Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 783/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 783/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 11862/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 783/2014
Ședința publică de la 18 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. G.
Grefier M. M.-S.
Pe rol pronunțarea asupra cauzei privind pe reclamanta O. C., în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. ȘI DIRECȚIA GENERALĂ R. A FINANȚELOR PUBLICE C., având ca obiect anulare act administrativ-fiscal.
Dezbaterile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 11.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din data respectivă, parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul D. sub nr._, în data de 15.07.2013 reclamanta O. C. a chemat în judecată pe pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie dispusă anularea Deciziei de impunere nr._/26.06.2009, a Raportului de Inspecție fiscală nr._/26.06.2009 – ambele întocmite de A.F.P. C. -, precum și a Deciziei nr. 262/19.12.2012 – prin care D.G.F.P. D. a respins contestația formulată împotriva primelor două acte administrativ-fiscale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat faptul că organele de control au efectuat demersuri pentru stabilirea obligațiilor de plată la bugetul de stat - respectiv TVA pentru intervalul 01.01._08 și impozit pe venit pentru intervalul 01.06._08, la care se adaugă obligații fiscale accesorii.
Prin Decizia de impunere nr._/26.06.2009 și Raportul de inspecție fiscală nr._/26.06 2009 s-a stabilit că, pentru anul 2006, s-a reținut că s-a efectuat o singură tranzacție cu terenuri, iar aceasta nu a depășit plafonul ce obligă la plata taxei pe valoare adăugată; pentru anul 2007 s-a considerat a fi depășit plafonul de TVA, fiind reținut faptul că au fost înregistrate tranzacții în cuantum de 97.546 lei, la care s-a calculat TVA de plată în cuantum de 15.574 lei și majorări de întârziere; pentru anul 2008, s-au reținut tranzacții în cuantum de 330.222 lei, la care s-a calculat TVA de plată de 52.725 Ron și majorări de întârziere de_ Ron.
Reclamanta a pretins că în cauză operează excepția autorității de lucru judecat. Astfel, D.G.F.P. D. a formulat plângere penală împotriva reclamantei pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de Legea nr. 241/2005 - vizând neplata către bugetul de stat a acestor sume.
În dosarul penal P. de pe lângă Judecătoria C. a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Această soluție a fost contestată mai întâi pe cale ierarhică la Primul Procuror de către D.G.F.P. D. și apoi la Tribunalul D.. Prin sentința penală nr. 349/2011 - pronunțată în dosarul nr._/63/2011 -, a fost respinsă în mod definitiv plângerea petentei D.G.F.P. D..
În cuprinsul Sentinței, Tribunalul a reținut că terenurile tranzacționate erau terenuri agricole potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 18/1991, și astfel acestea erau neconstruibile, operând scutirea de TVA. reglementată de art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003. A fost înlăturat argumentul D.G.F.P. D. potrivit căruia terenul ar suporta unele construcții în sensul Normelor de aplicare a Legilor nr. 50/1991 și 18/1991, cu motivarea că aceste amenajări speciale nu schimbă destinația terenului din agricol în construibil, această modificare de regim juridic presupunând o procedură specială.
În conformitate cu art. 22 alin. 1 C.pr.pen., există autoritate de lucru judecat din penal în alte ramuri de drept cu privire la existența faptei, a făptuitorului și vinovăției acestuia. În speță, așa cum se reține din sentința judecătorească definitivă și Rezoluția Parchetului, fapta constă in aceea că s-au tranzacționat terenuri agricole ce nu puteau fi construibile în cadrul acelui regim juridic, situație ce nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre pronunțata în materie de contencios.
Cu alte cuvinte, nu se poate aprecia în prezent că nu ar opera scutirea prevăzută de art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003 în condițiile în care instanța penală a considerat că această scutire există și înlătură vinovăția.
Astfel, apreciem că singura soluție este aceea de admitere a contestației și a anulării titlului de creanță.
