Pretentii. Sentința nr. 1186/2015. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1186/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 2747/118/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Operator de date cu caracter personal nr. 8470
., C.
Tel. 0241._;_; 0241._; Fax._
DOSAR CIVIL NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1186
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE: 17 SEPTEMBRIE 2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: F. N.
GREFIER: I. TÖRÖK
Pe rol soluționarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamanta . SRL, cu sediul în C., .. 2A, Pavilion Administrativ Etaj P, Camera nr. 1, J. C., în contradictoriu cu pârâtul N. S., cu domiciliul în M., ., având ca obiect pretentii.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 03.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 17.09.2015 când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Asupra cererii de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.04.2015 pe rolul Tribunalului C. – Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr._, reclamanta S.C. P. M H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul N. S. a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:
- 182,64 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de salubrizare prestate de către reclamantă pârâtei în perioada martie 2013 – martie 2014;
- 964,00 lei reprezentând penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere aferente debitului principal, calculate de la data scadenței si până la data de 20.03.2015;
- contravaloarea penalităților de 1% pentru fiecare zi de întârziere aferente debitului principal, de la data de 21.03.2015 și până la data stingerii integrale a debitului principal.
S-a solicitat de asemenea obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii nr._/19.02.2013, având ca obiect colectarea, transportul si depozitarea deșeurilor municipale de la locația indicată de către parată.
În baza acestui contract, reclamanta a efectuat prestațiile la care s-a obligat în lunile martie 2013 – martie 2014, iar pentru plata serviciilor prestate paratului a emis facturile fiscale nr._/13.03.2013, nr._/30.05.2013, nr._/05.09.2013, nr._/12.11.2013 și nr._/10.03.2014 în valoare totală de 182,64 lei, facturi ce nu au fost refuzate la plată de către pârâtul-debitor.
Conform art. 14 din Contract: (1) Factura pentru prestarea serviciului de colectare a deșeurilor municipale se emite cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare, în care prestația a fost efectuată. Utilizatorii sunt obligați să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciului de care au beneficiat, in termenul de scadenta de 15 zile de la data primirii facturii, data emiterii facturii, data predării facturii, in cazul in care este transmisa prin delegat. (2) Factura se consideră acceptată la plată dacă nu a fost contestată în scris în termen de cinci zile de la primire. Contestația se depune la registratura departamentului comercial al operatorului, acesta fiind singurul mod de înregistrare și soluționare agreat de părți. (3) Utilizatorul este obligat ca in cazul in care nu a primit factura în termen de trei zile de la data maxima de emitere stabilită la alin. 1, sa se prezinte în a patra zi la departamentul comercial al operatorului in vederea ridicării acesteia, în caz contrar aceasta se consideră de drept acceptata la plată.
Pârâtul prin necontestarea debitului datorat in termen contractual, a acceptat la plată factura fiscala mai sus menționată si in consecința si-a însușit debitul.
Părțile au inserat in contract, la art. 19, o clauza penală, stabilind că, în caz de neexecutare a obligației la termenul stabilit, debitoarea datorează daune interese moratorii sub forma penalităților de întârziere de 1 %/ zi de întârziere, raportate la nivelul debitului, cu precizarea că valoarea penalităților se calculează pentru fiecare factura, până la data achitării integrale a debitului iar potrivit dispozițiilor art. 19, alin.2 din contract, totalul penalităților de întârziere poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
In drept, au fost invocate disp.art. 1270, 1516 C.civ., art. 148, 194, 254 și urm., art. 453 C.proc.civ..
Au fost anexate acțiunii: contract nr._/19.02.2013, facturile fiscale emise, centralizator debit si penalități.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat și depus întâmpinare.
În cauză a fost administrată la cererea reclamantei proba cu înscrisuri.
Din proba cu înscrisuri administrată, instanța reține următoarele:
Între părțile prezentei cauze s-a încheiat contractul nr._/19.02.2013, având ca obiect colectarea, transportul si depozitarea de către reclamantă a deșeurilor municipale de la locația indicată de către pârâta-debitoare, natura comercială a contractului derivând din calitatea de comerciant a ambelor părți.
Contractul de prestare a serviciului de salubrizare naște în sarcina beneficiarului obligația de plată a serviciilor facturate în termen de 15 zile de la data primirii facturii, factura necontestată în termen de 5 zile de la data emiterii considerându-se acceptată - art.14.2. din contract.
În baza contractului reclamanta a emis facturile fiscale nr._/13.03.2013, nr._/30.05.2013, nr._/05.09.2013, nr._/12.11.2013 și nr._/10.03.2014, reprezentând contravaloarea prestațiilor aferente perioadei martie 2013 – martie 2014, neachitate de către pârât.
