoarea la plata de despăgubiri față de intimată, considerând că DGFP Bihor nu a pricinuit vreo pagubă intimatei, cerință prevăzută de art. 404, alin. 2, teza I Cod procedură civilă.
Instanța a respins și cererea intimatei cu privire la obligarea contestatoarei la plata amenzii prevăzute de art. 404, alin. 2, teza a II-a Cod procedură civilă, în contextul în care nu s-a făcut dovada în cauză că exercitarea prezentei contestații s-a efectuat cu rea-credință de către contestatoare.
Raportat la art. 274 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a contestatoarei, instanța a obligat-o pe aceasta la plata către intimată a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanțelor nr. 21/18.08.2011 și nr. 27/12.12.2011.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art.301 C.proc.civ., a declarat recurs contestatoarea Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român, solicitând, în temeiul art.304 pct.9 C.proc.civ., modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației și a anulării tuturor actelor de executare din dosarul execuțional nr.382/2001 al B. G. M.-F., invocând, în esență, următoarele motive de nelegalitate:
- Consideră că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității de debitor a D.G.F.P. Bihor.
Astfel, deși prin decizia civilă nr.1367/2011 a Curții de Apel Oradea, obligat la plata despăgubirilor a fost Ministerul Finanțelor Publice, în speță creditorul a solicitat ca executarea să se facă împotriva D.G.F.P. Bihor.
- Invocă excepția nulității actelor de executare, considerând că actele de executare întocmite în acest dosar sunt nule datorită faptului că executorul judecătoresc a încălcat prevederile legale referitoare la competenta sa, potrivit art.8 din Legea nr.188/2000.
- Susține că executorul judecătoresc nu a luat in considerare termenul de gratie de 6 luni de zile, prevăzut de O.G. nr.22/2002, privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata, in care avea potrivit legii posibilitatea sa efectueze plata voluntara.
- În ceea ce privește cheltuielile de executare, consideră că în mod greșit executorul judecătoresc a stabilit si cheltuieli de executare silită, deși, conform O.G. nr.22/2002, debitorul se afla in termenul de gratie de 6 luni de zile in care, in cazul in care ar datora anumite sume, ar putea face plata voluntar.
Având in vedere ca executarea silita nu putea începe înaintea termenului de 6 luni de la data emiterii somației, deci nu se poate vorbi de cheltuieli ocazionate de executarea silita, acestea nefiind pendinte ci doar eventuale, rezulta ca nu exista niciun temei legal pentru ca executorul sa întocmească procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare.
- Nu în ultimul rand, arată că Ministerul Finanțelor Publice a achitat creditoarei G. F. suma de 43.598 lei, conform ordinului de plată nr.2838/23.11.2011, înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la emiterea somației.
Deși instanța de fond a constatat că debitul a fost achitat și rămân de plată cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc cu ocazia întocmirii procesului verbal întocmit la data de 09.09.2011, a obligat contestatoarea la cheltuieli de judecată, sumă pe care o consideră ridicată și nejustificată. Solicită respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata G. F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În recurs nu s-au administrat probe.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma prevederilor art.304 pct.9 și a art.3041 C.proc.civ., Tribunalul apreciază că recursul nu este fondat.
Pentru incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., invocat de recurentă, este necesar să se constate că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Un prim motiv de nelegalitate a sentinței recurate, invocat de recurenta-contestatoare se referă la modul de soluționare a excepției lipsei calității de debitor a D.G.F.P. Bihor și a excepției de nulitate a actelor de executare de executare silită datorită încălcării de executorul judecătoresc a prevederile legale referitoare la competență. Recurenta susține că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, instituție care are sediul în București, prin urmare, conform art.8 din Legea nr.188/2000, executarea trebuia pornită de un executor judecătoresc din București, nicidecum de un executor din Județul Bihor.
Tribunalul apreciază că în mod corect Judecătoria Oradea a respins aceste două excepții ca neîntemeiate. Astfel, având în vedere că direcțiile generale ale finanțelor publice sunt unități aflate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, aceste structuri subordonate pot fi executate silit, în numele Ministerului Finanțelor Publice, pentru obligațiile bănești stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, prin urmare au calitate de debitor.
