Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 337/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 337/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 6734/315/2013
DOSAR NR._ plângere contravențională
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA – SECȚIA A II-A CIVILĂ ,DE
C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 337
Ședința publică din data de 22 aprilie 2015
Instanța compusă din:
PREȘEDINTE - E. I.
JUDECĂTOR - F. E.
GREFIER - O. S. B.
&&&&&
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul petent B. M. domiciliat în Târgoviște, . 4, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1049/14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI DÂMBOVIȚA cu sediul în Târgoviște, ., nr.64, județul Dâmbovița, având ca obiect „plângere contravențională”.
Prezența și susținerile părților au avut loc în ședința din 15 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, dată când instanța amânat pronunțarea pentru depunerea concluziilor scrise, la 22 aprilie 2015, când a pronunțat următoarea soluție.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față, constată;
Prin sentința nr.1049 pronunțată la 14.03.2014, Judecătoria Târgoviște a respins, ca neîntemeiată, plângerea contravențională, formulată de petentul B. M., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița,împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției ., nr._.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în esență că, în temeiul art. 36 alin. 3 raportat la art. 99 alin. 2 din O.U.G. 195/2002, republicată, a fost sancționat petentul B. M., reținându-se că, la data de 02.07.2013, în jurul orei 15:40, acesta a condus auto F. Doblo, cu nr. de înmatriculare_ pe Calea Câmpulung și a folosit telefonul mobil fără a utiliza dispozitivul „mâini libere”, fiindu-i aplicată amenda contravențională în cuantum de 160 lei și 2 puncte de penalizare.
În ceea ce privește legalitatea procesului-verbal atacat prin prezenta plângere, instanța a reținut că acesta a fost legal întocmit, fiind evidențiate în cuprinsul său, toate elementele prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care pot fi analizate din oficiu și, pe cale de consecință, instanța a constatat că în cauză nu este incident nici unul dintre motivele de nulitate absolută prevăzute limitativ de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, astfel cum s-a statuat prin decizia de recurs în interesul legii nr. XXII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ceea ce privește fapta contravențională reținută în sarcina petentului, a constatat că încadrarea juridică dată faptei prin raportare la situația de fapt descrisă de agentul constatator, este corectă, iar sancțiunile aplicate se încadrează în limitele prevăzute de textul incriminator. Astfel, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, cu privire la circulația pe drumurile publice, conform căruia conducătorilor de vehicule le este interzisă folosirea telefoanelor mobile atunci când aceștia se află în timpul mersului, cu excepția celor prevăzute cu dispozitive tip «mâini libere». De asemenea, sancțiunea aplicată se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind incidente dispozițiile art. 99 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, potrivit cărora amenda prevăzută în clasa I de sancțiuni se aplică conducătorului de autovehicul care săvârșește o faptă pentru care se aplică 2 puncte de penalizare, conform art. 108 alin. 1 lit. a din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, acest din urmă articol stabilind, prin pct. 2, că se aplică 2 puncte de penalizare pentru nerespectarea de către conducătorul de autovehicul a obligației de a nu folosi telefoanele mobile atunci când se află în timpul mersului, cu excepția celor prevăzute cu dispozitive tip «mâini libere».
Cu privire la susținerile contestatorului referitor la faptul că nu i s-a permis să formuleze obiecțiuni, s-a constatat că sancțiunea care intervine într-o astfel de situație este nulitatea relativă a procesului-verbal, în condițiile art. 175 alin. 2 C.proc.civ. Instanța reține că, în cazul încălcării dispozițiilor art. 16 alin. 7 ultima teză din O.G. nr. 2/2001, vătămarea este prezumată legal astfel încât partea care invocă nulitatea este dispensată de dovada vătămării. Totodată, caracterul acestei prezumții legale este relativ, existând posibilitatea probării inexistenței vătămării părții care a invocat nulitatea. Instanța a apreciat că petentul nu ar fi putut suferi o vătămare prin încălcarea dispozițiilor legale respective, în condițiile în care a avut posibilitatea ca, adresându-se instanței, să formuleze apărări cu privire la conținutul procesului-verbal și să prezinte probe în susținerea acestora. Susținerile petentului în sensul că vătămarea constă în faptul că, întrucât nu a semnat procesul-verbal de contravenție, i-a fost încălcat dreptul de a achita jumătate din contravaloarea minimului amenzii în termen de 48 de ore întrucât angajații serviciului taxe și impozite refuză încasarea contravalorii jumătății minimului amenzii, nu vor fi reținute de către instanță, având în vedere că situația invocată nu a fost probată. Totodată, chiar dacă s-ar face dovada acestei situații de fapt, instanța constată, că prin refuzul de a semna actul constatator, petentul a generat situația invocată, acesta neavând dreptul să-și invoce propria culpă.
