Acţiune în constatare. Decizia nr. 89/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Tribunalul CONSTANŢA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Decizia nr. 89/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 31956/212/2012*

Dosar nr._

RO M Â N I A

TRIBUNALUL C.

SECȚIA C.-ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR. 89

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.03.2015

Completul de judecată constituit din

PREȘEDINTE – A. J. N.

JUDECĂTĂTOR – A. L. N.

JUDECĂTOR – L. V. M.

GREFIER –A. G.

Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta B. R. SA, cu sediul în București, . PARK, ȘOSEAUA BUCUREȘTI-PLOIEȘTI, nr. 1A, . contradictoriu cu intimații A. N. PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR-COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR CONSTANTA - COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD EST, cu sediul în G., ., județul G.. îndreptat împotriva sentinței civile nr._/30.12.2013 pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .

La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde pentru recurentă avocat D. Ghervas, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită conform dispozițiilor art. 153 Cod procedură civilă.

În referatul asupra cauzei grefierul de ședință evidențiază părțile, obiectul cererii precum și mențiunile referitoare la modalitatea îndeplinirii procedurii de citare.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța declară dezbaterile închise și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentantul recurentei petente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii sesizării ANCPC-ului și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Apreciază că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii 193/2000, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă. Precizează că instanța de fond nu a analizat condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, în sensul că respectivele clauze nu privesc obiectul contractului, respectiv prețul contractului. Clauzele respective referitoare la dobândă, se referă la prețul contractului și ar fi trebuit să fie excluse de la verificarea caracterului abuziv al respectivelor clauze. În mod greșit a considerat că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4, respectiv cele privitoare la lipsa negocierii contractului și dezechilibru semnificativ. Arată că astfel cum au detaliat pe larg în motivele de recurs, dobânda a fost stabilită ca fiind variabilă, iar ca mod de calcul se raportează la dobânda de referință variabilă a băncii. Acea dobândă de referință este afișată în orice moment la sediul băncii, consumatorul având posibilitatea să o cunoască încă din momentul semnării contractului. Nu se stabilește în mod aleatoriu, ci în funcție de costurile pe care banca le are la rândul său prin împrumuturile pe care le face pentru a acorda respectivele credite. Instanța de fond în mod greșit a considerat că banca modifică clauzele contractuale.Precizează că clauza a rămas aceiași, modificându-se numai cuantumul dobânzii care este variabilă.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de față:

Prin sentința civilă nr._/30.12.2013 pronunțată de Judecătoria C. în ds._ a fost admisă se sesizarea formulată de ANPC- Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud- Est Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.. A fost menținut procesul verbal de constatare . nr._/10.12.2012.

S-a constatat ca fiind abuzive – în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2003, clauzele prevăzute prin art. 2 pct. 2.7, și 2.10.a din Condițiile Generale de Creditare – anexă la Contractul de credit bancar nr. 579/25.11.2005.

S-a dispus ca pct.2.4.și pct. 2.7. din Condițiile Generale de Creditare – anexă la Contractul de credit bancar nr. 579/25.11.2005 să fie modificate în sensul că numărul efectiv de zile este de 365, nu 360., precum și amendarea pârâtei cu suma de 800 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta A. Națională Pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean Pentru Protecția Consumatorilor C. a solicitat instanței să stabilească existența clauzelor abuzive din contractul de credit nr. 579 din 25.11.2005 intervenit între pârâta B. S.A. în calitate de bancă și numiții N. A. și N. S., în calitate de împrumutați și, pe cale de consecință, să stabilească sancțiunile și măsurile care se impun, sens în care a înaintat procesul verbal . nr._/10.12.2012.

În motivarea cererii, în esență, reclamanta a precizat că în urma controlului efectuat a constatat că în contractul menționat există clauze contractuale abuzive ce creează un dezechilibru semnificativ drepturilor consumatorului, afectând interesele economice ale acestuia conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 rep.

A mai arătat reclamanta că banca în mod echivoc nu a prevăzut caracterul fix sau variabil al dobânzii, menționând doar rata dobânzii curente, care ea însăși are un caracter abuziv, prevederea fiind neclară, cu interes multiplu, în defavoarea consumatorului și care favorizează furnizorul de servicii financiare.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind prescris dreptul de a sancționa contravențiile, iar, în subsidiar, respingerea sesizării ca nefondată.