În subsidiar, s-au învederat următoarele:
- decizia de impunere se refera strict la obligații fiscale stabilite de inspecția fiscala pentru persoane fizice care desfășoară activități independente;
- reclamanta nu este persoană fizică independentă care sa fie înregistrată cu cod fiscal, care sa desfășoare activitate economica si deci, nu se înscrie in sfera persoanelor plătitoare de TVA;
- potrivit art. 126 C. fiscal, o operațiune este considerata impozabila din punct de vedere TVA numai daca este realizata de o persoana impozabila. Or, văzând dispozițiile art. 127 alin. 1 din aceeași lege rezulta ca "este considerată persoana impozabila orice persoana care desfășoară de o maniera independenta si indiferent de loc activități economice de natura celor prevăzute la alin. 2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități";
- prin urmare, orice persoana care desfășoară activități economice este considerata persoana impozabila, insa va trebui definit si stabilit in mod exact ce înseamnă activitate economica;
- potrivit art. 127 (2) activitățile economice sunt activitățile producătorilor, comercianților si prestatorilor de servicii;
- in conformitate cu dispozițiile normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal se prevede ca, in sensul art. 127 alin. 2, obținerea de venituri de către persoane fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerata activitate economica, cu excepția situațiilor in care se constata ca activitatea respectiva este desfășurata in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate in sensul art. 127 alin. 2 C.fisc.;
- în consecință, vânzarea locuințelor personale, inclusiv a terenurilor, nu este considerata activitate economica si, prin urmare, nu exista obligația plații TVA, cu excepția cazului când activitatea ar avea caracter de continuitate si deci s-ar desfășura cu titlu profesional;
- activitatea economica asa cum este definita de art. 127 (2) Cod. fisc. înseamnă activitatea producătorilor, comercianților, prestatorilor de servicii, cu alte cuvinte activitatea celor ce săvârșesc acte de comerț;
- în conformitate cu Codul Comercial, actele care au ca obiect imobile (clădiri si terenuri) nu sunt considerate acte de comerț, ele fiind esențialmente acte civile;
- așadar, nefiind un act comercial, activitatea de vânzare a imobilelor, chiar si cu caracter de continuitate, nu poate fi încadrată în tiparul art. 127(2) C.fisc, nefiind o activitate a unui producător, comerciant sau prestator de servicii;
- dispozițiile art. 141 alin. 2 lit. f) C. fiscal prevăd ca vânzarea de terenuri agricole (neconstruibile) este o activitate scutita de TVA, indiferent de modul cum este efectuată întâmplător sau cu caracter de continuitate; același raționament și pentru clădirile vechi vândute dupa 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări;
- rezultă prin prisma celor expuse anterior că reclamanta nu este persoană plătitoare de TVA - si deci nu datorează TVA -, iar acest lucru o dovedește si următoarea argumentare legală: în înțelepciunea sa legiuitorul a stabilit că tranzacțiile imobiliare au caracter civil și nu economic comercial, tocmai din interpretarea CAP. VIII1 C.fiscal, care stabilește ce impozite datorează persoanele fizice la tranzacționarea imobilelor, respectiv care
este venitul din transferul proprietăților;
- potrivit art. 771 C. fiscal, la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor sale prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel si a terenurilor, indiferent că sunt sau nu ocupate de construcții, impozitul se calculează gradual, în funcție de anul dobândirii si de valoarea prețului vânzării;
- astfel, legiuitorul a stabilit un impozit care nu se identifică cu cota unica de impozit stabilită fiscal la 16%, impozitul în cazul acestor tranzacții fiind mai mic decât această cota unica. Acest lucru dovedește caracterul civil al operațiunilor de acest gen dar și scoaterea lor din sfera obligativității plății TVA, motiv pentru care nici persoana participantă la tranzacție nu are obligativitatea urmăririi vreunui plafon de venituri si nici declararea ei ca plătitoare de TVA;