Mai mult, analizând procesul-verbal contestat, instanța de fond a constatat că la rubrica „Alte mențiuni” petentul a precizat că nu a vorbit la telefon, exercitându-și dreptul conferit de art. 16 alin. 7 ultima teză din O.G. nr. 2/2001.
Referitor la temeinicia procesului-verbal contestat, s-a apreciat că, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizat, în fiecare caz în parte, în ce măsură fapta reținută în sarcina petentului poate fi încadrată în sfera ”acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 din Convenția Europeană. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (Cauza Maszini c. României – hotărârea din 21.09.2006, Eanady c. Slovaciei, Ziliberberg c. Moldovei) că dacă normele juridice ce sancționează faptele antisociale au un caracter general urmărind totodată, un scop preventiv și represiv, iar nu unul reparator, aceste criterii sunt suficiente pentru a califica acuzația adusă petentului ca fiind una de natură penală. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere petentului și drepturile procesuale recunoscute și garantate de acest articol, printre care și cele referitoare la prezumția de nevinovăție. Chiar dacă legislația internă califică procedura plângerii contravențională ca fiind una administrativă, Curtea arată în mod clar și constant că, indiferent de distincțiile care se fac în dreptul intern între contravenții și infracțiuni, persoana acuzată de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenție trebuie să beneficieze de garanțiile specifice procedurii penale (A. împotriva României).
Față de cele expuse mai sus, instanța de fond concluzionează că acuzația adusă petentului este o acuzație penală în sensul Convenției iar aceasta beneficiază de toate garanțiile prevăzute de Convenție, inclusiv de prezumția de nevinovăție, principiu prin care se evită eventualele abuzuri din partea autorităților. Astfel, ca o consecință, sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine în primul rând organului constatator, iar petentul trebuie să facă dovada contrară doar în situația în care probele administrate de organul constatator pot convinge instanța în privința vinovăției „acuzatului” dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În ceea ce privește constatarea în mod direct a faptei de către agentul constatator, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în cauza A. c. României, faptul că în orice sistem legal operează prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu interzice, în principiu, astfel de prezumții, dar acestea trebuie să respecte anumite limite rezonabile, în funcție de gravitatea sancțiunii la care este expus petentul. Astfel, prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei, motiv pentru care instanța trebuie să găsească un echilibru între scopul urmărit de autorități de a nu lăsa nepedepsite astfel de fapte, cât și cel principiului aflării adevărului, care are la bază respectarea dreptului la apărare a celui sancționat.
Forța probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă în condițiile în care persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor.
Astfel, procesele-verbale încheiate pe baza constatărilor personale ale agentului constatator se bucură de o prezumție de legalitate și temeinicie, o interpretare contrară fiind de natură a face excesiv de oneroasă obligația statului de proba veridicitatea celor reținute în sarcina contravenientului.
Cu privire la procesul-verbal încheiat de către organele de poliție la data de 02.07.2013 și contestat de petent, instanța a reținut că, în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcției, respectiv de un lucrător al poliției pe baza unor constatări personale, trebuie sa i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt dând efect unei prezumții relative în ceea ce privește legalitatea și temeinicia celor sancționate.
Pentru aceste motive, s-a apreciat că organul constatator a răsturnat sarcina probei, astfel încât petentul trebuie să facă dovada contrarie situației de fapt reținute în procesul-verbal, motiv pentru care instanța va analiza dacă petentul a îndeplinit obligația ce îi incumbă.
Cu toate că instanța de fond a oferit petentului toate garanțiile privitoare la apărare și la un proces echitabil, aceasta nu a reușit să probeze o altă situație de fapt decât cea reținută prin procesul-verbal contestat.
Instanța de fond nu a reținut aspectele învederate de către petent, în sensul că există o incertitudine cu privire la agentul care a constatat în concret contravenția, întrucât în raportul agentului de poliție care a întocmit procesul-verbal de contravenție se menționează că acesta a observat că petentul vorbea la telefon fără a folosi dispozitivul „mâini libere”.
Față de considerentele expuse anterior, s-a apreciat că petentul nu a reușit să facă dovada unei situații de fapt diferite de cea reținută de agentul constatator, aceasta fiind conformă realității, astfel încât, împrejurarea că petentul a încălcat dispozițiile art. 36 alin. 3 și art. 99 alin. 2 din O.U.G. 195/2002, republicată, corespunde adevărului.