În aceste condiții, birourile executorilor judecătorești de la nivel teritorial sunt competente să demareze executarea silită pentru recuperarea sumelor stabilite prin titluri executorii, nefiind încălcate dispozițiile Legii nr.188/2000.
Recurenta a mai susținut că executorul judecătoresc nu a luat în considerare termenul de grație de 6 luni prevăzut de O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Tribunalul apreciază această susținere neîntemeiată.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002, creantele stabilite prin titluri executorii în sarcina institutiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadreaza obligatia de plata respectiva.
Art. 2 din acest act normativ prevede că, daca executarea creantei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, institutia debitoare este obligata ca, în termen de 6 luni, sa faca demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligatia de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somatia de plata comunicata de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Pentru a fi incident în cauză termenul de 6 luni la care face referire art.2 din O.G. nr.22/2002, termen în care instituția publică debitoare poate să efectueze demersuri în vederea obținerii fondurilor necesare realizării plății, este necesar ca executarea silită să nu poată să înceapă sau să nu poată continua din cauza lipsei de fonduri, fapt ce urmeaza a fi dovedit însa într-o manieră credibilă de către instituția debitoare.
În cauza de față, hotărârea judecătorească a dobândit caracter definitiv și irevocabil la data de 31.05.2011, iar executarea silită a început prin emiterea somației de plată la data de 12.09.2011, debitoarea nefacând nicio dovadă cu privire la disponibilitățile sale financiare la momentul primirii somației, prin prezentarea măcar a unui tabel comparativ cu sumele disponibile, respectiv cerute.
Nefăcându-se dovada că executarea silită nu poate începe din lipsa fondurilor, în mod corect instanța de fond a apreciat că termenul de 6 luni, în care aceasta ar fi putut întreprinde demersuri în vederea obtinerii resurselor financiare, nu se aplică, procedura executarii silite putând sa continue potrivit dreptului comun.
Tribunalul constată că recurenta-contestatoare face o interpretare eronată a dispozitiilor art.2 din O.G. nr.22/2002, considerând ca termenul de 6 luni se aplică de plano, ori de câte ori se execută o creanță împotriva unei instituții publice. Această interpretare este neconformă Constituției și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, scopul edictării O.G. nr.22/2002 nefiind acela de a crea o disciminare între ceilalți debitori și debitorii-instituții publice, prin acordarea acestora din urma a unui «termen de grație», ci de a stabili măsurile ce se impun pentru ca ordonatorii de credite să efectueze demersuri pentru a obține prevederi în buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii. Or, aceste măsuri se dispun doar în situația în care se face dovada că în bugetul aprobat al instituției pentru exercițiul financiar respectiv nu există alocate sume pentru executarea titlurilor executorii.
În considerarea acestor aspecte, Tribunalul constată că procedura de executare este efectuată cu respectarea prevederilor legale iar cheltuielile de executare pretinse de B. G. M.-F. sunt justificate și calculate în conformitate cu dispozițiile art.37 alin.1 din Legea nr.188/2000, ele fiind datorate din moment ce debitoarea nu a înțeles să execute de bună-voie toate obligațiile stabilite prin titlul executoriu (inclusiv obligațiile accesorii).
În fine, referitor la soluția dată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța apreciază că și aceasta este legală și temeinică, culpa procesuala a contestatoarei fiind corect sancționată în condițiile art.274 C.proc.civ., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat.
Față de argumentele de fapt și de drept expuse, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ. Tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
Cu privire la cheltuielile de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a recurentei în raport de soluția pronunțată și având în vedere că intimata a solicitat plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.274 alin.1 C.proc.civ., instanța va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de intimată, dovedite în cauză, respectiv la plata sumei de 500 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat (achitat cu chitanța nr.2/17.01.2013, depusă în original la dosar).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, cu sediul în Oradea, ..2/B, județul Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata G. F., domiciliată în Oradea, ., ., apart.25, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr.2662 din 16.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o păstrează în totalitate.
Obligă recurentul la cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei în favoarea intimatului.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 01.02.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. D. V. M. C. R. D.
președintele instanței
Grefier,
V. E. E.
Red.jud. E.D.V.
Jud.fond. M.V.
Tehnored.V.E.
2 ex/04.03.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 4255/2013. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 135/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