- este limpede, fie și prin interpretarea si aplicarea acestui text de lege, că tranzacțiile imobiliare, indiferent de numărul lor, în cazul persoanelor fizice sunt acte esențialmente civile si nu economice;
- în acest sens este și art. 773 C. fiscal care, pentru tranzacțiile imobiliare, indiferent că sunt întâmplătoare sau cu caracter de continuitate, stabilește în sarcina notarilor publici atât reținerea și vărsarea impozitului din tranzacție cât și obligativitatea depunerii semestriale la organul fiscal a declarației informative cu privire la transferurile imobiliare;
- acest lucru demonstrează că reclamanta nu este plătitoare de TVA deoarece, ca persoană fizică, impozitul datorat la tranzacție este calculat și reținut de notar, or dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și plata TVA la aceste tranzacții, cu siguranța ar fi reglementat în același mod plata, precum cel prevăzut de art. 773 C. fiscal;
- un alt argument în anulării actelor de control si impunerii cu privire la TVA îl constituie si aspectul de notorietate cu privire la tratarea acestei așa zise obligații de plata chiar de către Ministerul Finanțelor;
- astfel, este de remarcat ca de la apariția legii și până in prezent nici o persoana care a efectuat tranzacții imobiliare, întâmplător sau cu caracter de continuitate, nu a plătit TVA, cu atât mai mult cu cât, in presa si la posturile de radio si televiziune, reprezentații Ministerului Finanțelor in nenumărate rânduri au dat declarații prin care afirmau ca nu exista o reglementare clara sub aspectul tratării tranzacțiilor imobiliare din punct de vedere TVA, si ca nu se poate spune in decursul anilor 2005, 2006, 2007 si chiar 2008 daca si cine va plăti TVA, după cum nu au putut preciza nicicând ce se înțelege prin continuitate sau, spuneau ei, daca aceasta taxa s-ar lua pentru mai multe tranzacții, astfel ca sub aspectul notorietății este clara chiar poziția instabila a ministerului care nu a precizat nicicând statutul acestor operațiuni;
- cât privește activitatea de continuitate, textul de lege nu stabilește clar ce înseamnă continuitate si care tranzacție continua sau de la ce număr este purtătoare de TVA.
Un alt aspect criticat de reclamantă a fost si modul de determinare al TVA precum si modul de calcul.
Anume, organul fiscal are obligația determinării exacte a așa zisei baze de impozitare care este următoarea tranzacție purtătoare de TVA si, referitor la aceasta, care este baza de impozitare, insa din conținutul actelor contestate nu rezultata care este temeiul de drept in stabilirea bazei de impozitare la care s-a aplicat TVA, care anume tranzacție nu este purtătoarea de TVA si care anume ar fi, deoarece TVA-ul reprezintă o taxa pe valoare adăugata, ceea ce impune sa se stabilească în mod concret care anume reprezintă valoarea adăugata si mai ales la care baza se raportează. Chiar raportându-ne la art. 126 C.fiscală si la norma metodologica de aplicare este absolut necesară stabilirea bazei de impozitare, condiția existenței legăturii directe dintre operațiune și contrapartida obținută.
Așadar, în opinia reclamantei, este neclar chiar si modul de determinare al debitului, după cum lipsește corectitudinea stabilirii bazei de impozitare.
In cursul anului 2007, art. 141 alin. 2 lit. f) C. fiscal a fost modificat si prevedea ca scutirea de TVA nu se aplica pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile in situația in care au dedus TVA sau ar fi avut dreptul sa deducă TVA pentru operațiunile respective.
per a contrario, daca persoana ce a efectuat astfel de operațiuni nu a avut dreptul sa deducă TVA, acesta nu se plătește. In speța, imobilele au fost achiziționate de la persoane fizice care nu au facturat si nu puteau sa factureze TVA, astfel încât nici reclamanta, ca vânzător, nu putea fi obligată la plata acestei taxe.
In acest sens este lămurirea scrisa nr._/12.03.2009 a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția de Legislație in domeniul TVA.