S-a examinat de instanța de fond proporționalitatea dintre gravitatea faptei comise și sancțiunea aplicată, respectiv cea de nerespectare a normelor contravenționale și cea de sancționare cu amendă contravențională, în analizarea căreia instanța va avea în vedere atât circumstanțele personale ale petentului, cât și cele reale referitoare la modul în care a fost comisă contravenția.
În ceea ce privește sancțiunea contravențională aplicată de agentul constatator, a reținut că, potrivit art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001, sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar conform art. 21 alin. 3 din același act normativ, la stabilirea acesteia trebuie să se țină seama și de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul verbal.
A apreciat că nu se impune reevaluarea sancțiunii aplicate, întrucât aceasta a fost în mod corect individualizată de agentul constatator, având în vedere pericolul concret ridicat pentru siguranța rutieră pe care îl prezintă fapta conducătorilor de vehicule de a vorbi la telefoanele mobile atunci când aceștia se află în timpul mersului, fără a utiliza dispozitivele tip «mâini libere». Față de împrejurarea că preocupările conducătorilor de vehicule în timpul condusului, altele decât cele referitoare la activitatea de a conduce, sunt de natură a le distrage atenția, situație care poate genera accidente rutiere, -s-a apreciat că gradul de pericol social concret al faptei săvârșite de către petent este suficient de ridicat pentru a atrage o sancțiune pecuniară, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost individualizată la limita minimă prevăzută de legea specială, respectiv 2 puncte-amendă, în valoare de 160 lei.
Împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Târgoviște, sub nr. 1049/14.03.2014 petentul B. M. a declarat apel la data de 30.05.2014, pe care o apreciază ca fiind nelegala si netemeinica, solicitând ca in baza disp. art. 480 C. să se dispună admiterea apelului si schimbarea in tot a sentinței apelate, in sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulata.
Apelantul susține că instanța de fond nu a ținut cont d prevederile art. 16 alin.7 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în contextul în care în cuprinsul procesului - verbal de sancționare, la rubrica „alte mențiuni" este consemnata o fraza neterminata si in plus, agentul constatator a folosit un martor asistent pentru încheierea procesului verbal, însă, așa cum a arătat si in fata instanței de fond, a fost de acord sa semneze procesul verbal contestat, solicitând sa se consemneze mențiunile sale cu privire la contravenția imputată.
Faptul ca nu i s-a acordat dreptul sa consemneze toate obiectiunile sale in procesul verbal i-a adus doua vătămări constând in aceea ca nu i s-a mai dat dreptul sa achite jumătate din minimul amenzii si cel mai important i-a redus considerabil șansele sa obțină anularea procesului verbal in fata instanței de judecata.
Ceea ce a dorit sa consemneze in procesul verbal era faptul ca agentul care l-a sancționat conducea autospeciala de politie si astfel nu putea sa-l sancționeze, acest lucru reieșind chiar și din rapoartele întocmite de către lucrătorii de politie care descriu momentele anterioare sancționării sale, fara sa menționeze care dintre aceștia conducea autoturismul.
Practic in rapoartele acestora susțin cu toții ca au constatat cu propriile simțuri săvârșirea contravenției insa nu precizează care dintre aceștia conducea autospeciala cu care se deplasau, iar in final a fost sancționat chiar de agentul care era la volanul autospecialei de politie.
In speța dedusa judecații, chiar agenții constatatori creează un dubiu instanței de judecata încercând, si din păcate reușind, sa păcălească instanța de judecata conducând la înlăturarea apărărilor. Practic instanța de judecata susține ca in orice situație, fie ea reala sau nu, petentul trebuie sa aducă un martor in fata instanței de judecata care sa susține contrariul susținerilor din procesul verbal.
Susține că instanța de judecata deși arata ca are in vedere jurisprudența CEDO ii da o interpretare proprie si ajunge in final la aceeași concluzia ca orice ar consemna agenții constatatori in procesul verbal petentul are datoria sa contracareze aceste susțineri sub orice forma, chiar inventând înscrisuri sau martori. Mai mult instanța apreciază ca datoria intimatei ar fi excesiv de oneroasa sa arate prin alte probe faptul ca petentul chiar a săvârșit o contravenție dar nu apreciază ca pentru petent este de-a dreptul imposibil, fara sa faca sau sa instige la săvârșirea unei infracțiuni, sa dovedească contrariul afirmațiilor din procesul verbal atunci când drepturile sale sunt încalcate (art 16 alin 7 din OG 2/2001) si nu este însoțit de nicio persoana.