Pârâta a solicitat instanței să constate că în raport de art.13 din OG 2/2001 sancționare faptei contravenționale este prescrisă, reclamanta trebuind să sesizeze instanța de judecată în termenul de 6 luni fie de la săvârșire, fie de la constatare.

S-a mai susținut faptul că între părți a existat o negociere cu privire la clauzele contractuale respective, acestea fiind însușite de consumator prin semnătura aplicată pe contract.

De asemenea s-a arătat că procedura de majorare a dobânzii a respectat condițiile contractuale deja agreate și a fost însoțită de publicitatea modificării, în maniera agreată contractual.

Analizând cu prioritate, în baza art.137 Cod proc.civ. excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale a amenzii, invocată de pârâta B. SA instanța reține următoarele:

Potrivit Legii nr.193/2000 republicată privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art.8 stabilește că controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru protecția consumatorilor, iar în art.11 se prevede că organele de control abilitate încheie procese-verbale și transmit la instanță sesizarea.

Astfel, prin legea specială s-a stabilit că reprezentanții împuterniciți ai ANPC sunt cei care sesizează instanța, în cazul întocmirii unui proces-verbal ca urmare a unui control.

Instanța consideră că fapta sancționată drept contravenție, așa cum este prevăzută de art.16 alin.1 din Legea 193/2000, conturează o contravenție continuă.

Art.13 alin.2 din OG 2/2001 privind regimul contravențiilor prevede că în cazul contravențiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei, iar contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.

Astfel, nu poate fi considerată drept dată a săvârșirii contravenției data încheierii contractului, clauza producându-și efectele în mod continuu, dobânda fiind percepută odată cu fiecare rată, inclusiv la data efectuării controlului, deci încălcarea obligației legale durează în timp. În aceste condiții, termenul de prescripție curge de la data constatării faptei, respectiv 10.10.2011, iar la momentul sesizării instanței termenul nu era împlinit.

Astfel, excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale a amenzii, excepție invocată de pârâta B. SA este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Pe fondul cauzei, se rețin următoarele:

Analizând clauzele contractuale arătate anterior prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța găsește sesizarea reclamantei întemeiată pentru următoarele considerente:

Între B. SA Sucursala Mamaia și N. A., respectiv N. S., în calitate de împrumutați, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 579/25.11.2005.

Conform acestui contract s-a stipulat în art. 5 că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 8,9 % pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,90 p.p.

De asemenea, Condițiile Generale de Creditare – anexă la contractul de credit stabilesc la pct. 2.10.a. că „Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent”.

Se mai reține că la pct. 2.4. din Condițiile Generale de Creditare se menționează că: modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat este raportată la 360 de zile, iar pct. 2.7. stabileste la fel, „calculul dobânzilor se va efectua la numărul exact de zile de folosire a creditului raportat la un an calendaristic de 360 de zile”

Acest contract intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, pârâta având calitatea de comerciant, iar împrumutații de consumator.

Astfel conform art.1 alin.3 din actul normativ menționat „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Mai departe art.4 definește ce se înțelege prin clauză abuzivă și anume:

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 – (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din interpretarea dispozițiilor normative citate anterior rezultă faptul că, pentru incidența acestora și constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale existentă într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv:

A.Clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, în accepțiunea dată de lege acestor termeni;

B.Clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înțelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv);

C.Clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceeași lege mai prevede în art. 4 din alin.5 că: „ Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, în anexa Legii nr. 193/2000 sunt redate exemplificativ clauzele considerate ca fiind abuzive, instanța reținând în sprijinul soluției pronunțate, următoarele:

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 – (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Art. 1. din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive (anexă a Legii nr. 193/2000) – (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Analizând îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv apreciate de reclamantă ca având caracter abuziv, respectiv art. 5 din contract, precum și art. 2.4., 2.7. și 2.10.a. din Condițiile generale de creditare, instanța reține următoarele:

Calitatea de comerciant și, respectiv, de consumator a părților contractante:

Conform definițiilor date de Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator:

Art. 2 din Legea nr. 193/2000 - (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Prin urmare, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit pârâta este o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutații sunt persoane fizice care au acționat în scopuri personale (necomerciale), cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Lipsa negocierii directe a clauzelor respective cu consumatorul:

Conform dispozițiilor normative citate anterior (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În speță instanța constată că această condiție este îndeplinită în ceea ce privește clauzele vizate prin procesul verbal de constatare.