Calculul efectuat de către A.F.P. C. si reflectat in decizia de impunere este incorect, încălcând plafoanele stabilite de lege pentru flecare an in parte si, raportat la data îndeplinirii acestui plafon, curg si penalitățile de întârziere.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Pentru termenul de judecată din data de 26.11.2013, D.G.R.F.P. C. – în numele și pentru pârâta A.F.P. C. -, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate.
În cuprinsul acesteia s-a învederat că excepția autorității de lucru judecat nu poate fi invocată, întrucât nu exista tripla identitate a calității procesuale a părților - pe de o parte fiind vorba de părțile într-un proces
penal iar, pe de altă parte, de părțile dintr-un proces civil -, a obiectului -
în procesul penal tinzându-se către antrenarea răspunderii penale a învinuiților, iar în prezenta
cauză obiectul reprezentându-l anularea actelor administrativ - fiscale și exonerarea de
la plata obligațiilor fiscale.
De asemenea, autoritatea de lucru judecat privește atât dispozitivul, cât și
considerentele pe care hotărârea penală se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o
chestiune litigioasă – or, nici această condiție prevăzută de art. 430 NCPC nu este îndeplinită întrucât, din cuprinsul rezoluției nr. 44/P/2011 din data de 27.01.2011 (prin care P. ce pe lângă Tribunalul D. a dispus neînceperea urmăririi penale fata de O. C. si P. F. I.), dar și al referatului de urmărire rezultă că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost adoptata avându-se in vedere adeverințele eliberate de primăriile în raza cărora se află terenurile din care rezulta ca acestea au categoria de folosința agricol, fără să fi fost solicitat certificatul de urbanism, singurul document prevăzut de legislație care face dovada regimului juridic al terenului, respectiv construibil sau neconstruibil.
În procesul penal s-a reținut caracterul dé terenuri neconstruibile ce ar rezulta din înscrisurile (adeverințele) eliberate de unitățile administrativ-teritoriale pe raza cărora se afla terenurile tranzacționate de făptuitori.
Or, in condițiile in care actele normative - reprezentate de Legea nr. 50/1991, O.G. nr. 1430/2005, HG 44/2004 -, prevăd în mod expres că regimul juridic al unui teren rezulta din certificatul de urbanism, oricare alte înscrisuri privitoare la regimul juridic al terenurilor nu puteau echivala cu certificatul de urbanism.
Prin Rezoluția nr. 217/_ s-a reținut faptul ca nu s-a stabilit că terenurile tranzacționate au dobândit caracterul de terenuri construibile sau erau apte să-l dobândească.
Totodată, considerentele reținute în procesul penal nu pot conduce la admisibilitatea excepției invocate de către reclamantă întrucât, asa cum se menționează si in procesul verbal nr._/29.06.2009 al A.F.P.M. C. - ce a fost anexat plângerii penale -, organele fiscale au solicitat în mod expres reclamantei documente din care sa rezulte regimul juridic al terenurilor (certificat de urbanism sau fisa cadastrala), documente care nu au fost prezentate nici organelor de urmărire penală, nici organelor fiscale și nici în procedura prealabilă.
Toate aceste motive dovedesc făptui că în procesul penal administrarea probelor nu a fost completă, nefiind administrate in cauza probe edificatoare in privința regimului juridic al terenurilor tranzacționate de către reclamantă, stabilindu-se o situație de fapt eronată.
Pârâta a pretins ca reclamanta nu a făcut altceva decât să reia motivele invocate in plângerea prealabilă, ceea ce demonstrează caracterul pur formal al cererii introductive.
Astfel, se solicită exonerarea de plata sumelor contestate întrucât operațiunile efectuate nu sunt fapte de comerț în sensul Codului Comerciar, terenurile fiind achiziționate prin contracte de vânzare - cumpărare autentice, de la persoane fizice.
În opinia reclamantei, vânzarea-cumpărarea ce terenuri nu constituie fapta de comerț deoarece nu poate fi încadrata in vreuna dintre situațiile reglementate de Codul Comercial.
