Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 12/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 12/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 28-05-2014 în dosarul nr. 13551/215/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 348/2014
Ședința publică de la 28 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. V.
Judecător J. S.
Grefier L. M.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul S. A. V. E., apelant S. A. V. E. împotriva sentinței civile_/12.11.2013, pronunțată de Judecătoria C. în contradictoriu cu intimații I.P.J. D., intimatului P. A., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție CP NR_.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier .
Instanța, față de prevederile art. 470 alin 3 C.P.Civ coroborat cu art. 194 și 150 C.P.Civ, constată decăzut apelantul din proba cu înscrisuri .
Respinge proba cu interogatoriu intimatului P. A. apreciind că, față de probele existente la dosarul cauzei, nu este utilă .
Constatând dosarul în stare de judecată s-a reținut spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față
Prin sentința civilă_/12.11.2013, Judecătoria C. a respinge ca neintemeiata plângerea contravenționala formulata de petentul S. A. V. E., în contradictoriu cu intimații I P J D., P. A.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de contravenție . nr._ din data de 27.03.2013, petentul S. A. V. E. a fost sancționat intrucat nu s-a asigurat la schimbarea directiei de mers si a intrat in coliziune cu un alt autovehicul, nu s-a prezentat in 24 ore de cand s-a produs accidentul la unitatea de politie si nu a avut asupra sa permisul de conducere.
Instanța de fond a reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Öztürk contra Germaniei din 21 februarie 1984, se reține în mod clar și constant cã indiferent de distincțiile care se fac în dreptul intern între contravenții și infracțiuni, persoana acuzatã de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenție trebuie sã beneficieze de garanțiile specifice procedurii penale. Recent și România a fost condamnatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în cauza A. împotriva României, pe motiv cã s-a încãlcat prezumția de nevinovãție într-o procedurã contravenționalã (a se vedea paragr. 66-69 din Hotãrârea A. împotriva României, publicatã pe site-ul oficial al Curții Europene a Drepturilor Omului).
Față de cele expuse mai sus, instanța a concluzionat că acuzația adusă petentului este o acuzație penală în sensul Convenției iar acesta beneficiazã de prezumția de nevinovăție, care a fost instituită cu scopul de a proteja indivizii fața de posibilele abuzuri din partea autorităților, motiv pentru care sarcina probei în procedura contravențională desfășurată în fața instanței de judecată revine în primul rând organului constatator și nu petentului.
In privința probațiunii, a remarcat instanța că petentul ar trebui să facă dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal doar în situația în care probele administrate de organul constatator pot convinge instanța în privința vinovăției „acuzatului” dincolo de orice îndoiala rezonabilă.
In plus, fiind vorba despre o acuzație penală, organul constatator avea obligația de a informa petentul în cel mai scurt timp posibil, asupra naturii si cauzei acuzației formulate împotriva sa și de a-i prezenta probele pe care se bazează acuzația.
Referitor la procesul-verbal, instanța a reținut că, în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, trebuie să i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt.
In acest sens a arătat că în jurisprudența Curții se reține în mod constant că prezumțiile nu sunt în principiu contrare Convenției. Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza Salabiaku c. Franței, Curtea a reținut ca prezumțiile sunt permise de Convenție dar nu trebuie sa depășească limitele rezonabile ținând seama de gravitatea mizei si rezervând drepturile apărării (paragraf. 28).
Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu are caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal deși din probele administrate de „acuzare” instanța nu poate fi convinsă de vinovăția „acuzatului”, dincolo de orice îndoiala rezonabilă.
In ceea ce privește neegalitatea procesului verbal de contravenție instanța a constatat ca deși agentul constatator nu a menționat la fiecare contravenție decât articolul si alineatul din lege care o prevede, acesta nu constituie un motiv de anulare a procesului verbal de contravenție atâta timp cat faptele sunt descrise in mod corespunzător in procesul verbal, putând fi identificate in textul de lege.
Sub aspectul temeiniciei, instanța a apreciat că petentul nu a reușit să răstoarne prezumția de temeinicie si veridicitate a procesului verbal de contravenție contestat, deși îi revenea această obligație potrivit disp. art 249 Cod procedura civila.
Petentul a susținut prin plângerea de față că situația de fapt este alta decât cea reținuta de agentul constatator. Aceste aspecte trebuiau dovedite de către petent prin administrarea oricăror mijloace de probă. Petentul nu a solicitat proba testimonială pentru dovedirea situației de fapt, astfel încât susținerile sale au rămas nedovedite.