Mai exact contractul intervenit între părți reprezintă un contract standard, preformulat, existența și modalitatea de majorare/micșorare a cuantumului dobânzii fiind expresia voinței unilaterale ale băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel acest comision.

Instanța reține că prevederile contractuale apreciate ca abuzive de ANPC – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C. nu au fost negociate direct cu consumatorul în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, așa cum afirmă chiar banca, aceste contracte sunt preformulate standard, iar eventuale diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Deși contractele preformulate sunt, în esență legale, clauzele negociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

În acest sens, deși banca a susținut în apărările sale faptul că între părți ar fi existat o negociere cu privire la clauzele contractuale respective, nu a făcut în nici un fel dovada acestei chestiuni de fapt, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză, se reține că prevederile art. 5 din contract, precum și ale art. 2.10.a din condițiile generale de creditare, stabilesc posibilitatea băncii de a modifica dobânda în favoarea sa, punându-l pe consumator în fața faptului împlinit. Prin aceasta banca aplică noul procent al dobânzii fără a-l notifica în prealabil pe consumator, anticipat luării deciziei de modificare a dobânzii, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-și exprima acordul sau dezacordul asupra modificărilor survenite asupra clauzelor contractuale.

Prin urmare, în cazul majorării dobânzii, banca nici măcar nu creează cadrul contractual formal pentru a se putea ajunge la o eventuală negociere ci consumatorul, pentru că majorarea comisioanelor doar se aduce la cunoștința consumatorului prin afișare (fără a-i lăsa acestuia din urmă posibilitatea de a influența decizia băncii).

Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art.1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii unilateral nu este abuzivă cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat de previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (1) lit. a) din anexa legii (Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive) o clauză contractuală prin care se dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract este o clauză abuzivă.

Legiuitorul a stabilit deci caracterul abuziv al unei asemenea clauze, fără a mai fi necesară verificarea altor condiții. S-a apreciat că o asemenea clauză (ca și celelalte clauze enumerate în anexa la lege) creează ab initio un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

Dezechilibrul contractual constă tocmai în aceea că una dintre părți (comerciantul) poate să modifice unilateral contractul încheiat, fără ca părțile să fi stabilit în prealabil criteriile obiective care să necesite modificarea contractului.

Prin această posibilitate pur potestativă de a modifica unilateral clauzele contractuale fără a fi avute în vedere anumite criterii obiective care să fi fost acceptate și de consumator se ajunge practic la încălcarea principiului consensualismului și la posibilitatea pentru comerciant de a nesocoti acordul de voință intervenit la încheierea contractului, motiv pentru care dezechilibrul creat este făcut evident în defavoarea consumatorului și cu încălcarea cerințelor bunei-credințe în raporturile de drept.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză poate fi abuzivă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract.

Față de aceste dispoziții normative, instanța constată că în cauza dedusă judecății, clauzele prevăzute în art. 5 din contract, precum și la pct. 2.4., 2.7. și 2.10.a din Condițiile Generale de Creditare, au caracter abuziv întrucât banca își rezervă dreptul de a modifica în orice moment valoarea procentuală a dobânzii, printr-o simplă afișare a acestei modificări la sediile băncii și fără a fi ținută de un criteriu obiectiv arătat în contract.

O astfel de clauză creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea 193/200. Practic în loc ca eventuala creștere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau cel mult să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă era obligat să acopere toată suma.

Conform dispozițiilor normative efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale existentă într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator sunt următoarele:

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 – Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Art. 13 din Legea nr. 193/2000 – (1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

Art. 16 din Legea nr. 193/2000 – (1) Constituie contravenție, în măsura în care fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune, încălcarea interdicției stipulate la art. 1 alin. (3) și se sancționează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.

Prin urmare legislația din domeniul protecției consumatorilor prevede o sancțiune specifică pentru clauzele abuzive stipulate de comercianți în contractele încheiate cu consumatorii, anume aceea că respectivele clauze nu produc efecte față de consumator.