În ceea ce privește situația de fapt reținută prin Raportul de inspecție fiscala nr. 60.501/26.06.2009 - ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 80.502/26.06.2009 -, din verificarea informațiilor transmise de catre notarii publici a rezultat faptul ca reclamanta a realizat tranzacții în perioada 01.04._08, constând in achiziții de terenuri în suprafața totala de 17.025 mp, care ulterior au fost înstrăinate, aceasta activitate având caracter de continuitate.
Prin urmare, reclamanta a efectuat operațiuni care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 126 alin.(1) Cod fiscal, astfel ca în mod corect s-a apreciat că aceste operațiuni sunt cuprinse in sfera de aplicare a T.V.A. iar, potrivit art. 127, alin. (1) si (2) și art. 128 alin.(1) Cod fiscal, reclamanta este persoana impozabila din punct de vedere al T.V.A.
De asemenea, în mod întemeiat s-a stabilit ca activitatea desfășurata este activitate economica cu caracter de continuitate iar veniturile obținute de către reclamantă din vânzare-cumpărare de terenuri sunt venituri impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugata.
Plafonul de scutire a fost depășit in luna iulie 2007, reclamanta devenind persoana impozabila plătitoare de T.V.A. începând cu luna septembrie 2007, conform art. 152 alin.(1) Cod fiscal.
Pentru perioada verificată, T.V.A. colectata ce trebuia inregistrata si declarata de contribuabil era în suma totala de 68.298 lei pentru care au fost calculate majorări de întârziere in suma totala de 28.817 lei.
Pârâta a făcut referire la prevederile art. 126, alin. (1), art. 127 alin.(1) si alin.(2), art. 128, alin.(1), art. 152, alin.(1) si alin.(6), art. 153 alin. 7 Cod fiscal și la pct. 62 alin. (2), lit. a din Normele metodologice de aplicare a art. 152 alin.(6) Cod fiscal - aprobate prin H.G. nr. 44/2004 -, și a precizat că, devenind persoana impozabilă, reclamanta avea obligațiile prevăzute în mod expres de art. 22 Cod procedura fiscala, obligații pe care nu a înțeles să le îndeplinească.
Susținerile reclamantei cu privire la regimul de scutire care ar fi trebuit să i se aplice sunt nefondate, întrucât la art. 141 Cod fiscal sunt prevăzute operațiunile din interiorul tarii care sunt scutite de taxa pe valoarea adăugata fara drept de deducere. Începând cu 01.01.2007, potrivit art. 141 alin.(2) lit. f) Cod fiscal, este scutita de taxa pe valoarea adăugata: "f) livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. în sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare; (...)."
În conformitate cu dispozițiile art. 57 alin.(4) din Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor si turismului nr. 1.430/2005 (pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții): "Pe terenurile din extravilan, în condițiile Legii si ale art. 90-103 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, se pot executa lucrări pentru rețele magistrale, cai de comunicație, îmbunătățiri funciare, rețele de telecomunicații ori alte lucrări de infrastructura, construcții/amenajări pentru combaterea si prevenirea acțiunii factorilor naturali distructivi de origine naturala (inundații, alunecări de teren), anexe gospodărești ale exploatațiilor agricole, precum si construcții si amenajări speciale."
Susținerile reclamantei conform cărora în actele de vânzare - cumpărare ar fi făcută mențiunea "teren extravilan" si, prin urmare, nu ar intra in sfera de aplicare a T.V.A nu pot fi reținute deoarece, conform art. 141 alin.(2) lit. f) Cod fiscal, sunt scutite terenurile neconstruibile însă pe terenul extravilan se pot executa lucrări de construcții potrivit art. 57, alin.(4) din Ordinul 4 ministrului transporturilor, construcțiilor si turismului nr. 1.430/2005.