In aceste condiții, instanța a apreciat ca intimata a făcut dovada prin înscrisurile depuse respectiv declarațiile celor doi conducători auto implicați in evenimentul rutier, a vinovăției petentului, acesta neadministrând probe prin care sa dovedească contrariul.
Cu privire la sancțiunile aplicate instanța a apreciat că acestea sunt corect individualizate în conformitate cu dispozițiile art. 21 din OG 2/2001, acesta fiind sancționat cu amenda in cuantum de 450 lei si cu doua sancțiuni cu avertisment pentru celelalte doua.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța a constatat că petentul a săvârșit contravențiile reținute în sarcina sa prin procesul verbal de contravenție contestat, procesul verbal fiind legal și temeinic, motiv pentru care a respins plângerea contravențională formulată de Ș. A. V. E. ca neîntemeiată și a menținut procesul verbal de contravenție contestat.
Împotriva sentinței civile_/12.11.2013, pronunțată de Judecătoria C. a declarat apel S. A. V. E., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și pe fond admiterea plângerii contravenționale și anularea procesului verbal de contravenție.
În cuprinsul motivelor de apel, arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu a solicitat proba testimonială pentru dovedirea situației de fapt .
Arată că nu a solicitat această probă deoarece se afla singur în cabina autoutilitarei, motiv pentru care consideră că un astfel de probatoriu nu putea fi administrat în cauză, astfel că instanța de fond avea la îndemână mijloacele de probă depuse la dosar și asupra cărora avea obligația de a le cerceta în amănunt.
Consideră apelantul că instanța de fond a interpretat greșit declarațiile sale și ale intimatului P. A. depuse la dosarul cauzei de I. .
Solicită apelantul ca instanța să observe că agentul constatator a preluat declarațiile intimatului P. A., dar le-a transpus în locul indicat de către petent în cererea principală. Astfel, intimatului P. A., descrie situația ca fiind petrecută pe DNE B.- C., pe o sosea cu 2 benzi, iar pv contestat se reține că evenimentul s-ar fi petrecut în zona km 14 din DE 574, mai exact loc în care se trece de la o singură bandă de mers pe sens, la 2 benzi.
Susține apelantul că din analiza pv contestat, instanța putea constatat că agentul constatator a apreciat ca fiind corectă declarația sa, însă a considerat că presupusul eveniment s-a petrecut într-o zonă cu 2 benzi de circulație pe sens . E. a apreciat agentul constatator că petentul nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers, întrucât el a început manevra de trecere de pe o bandă de circulație pe alta în locul unde acest lucru era permis.
Menționează de asemenea apelantul că în mod nejustificat instanța a apreciat că neindicarea corectă a temeiului legal al contravenției nu constituie motiv de anulare a pv de contravenție.
Intimatul I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, menținerea sentinței ca temeinică și legală.
Arată intimatul că măsura dispusă de agentul constatator este temeinică și legală, prin înscrisurile depuse la dosar fiind făcută dovada vinovăției contravenientului în săvârșirea contravenției.
Intimatul invocă Decizia CEDO în cauza C. Neata contra Ramaniei .
În ce privește legalitatea pv, intimatul arată că acesta a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 16 și 17 din OG 2/2001.
La data de 17.03.2014, apelantul a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare solicitând admiterea apelului, reluând motivele invocate în cererea de apel formulată .
În ceea ce privește Decizia CEDO invocată de către intimată, apelantul arată că nu are legătură cu cauza de față.
Față de prevederile art. 33 alin 2 din OG 2/2001, instanța a considerat necesară citarea în cauză a . că, prin încheierea din data de 16.04.2014, a dispus citarea acesteia .
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată următoarele:
Potrivit art.33 al.2 din OG 2/2001 în cazul, în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, Judecătoria va cita și societatea de asigurări menționată în procesul verbal de constatare a contravenției.
În fața instanței de fond nu a fost‚ însă citată societatea de asigurări . toate că, în declarația sa dată în fața organului constataor, petentul a făcut mențiune privind existența asigurării.
Având în vedere că fapta reținută a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, prima instanță era obligată să citeze asiguratorul dar neprocedând de această manieră, în cauză devin incidente prev. art.480 al.3 Cod proc.civilă potrivit cărora " în cazul în care se constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecată s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată,, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul evocând fondul"
În consecință, față de considerentele de mai sus, instanța va anula sentința apelată și rejudecând pe fond cauza va respinge plângerea contravențională pentru următoarele motive:
Examinând procesul-verbal contestat, tribunalul constată că acesta respectă toate cerințele art. 17 din OG 2/2001, sancționate cu nulitatea absolută.