Având în vedere cele precizate anterior, instanța urmează să constate ca fiind abuzive, clauzele prevăzute prin art. 5 din contractul de creditare, precum și pct. 2.4., 2.7. și 2.10.a din Condițiile Generale de Creditare.

Totodată, conform art. 13 raportat la art. 16 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează să aplice pârâtei sancțiunea contravențională constând în amendă. În ceea ce privește cuantumul acestei amenzi, instanța apreciază amenda în cuantum de 800 lei, respectă criteriul de proporționalitate prin raportare la pericolul social al comportamentului contractual al pârâtei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, pârâta a declarat recurs.

Recurenta pârâtă susține că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva disp.art.304 pct.7,8 și 9 c.pr.civ.

Soluția preconizată este aceea a admiterii recursului și modificării în tot a sentinței recurate în sensul respingerii cererii de sesizare a instanței, cu consecința neaplicării sancțiunii amenzii contravenționale și a sancțiunii complementare a modificării contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr.579/2005, clauzele de la art.,2 pct.2.7 și 2.10.a din Condițiile generale fiind valabile sub aspectul sintagmei „ dobândă de referință variabilă care se afișează la sediile B.”, iar clauzele de la art.2.10.a din condițiile Generale fiind valabile prin raportarea modificărilor dobânzii de referință variabilă a B. în funcție de „ costul resurselor de creditare”.

Apreciază recurenta că hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art.1 și 4 din Legea nr.193/2000 respectiv art.1 lit.a9 alin.2 și 3 din Anexa la lege, art.3 li art.4 par.1 din Directiva 93/13/CEE, art.2 lit.m) din Legea nr.363/2007, din moment ce, în speță nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele de la art.4 din legea nr.193/2000, motiv de modificare reglementat de art.304 pct.9 c.pr.civ, trebuind să fie reținută încălcarea legii sau, cel puțin, greșita ei aplicare. Punctual, recurenta susține următoarele:

Sentința recurată este nelegală și dată fiind încălcarea prevederilor art.1 și 4 din Legea nr.193/2000, respectiv art.1 lit.a) alin.2 și 3 din Anexa la această lege, art.3 și art.4 par.1 din Directiva 93/13/CEE, art.2 lit.m din legea nr.363/2007, ceea ce conduce la:

- schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor de la art.2 pct.2.7 și 2.10.a din contractul de credit bancar nr.579/2005, dintr-unele înțelese și acceptate ca stabilind o componentă variabilă a costului creditului luat, în clauze abuzive, reglementând un extra cost, neînțeles și neacceptat de împrumutat și la

- interpretarea greșită a mecanismului de stabilire a dobânzii variabile, aplicabilă între bancă și d-na N. S. și dl. N. A., încă din primele luni de contract, motiv de modificare reglementat în art.304 pct.8 c.pr.civ. Greșind în interpretare, instanța de fond ajunge la o concluzie cu totul străină de înțelesul real al clauzelor analizate, în mod evident contrară înțelegerii comune pe care au avut-o părțile la contractele de credit la momentele încheierii lor.

Sentința recurată este nelegală pentru că nu cuprinde motivele pe care ar fi trebuit să se bazeze analiza caracterului abuziv al unei clauze. Instanța enumeră și analizează doar două condiții cerute de lege pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, respectiv:

- să nu fi fost negociată cu consumatorul și

- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de fond uită pur și simplu sau vrea să uite că, în baza art.4 din legea nr.193/2000, sunt 4 astfel de cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ, la cele două menționate adăugându-se altele două, respectiv:

- prevederea contractuală să fie contrară bunei credințe și

- prevederea contractuală să nu privească elemente care să se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată sau cu produsele și serviciile oferite în schimb, dacă acestea sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil, motiv de modificare reglementat de art.304 pct.7 c.pr.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă arată că sesizarea ANPC, procesul verbal înaintat și cererea de chemare în judecată dezvoltă un raționament greșit, că nu poate fi criticat un contract, în privința anumitor clauze pe care le conține, în virtutea unor dispoziții din Legea nr.193/2000, pentru a se cere, practic intervenția judecătorului/terț la contract, în sensul stabilirii unui nou preț al creditului, căci a accepta o atare intervenție peste voința comună a părților echivalează cu încălcarea nu a unor drepturi oarecare, contractuale, ci cu unele fundamentale pentru orice subiect de drept, dintr-un stat de drept.