Potrivit art. 1.270 Cod civil, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul în cauză: Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Pârâtul nu face dovada plății serviciilor care i-au fost prestate și facturate, aferente lunilor martie 2013 – martie 2014 în termenul scadent, probă a cărei sarcina ii revine ca fapt pozitiv, iar culpa debitorului este prezumată potrivit disp. art.1.548 Cod civil.
Reținând că pârâtul a fost pus in întârziere potrivit art.1.522 alin.3 Cod civil, instanța constată că primul capăt de cerere este întemeiat.
Cu privire la capetele de cerere privind plata penalităților de întârziere, instanța constată următoarele:
În cauză sunt aplicabile dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, având în vedere calitatea părților (comerciant, respectiv consumator, astfel cum sunt definite noțiunile prin Legea nr. 193/2000).
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În cauza C. vs. Enel CEJ a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței CEJ este obligatorie pentru judecătorul național.
În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), CEJ a hotărât:
„Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.
Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.”
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți.
În ceea ce privește clauza penală stipulată în cuprinsul contractului de prestare a serviciului de salubrizare a localităților nr._/19.02.2013 încheiat între părți, respectiv la art. 19 alin. 2, instanța reține că stipularea unei penalități de 1% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 365 % pe an, este abuzivă, contravenind dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, modificată prin Legea nr. 65/2002, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Anexa 1 lit. i din Legea nr. 193/2000 prevede că „sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant”.
Art. 19 alin. 2 din contractul nr._/19.02.2013 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părți fiind un contract standard preformulat. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată, căci în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de salubrizare pe o piață dominată de un singur operator, consumatorul trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. Caracterul impus, iar nu negociat al clauzei rezultă de altfel din prezumția instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, pe care reclamanta nu a răsturnat-o, sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenind acesteia, potrivit art. 4 alin. 3 final din aceeași lege.
Clauza penală de 1% pe zi de întârziere obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari (respectiv o penalizare de 365% pe an) față de pagubele suferite de creditoare, care nu a dovedit faptul că acestea sunt mult mai mari decât dobânda legală anuală (de aproximativ 3,5% în anul 2014), ori decât randamentul oricărui plasament financiar, care este de maxim 45% pe an în situația unui plasament cu grad ridicat de risc. Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând cheltuielile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage consecința constatării caracterului abuziv al clauzei penale și a nulității acesteia, ce are ca efect lipsirea de efecte a clauzei, conform art. 6 din Legea nr. 193/200 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Instanța mai reține că art. 19 (2) din contractul încheiat între părți nu este o clauză valabilă, întrucât este convenită și cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 14 alin. 2 din Ordinul A.N.R.S.C. nr. 112/2007 raportat la art. 12 alin. 3 din Legea nr. 101/2006. Astfel, nivelul penalităților de 1%/zi de întârziere stipulat în contract depășește cu mult procentul dobânzilor datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, stabilite conform reglementărilor legale în vigoare.
Faptul că părțile nu pot stipula clauze care să încalce prevederile contractului cadru stabilit prin Ordinul A.N.R.S.C. nr. 112/2007 reiese foarte clar din dispozițiile art. 23 potrivit căruia: „Clauzele nu vor avea prevederi contrare sau care să modifice sensul dispozițiilor regulamentului serviciului de salubrizare sau ale prezentului contract-cadru” or nivelul penalităților de întârziere este stabilit la un nivel fix și nu minimal.
Prin urmare, având în vedere că dispozițiile nelegale ale art. 19 (2) din contract nu pot produce efecte juridice, pârâtul nu datorează penalități de întârziere de 1%/zi de întârziere în baza acestei clauze.
Față de aceste considerente, instanța va admite în parte cererea, va obliga pârâtul să achite reclamantei suma de 182,64 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor de salubrizare efectuate de către reclamantă în perioada martie 2013 – martie 2014 și va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiată
În temeiul art.453 alin. 2 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța îl va obliga pe acesta la plata către reclamanta-creditoare a sumei de 392 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în raport de pretențiile admise (20 lei) și onorariu de avocat (372 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C. P. M H. S.R.L., cu sediul în C., .. 2A, Pavilion Administrativ Etaj P, Camera nr. 1, Jud. C., CUI_, număr de ordine în registrul comerțului J_ și cont deschis la Raiffeisen Bank S.A. sucursala C. cu nr. RO72RZBR_3252, în contradictoriu cu pârâtul N. S., cu domiciliul în M., ., ., având CNP_.
Obligă pârâtul să achite reclamantei suma de 182,64 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor de salubrizare efectuate de către reclamantă în perioada martie 2013 – martie 2014.
Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 392 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (20 lei) și onorariu de avocat (372 lei).
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
F. N. I. TÖRÖK
Tehnored. F. N./ 4 ex./ 29.09.2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 874/2015.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 705/2015.... → |
|---|