Apreciază ca a demonstrat in fata instanței, prin cele susținute prin apărător, dar si prin înscrisurile depuse de intimata, faptul ca în realitate lucrurile au stat cu totul altfel decât consemnările din procesul verbal și astfel plângerea este perfect admisibilă.
F. de toate cele învederate mai sus apreciază că nu exista o culpa a sa, în împrejurarea in care nu i s-a permis sa consemneze adevărul in procesul verbal ajungându-se in final la a-i face inutil dreptul de a se adresa unui magistrat imparțial, in lipsa unui martor.
Se solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat si pe cale de consecința anularea procesul verbal contestat.
In dovedire apelantul petent a înțeles să se folosească de proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin întampinarea formulată, intimatul I. Dâmbovița a susținut că, contrar celor susținute de apelant, procesul verbal de contravenție nu poate fi lovit de nulitate pentru încălcarea dispozițiilor art. 16, alin. 7 din OG nr. 2/_ daca avem in vedere Decizia nr. 22/2007 pronunțata de I.C.C.J.
In cazul de fata nu se poate vorbi despre vreo încalcare a dispozițiilor art. 16, alin. 7 din OG nr. 2/2001 întrucât apelantul a înserat propriile mențiuni si faptul ca acestea sunt incomplete se datorează propriei culpe.
Agentul constatator a precizat în raportul sau ca apelantul a avut o atitudine recalcitranta pe tot timpul necesar întocmirii procesului verbal de contravenție.
Desi apelantul pretinde ca a vrut sa semneze procesul verbal de contravenție, aceasta susținere este neverosimila, in fapt, agentul constatator trebuind sa identifice un martor asistent la refuzul apelantului de a semna actul sancționator. Pe de alta parte, daca un contravenient semnează sau nu procesul verbal de contravenție este strict dreptul sau si acest lucru nu afectează sub nicio forma legalitatea sau temeinicia procesului verbal de contravenție care nu depinde de semnătura contravenientului.
OG nr. 2/2001 sancționează cu nulitatea absoluta lipsa semnăturii agentului constatator si nu a contravenientului. In acest context, susținerea apelantului este un nonsens si nu are nicio relevanta pentru soluționarea cauzei.
Susținerea petentului, în sensul că ca i s-a produs o vătămare pentru ca agentul constatator nu l-ar fi lăsat sa însereze mențiuni in procesul verbal, vătămări care constau în încălcarea dreptului de a achita jumătate din minimul amenzii si reducerea șanselor de a obține anularea procesului verbal de contravenție nu constituie o vătămare care să nu poată fi înlăturată, raportat la obiectiunea ce se dorea a fi înserată în procesul verbal „agentul care m-a sancționat conducea autospeciala de politie si astfel nu putea sa mă sancționeze".
Este oare relevant pentru soluționarea cauzei sa se cunoască care dintre lucrătorii de politie conducea autospeciala de politie? Acuzațiile apelantului sunt total nefondate însa exprimate in fata instanței de judecata aduc grave prejudicii de imagine instituției politiei. Astfel, fie apelantul iși probează susținerile, făcând dovada pretinselor abuzuri, fie se abține de la astfel de acuzații făcute in opinia noastră doar pentru a impresiona instanța cu scopul final de a obține anularea procesului verbal de contravenție.
Cat privește susținerea apelantului referitoare la modul in care instanța de fond a avut in vedere dispozițiile CEDO este de observat ca acesta continua sa facă susțineri nefondate si denigratoare la adresa instituției politiei si a instanței de judecata, ceea ce confirma practic atitudinea pe care a avut-o acesta in fata organelor de politie la momentul controlului efectuat in trafic, indiferent de opinia apelantului, sarcina probei ii revine daca avem în vedere dispozițiile art. 249 Cod procedura civila care au corespondent in cauza CEDO „N. G. contra României".
In aceasta cauza, N. G. impotriva României, s-a constatat ca statul roman a respectat exigentele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, in special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifica materiei penale, dar aplicabila si in domeniul contravențional, in anumite condiții, reclamanta având posibilitatea in cadrul procedurii interne sa prezinte probe pentru a răsturna prezumția relativa de care beneficia procesul verbal contestat, potrivit legislației naționale.
In motivarea Curții s-a reținut ca deși este cert ca, instanțele naționale așteptau ca reclamanta sa aducă elemente de proba contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat ca aceasta abordare era justificata de regimul juridic aplicabil in materie contravenționala, care se completează cu dispozițiile Codului de procedura civila, potrivit căruia, in materie de probe, este aplicabila principiul conform căruia sarcina probei ii revine celui care pretinde ceva in fata instanței. S-a arătat ca nici interpretarea literala, nici cea teleologica a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea ca aceasta ar împiedica o persoana sa renunțe, din proprie voința, la garanțiile oferite de acest articol.