Invederează recurenta că este în afara oricărui dubiu că solicitarea soților N. privind modificarea mecanismului de determinare a dobânzii variabile din contracte este atât neîntemeiată juridic, cât și imposibilă economic, că mecanismul stabilit de părțile contractante la momentele inițiale ale semnării contractelor au avut în vedere realitatea pieței financiar bancare și evoluțiile costurilor de creditare, evoluții care sunt reale și de notorietate pentru orice om diligent, cu pricepere și pregătire medie.

Susține recurenta că și-a îndeplinit obligația de consiliere a împrumutaților neprofesioniști, că toate clauzele ce privesc comisioanele exprimă părți ale prețului creditului/fac parte din obiectul principal al creditului luat de la bancă de cocontractant și declararea nulității lor în cererea dedusă judecății, lasă contractul fără cauza juridică.

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și a disp.art.304/1 c.pr.civ., Tribunalul constată nefondat recursul dedus spre soluționare.

Între pârâtă și numiții N. S. și N. A. s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.579/25.11.2005 (f.11-12, vol.I, dosar fond).

Urmare reclamației nr.2711/13.11.2012 formulată de către N. S. (f.8-9), s-a efectuat de către ANPC – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C. un control la instituția bancară pârâtă, iar în urma verificărilor efectuate a fost întocmit procesul verbal de constatare . nr._/10.12.2012. Prin actul constatator s-a reținut existența unei clauze abuzive în cuprinsul art.5 din contractul amintit anterior,precum și a art.2.4, 2.7 și 2.10 a) din Condițiile generale de creditare.

Sesizată cu procesul-verbal menționat, prima instanță a reținut că fapta constatată prin intermediul acestuia întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 16 alin. 1 din Legea 193/2000 și a aplicat pârâtei sancțiunea contravențională – amendă în cuantum de 800 lei.

Prin hotărârea supusă controlului judiciar – care suplinește cerințele art.261 pct.5 c.pr.civ., s-a constatat ca fiind abuzive – în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2003, clauzele prevăzute prin art. 2 pct. 2.7, și 2.10.a din Condițiile Generale de Creditare – anexă la Contractul de credit bancar nr. 579/25.11.2005.S-a dispus ca pct.2.4.și pct. 2.7. din Condițiile Generale de Creditare – anexă la Contractul de credit bancar nr. 579/25.11.2005 să fie modificate în sensul că numărul efectiv de zile este de 365, nu 360., precum și amendarea pârâtei cu suma de 800 lei.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, Tribunalul apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs consacrat de art.304 pct.9 c.pr.civ.

Motivul de casare vizează, în principal, încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, violarea unor principii generale de drept.

În cauză, judecătorul fondului nu a intervenit peste voința comună a părților, substituindu-se acordului lor de voință, ci a exercitat controlul de legalitate al procesului verbal întocmit de inspectorii din cadrul instituției reclamante, prin prisma legislației incidente, respectiv a dispozițiilor cuprinse în Legea nr.193/2000 și în OG nr.2/2001.

Instanța de fond nu a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al clauzelor inserate la art.2 pct.2.7 și 2.10 a) din Condițiile generale de creditare – anexă la contractul de credit bancar nr.579/25.11.2005, iar susținerile recurentei privitoare la incidența în cauză –sub acest aspect a motivului de casare consacrat de art.304 pct.8 c.pr.civ. nu pot fi primite.

Motivul de recurs invocat vizează netemeinicia hotărârii, dar nu orice netemeinicie, ci numai situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut.

Or, judecătorul fondului nu a reținut un alt conținut al clauzelor analizate, ci s-a raportat la cuprinsul acestora și a analizat măsura în care clauzele sunt „ abuzive” din perspectiva legislației speciale ce guvernează materia.

În ceea ce privește critica relativă la netemeinicia sesizării, se apreciază că în cauză recurenta nu a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale criticate, îndeplinirea de către instituția bancară a obligației de consiliere nefiind relevantă sub aspectul abaterii ce i se impută.