În ceea ce privește susținerea apelantului privind faptul că agentul constatator nu a indicat corect fapta pentru care petentul a fost sancționat, instanța apreciază că nu este întemeiată. Astfel, instanța constată că din descrierea faptei rezultă cu certitudine fapta pentru care a fost sancționat apelantul.
În ceea ce privește temeinicia, procesul-verbal de contravenție se bucură de o prezumție simplă de legalitate și temeinicie, prezumție care permite petentului ca prin probele pe care le administrează in fața instanței să dovedească că situația de fapt reținută de agentul constatator nu corespunde realității.
Din cuprinsul plângerii contravenționale rezultă că apelantul a negat situația de fapt, fără însă să administreze probe în acest sens.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor contravenționale tribunalul reține că legiuitorul european a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. D. fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată, orientare jurisprudențială dovedită prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.
O cauza semnificativă în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeană analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept, ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor simple de fapt. În această cauză instanța europeană a amintit faptul că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și că ea nu interzice în principiu asemenea prezumții.
Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penală, să nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite și le folosească într-o maniera rezonabilă, ținând cont de gravitatea faptei și cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului. De asemenea, Curtea a stabilit că sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicată în concret reclamantului într-o maniera compatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței).
Prin urmare, Curtea statuează că instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate și care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăției” în sensul art.6 din Convenția europeană. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase. Or, în ceea ce a privit forța probantă atribuită de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeană a menționat în mod constant că administrarea probelor este supusă în primul rând regulilor din dreptul intern și că revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul său, care cuprinde și modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil (cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței).
Tribunalul a constatat având în vedere și cauza Bosoni împotriva Franței, că aplicarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză nu are ca obiect limitarea modalităților de probă prevăzute de legea internă. Exigențele textului menționat au în vedere ca vinovăția să fie în mod legal stabilită și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravențională, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrară și procedura de judecată respectă dreptul la apărare al contravenientului.
În ceea ce privește forța probantă a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, tribunalul constată că deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, pe de altă parte se impune a se lua în considerare că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută, nu este absolut.
Dispozițiile art.34 alin.1 din OG nr.2/2001 permit o interpretare în concordanță cu exigențele unui proces echitabil, de vreme ce prevede că instanța de judecată verifică legalitatea și temeinicia procesul-verbal de contravenție.
Întrucât în cauză nu au fost administrate probe care să infirme împrejurările de fapt menționate în procesul verbal de constatare a contravenției, și cum simpla negare a faptei nu poate fi asimilat principiului in dubio pro reo, instanța apreciază pv ca temeinic întocmit .
Instanța are în vedere totodată și lipsa de sinceritate a apelantului care rezultă din neconcordanța declarației dată în fața agentului constatator și cele susținute în plângerea formulată în instanță, referitor la intenția de a depăși a celuilalt conducător auto (în declarația dată în fața agentului constatator se menționează că "vroia la rândul său să ne depășească", iar în plângere se susține " lipsa oricărei intenții de depășire") cât și la poziția autovehiculului Cielo, față de autovehiculul condus de către apelant.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța apreciază că s-a făcut în concordanță cu prevederile art. 21 alin 3 din OG 2/2001, amenda fiind aplicată în limitele stabilite de actul normativ.
În consecință, față de considerentele menționate mai sus și textele de lege menționate, instanța va admite apelul declarat de apelant, va anula sentința apelată și rejudecând pe fond va respinge plângerea contravențională.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite apelul declarat de S. A. V. E., cu domiciliul ales în București, Șoseaua P. nr. 248-250, .. D, ., împotriva sentinței civile_/12.11.2013, pronunțată de Judecătoria C. in contradictoriu cu intimații I P J D., cu sediul în C., județul D., P. A., cu domiciliul în Baldovinești, ., județul O. și . sediul în C., ., ., . .
Anulează sentința apelată și rejudecând pe fond respinge plângerea contravențională.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Mai 2014
Președinte, M. C. V. | Judecător, J. S. | |
Grefier, L. M. |
Red.M. C. V/ Teh L.M.
6 ex/27.06.2014
| ← Pretentii. Sentința nr. 2314/2014. Tribunalul DOLJ | Obligaţia de a face. Sentința nr. 2313/2014. Tribunalul DOLJ → |
|---|