S-a depus la dosar fișa istoric abateri actualizată din care rezulta ca ulterior datei de 02.07.2013 apelantul a continuat sa încalce legea astfel ca a mai fost sancționat de încă trei ori. Acest lucru, coroborat cu împrejurarea ca apelantul a mai fost sancționat pentru încălcarea regulilor de circulație si înainte de data de 02.07.2013 denota faptul ca nu are niciun interes pentru respectarea regulilor de circulație.
In lumina celor expuse, se consideră ca cererea de apel este vădit netemeinica, motiv pentru care se solicită aplicarea dispozițiilor art. 187, alin. 1, lit. a) Cod procedura civila.
Pentru considerentele expuse, se solicită respingerea apelului astfel cum a fost formulat, cu consecința menținerii procesului verbal de contravenție ca fiind legal si temeinic.
In urma examinării sentinței apelate prin prisma motivelor de apel, a dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și în raport de actele și lucrările dosarului, tribunalul va respinge apelul și va păstra în tot sentința apelată, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit Deciziei nr.22/2007 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, cu specială referire la prevederile art. 16 alin.7 și art. 17 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, nulitatea procesului verbal de contravenție, în temeiul art. 16 alin.7, nu poate fi atrasă decât în măsura în care, prin neaducerea la cunoștința contravenientului a dreptului de a formula obiecțiuni și exercitarea efectivă a acestui drept, i-ar cauza contravenientului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului verbal de contravenție.
Din fotocopia procesului verbal de contravenție, aflată la dosarul de fond, tribunalul constată că petentul a avut posibilitatea să insereze propriile mențiuni, precizând „nu am vorbit și colegul agentului susține că în…”, această mențiune nefiind urmată de vreo semnătură, împrejurare justificată prin semnarea actului constatator de un martor în conformitate cu dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 2/2001.
In apelul său, contravenientul afirmă, fără să dovedească în vreun fel, că prin neconsemnarea obiecțiunilor, i-au fost cauzate două vătămări, pe de o parte nu i s-a mai dat dreptul să achite jumătate din minimul amenzii și, în al doilea rând, i-au fost reduse considerabil șansele la anularea procesului verbal de contravenție.
Tribunalul constată că, devreme ce petentul a consemnat că nu a vorbit la telefon, avea deschise șansele să-și demonstreze nevinovăția, pe de altă parte, dreptul de a achita jumătate din minimul amenzii este prevăzut de lege și nu acordat de agentul constatator, astfel că aceste pretinse vătămări nu pot fi considerate ca atare pentru a atrage anulabilitatea procesului verbal de contravenție pe temeiul art. 16 alin.7 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
In motivele de apel, contravenientul aduce în discuție și faptul că procesul verbal a fost întocmit de conducătorul autospecialei care, în opinia sa, nu ar fi putut să aplice sancțiunea.
Acest motiv de apel se privește a fi neîntemeiat, legiuitorul prevăzând dreptul agentului de poliție de a constata și aplica sancțiunea, fiind nerelevantă în cauză împrejurarea că agentul constatator era și conducătorul autovehiculului poliției la momentul constatării faptei, legea nefăcând distincția pe care o face nejustificat contravenientul.
In lipsa oricăror dovezi ale inexistenței faptei din partea contravenientului, având în vedere și prezumția de adevăr de care se bucură procesul verbal de contravenție într-o procedură contravențională în care fapta este percepută cu propriile simțuri de către agentul constatator, având în vedere că motivele invocate de apelant nu sunt de natură să atragă nulitatea procesului verbal de contravenție (analizată în relație cu deciziile I.C.C.J.), apreciind că prima instanță a analizat corect probele dosarului și a soluționat plângerea contravențională, dând eficiență prevederilor art. 34 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, atât sub aspectul verificării legalității procesului verbal, cât și al temeiniciei acestuia, că motivele de apel sunt nefondate, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 477 constând în rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant, tribunalul va respinge apelul și va păstra sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul petent B. M. domiciliat în Târgoviște, . 4, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1049/14.03.2014 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI DÂMBOVIȚA cu sediul în Târgoviște, ., nr.64, județul Dâmbovița, având ca obiect „plângere contravențională”.
Păstrează în tot sentința apelată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 22 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR GREFIER,
E. I. F. E. O. S. B.
Red. IE
Tehnored. V.M.
4 ex.12.05.2015
Jud.Târgoviște
Jud.fond F. R. M.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 474/2015.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 37/2015.... → |
|---|