În acest sens, tribunalul apreciază că acordarea de către bancă a posibilității clientului de a analiza clauzele contractuale nu semnifică existența unei negocieri între părțile contractante cu privire la conținutul clauzelor, câtă vreme clauzele respective fac parte dintr-un contract standard utilizat de bancă.

Nu este de natură a schimba această concluzie argumentarea recurentei că debitorul a declarat expres la încheierea convenției că a luat cunoștință și acceptă drepturile și obligațiile ce-i revin.

Revenea pârâtei sarcina probării faptului că această clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, dovadă ce nu a fost produsă în cauză. În ceea ce priveste existența unui dezechilibru contractual, instanța de recurs apreciază că în mod corect a constatat judecătorul fondului existența acestuia.

Astfel, clauzele analizate ofereau recurentei pârâte dreptul discreționar de a revizui dobânda fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Potrivit art. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica unilateral rata dobânzii nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract si, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, în cauza de față se constată că dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii nu este grefat pe existenta vreunui motiv întemeiat, în sensul că nu există în contract nici o mențiune referitoare la o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea să știe de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

În acest context, în mod corect a reținut judecătorul fondului că dezechilibrul creat este evident în defavoarea consumatorului și cu încălcarea cerințelor bunei-credințe în raporturile de drept.

Tribunalul amintește aici considerentele hotărârii CJUE pronunțate în cauza C-453/2010, „ o legislație națională poate prevedea nulitatea unui contract încheiat între un consumator și un comerciant care cuprinde o clauză abuzivă dacă astfel se asigură o mai bună protecție a consumatorului. Astfel, deși dreptul Uniunii nu urmărește, în principiu, decât eliminarea clauzelor abuzive, el permite totuși statelor membre să asigure consumatorului un nivel de protecție mai ridicat.

Potrivit Directivei 93/13, clauzele abuzive inserate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, impuse de acesta, nu creează obligații pentru consumator. În această privință, o clauză trebuie considerată ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Cu toate acestea, contractul care cuprinde o astfel de clauză continuă să angajeze părțile în cazul în care poate continua să existe fără aceasta.” Instanța de control judiciar are în vedere și faptul invocat de recurentă – respectiv că dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, fiind o componenta parțiala a costurilor contractului, însa constatare caracterului abuziv al acestei, conform celor analizate, nu conduce la încălcarea prevederilor art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, instanța neînlăturând obligația intimatei de plăti dobândă, ci impunând parților a proceda la negociere acesteia într-o maniera care să excludă caracterul abuziv al clauzei.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. 4 din Legea nr. 193/ 2000 și art. 1 alin. 1 lit. a) din anexa legii (Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive) o clauză contractuală prin care se dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract este o clauză abuzivă.

Negocierea despre care face vorbire art. 4 din Legea 193/2000, presupune o dezbatere efectivă și directă între comerciant și consumator pe marginea fiecărui contract în parte ce urmează a fi încheiat și care este destinat fiecărei operațiuni de creditare aleasă de consumator.

Prin prisma celor menționate, nu se va reține incidența în cauză a motivului de recurs prev.de art.304 pct.7 c.pr.civ.

Nu în ultimul rând, prin hotărârea recurată s-a dat eficiență principiilor stabilite în aplicarea dreptului comunitar în interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive din data de 5.03.1966 precum și celor statuate prin hotărârea dată în cauza Murciano Quintero (18.03.2005), în sensul că o clauză inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist întrunește condițiile pentru a putea fi calificată drept abuzivă.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., instanța va respinge ca nefondat recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta B. R. SA, cu sediul în București, . PARK, ȘOSEAUA BUCUREȘTI-PLOIEȘTI, nr. 1A, . contradictoriu cu intimații A. N. PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR-COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECTIA CONSUMATORILOR CONSTANTA - COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD EST, cu sediul în G., ., județul G.. îndreptat împotriva sentinței civile nr._/30.12.2013 pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.03.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A. J. N. A. L. N. L. V. M.

GREFIER,

A. G.

Jud.fond D. C.

Tehnored.jud.A. N.

2 ex./29.04.2015

← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 589/2015....		Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 619/2015.... →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 89/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 89/2015. Tribunalul CONSTANŢA