Art. 15, alin.(3) din Ordinul anterior menționat, prevede: "Potrivit prevederilor art. 6 alin.(1) si (4) din Lege, certificatul de urbanism este un act de informare privind regimul juridic, economic si tehnic ai imobilului, precum si cerințele urbanistice specifice amplasamentului, determinate in conformitate cu prevederile documentațiilor de urbanism avizate si aprobate, document care se eliberează, la cerere, oricărui solicitant - persoana fizica sau juridică - nefiind necesara prezentarea titlului asupra imobilului sau a altui act care sa ateste dreptul de proprietate."
De altfel, din susținerile reclamantei, rezultă în mod clar că pe respectivele terenuri s-a și construit. Reclamanta - prin procurator -, a solicitat prin plângerea prealabilă ca, în cazul în care ar fi considerați plătitori de TVA si ar fi înregistrați din oficiu in conformitate cu dispozițiile art. 153 si urm. C. Fiscal, să li se recunoască dreptul de deducere a TVA ce rezulta din cumpărarea de materiale folosite pentru construcția caselor realizate pe teritoriul Municipiului C..
De asemenea, prin plângerea prealabilă se precizează că materialele pentru aceste case au fost cumpărate cu factura, de la diferiți furnizori de pe raza Municipiului C., plătind în acest sens TVA.
În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA, acesta este condiționat de înregistrarea persoanei impozabile ca plătitor de TVA, respectiv înregistrarea în scopuri de TVA, în conformitate cu prevederile art. 1471 alin.(1) Cod fiscal, potrivit căruia: "(1) Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, conform art. 153, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei colectate, pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeași perioadă, a luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere, conform art. 145 - 147."
În consecință, reclamanta are calitatea de persoana impozabila din anul 2007, urmare a tranzacțiilor comerciale derulate cu caracter de continuitate, operațiunile efectuate intrând in sfera de aplicare a T.V.A., prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 126 alin.(1) Cod fiscal.
Având în vedere aceste aspecte, în sarcina reclamantei s-a născut obligația înregistrării în scopuri de TVA in condițiile art. 153 alin.(1) Cod fiscal și ale pct. 62, alin.(2) din Normele metodologice de aplicare a titlului VI din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
În conformitate cu dispozițiile legale anterior precizate, orice persoana impozabila înregistrata ca plătitor de T.V.A. - respectiv înregistrata in scopuri de T.V.A. -, are toate drepturile si obligațiile ce decurg din legislația referitoare la TVA, respectiv are obligația sa colecteze și să plătească TVA aferenta livrărilor de bunuri taxabile, dar are si dreptul sa deducă TVA aferenta achizițiilor de bunuri si servicii destinate activității sale economice.
Având in vedere faptul ca reclamanta nu a înțeles să-și îndeplinească obligația legală de se înregistra ca plătitoare de TVA, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a TVA, prin neîndeplinirea condiției necesare, esențiale, aceasta este decăzuta din drepturile conferite de îndeplinirea acestei obligații, privind deductibilitatea TVA.
În consecință, în mod legal s-a stabilit in sarcina reclamantei T.V.A. de plata în suma de 68.298 lei - aferenta tranzacțiilor constând in vânzarea de terenuri construibile, efectuate în perioada 2007 -2008.
Referitor la accesoriile obligațiilor bugetare, în condițiile în care reclamanta datorează debitul principal, textele legale din Codul de procedură fiscală sunt lipsite de echivoc.
Astfel, „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere," iar „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv."
Din toate dispozițiile legale anterior menționate rezultă că nu este condiționată impunerea fiscală de săvârșirea faptei cu vinovăție, în speța data scadentă a obligației principale fiind stabilită de legea fiscală și fiind nerespectată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 - 208 NCPC.
În contradovadă, pârâta a depus la dosar înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 26.11.2013, apărătorul reclamantei precizează că partea pe care o reprezintă înțelege să se judece în contradictoriu atât cu A.J.F.P. D. cât și cu Direcția Generală R. a Finanțelor Publice C..
Au fost depuse la dosar: copia Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual și/sau într-o formă de asociere nr._/26.06.2009, precum și actele care au stat la baza întocmirii acesteia; copia Raportului de inspecție fiscală întocmit în data de 26.06.2009; copia contestației formulată de societatea-reclamantă împotriva Deciziei de Impunere și R.I.F. anterior menționate, și copia Deciziei nr. 262/19.12.2012 – prin care a fost soluționată respectiva Contestație; copia Sentinței penale nr. 349/04.07.2011.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin Decizia de impunere nr._/26.06.2009 - adoptată pe baza Raportului de inspecție fiscală întocmit în data de 26.06.2009 – s-a stabilit că reclamanta datorează următoarele sume: 68.298 lei cu titlu de TVA și 28.817 lei cu titlu de accesorii la suma anterior menționată – în total 97.115 lei.
Împotriva Raportului de Inspecție Fiscală și Deciziei de impunere anterior menționate reclamanta a formulat Contestație însă, prin Decizia nr. 262/19.12.2012, a fost respinsă respectiva contestație.
Instanța apreciază acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Deși în speță nu poate fi invocată excepția autorității de lucru judecat – nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză între prezentul dosar și dosarul nr._/63/2011 al Tribunalului D., impusă de art. 431 alin. 1 din N. C.pr.civ. (care prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect") pentru a fi primită o astfel de excepție -, instanța apreciază că operează aspectul pozitiv al lucrului judecat – care presupune ca aspectele tranșate și cele statuate printr-o hotărâre definitivă sunt prezumate ca reflectând adevărul iar o a doua instanță nu poate contrazice cele stabilite prin hotărârea anterioară.
Conform prevederilor art. 430 alin. 1 și 2 din N. C.pr.civ. „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
În cuprinsul Deciziei de impunere nr._/26.06.2009 și a Raportului de inspecție fiscală întocmit în data de 26.06.2009 se menționează că, din verificarea informațiilor transmise de catre notarii publici, a rezultat faptul că reclamanta a realizat tranzacții în perioada 01.04._08, constând in achiziții de terenuri în suprafață totală de 17.025 mp, care ulterior au fost înstrăinate, aceasta activitate având caracter de continuitate. Prin urmare, reclamanta a efectuat operațiuni care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 126 alin. (1) Cod fiscal, astfel ca respectivele operațiuni sunt cuprinse in sfera de aplicare a T.V.A. iar, potrivit art. 127 alin. (1) si (2) și art. 128 alin. (1) Cod fiscal, reclamanta este persoană impozabilă din punct de vedere al T.V.A. D. fiind ca activitatea desfășurata este activitate economica cu caracter de continuitate, veniturile obținute de către reclamantă din vânzare-cumpărare de terenuri sunt venituri impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugata și, întrucât plafonul de scutire a fost depășit în luna iulie 2007, reclamanta a devenit persoană impozabilă plătitoare de T.V.A. începând cu luna septembrie 2007, conform art. 152 alin.(1) Cod fiscal.
Or, în considerentele Sentinței penale nr. 349/04.07.2011, instanța a menționat – în considerente -, că "terenurile tranzacționate erau terenuri agricole potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 18/1991, astfel că pe aceste terenuri nu se putea construi la data înstrăinării lor și în privința lor opera scutirea de TVA în temeiul art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003. Împrejurarea că potrivit art. 57 al. 4 Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 1430/2005 (Normele de aplicare ale Legii 50/1991) pe terenurile din extravilan, in condițiile Legii si ale art. 90-103 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 .republicata, cu modificările si completările ulterioare, se pot executa lucrări pentru rețele magistrale, cai de comunicație, îmbunătățiri funciare, rețele de telecomunicații ori alte lucrări de infrastructura, construcții/amenajări pentru combaterea si prevenirea acțiunii factorilor naturali distructivi de origine naturala (inundații, alunecări de teren), anexe gospodărești ale exploatațiilor agricole, precum si construcții si amenajări speciale nu schimbă destinația terenului și nu transformă un teren agricol într-un teren construibil pentru ca la înstrăinarea acestuia vânzătorul să fie obligat să plătească TVA.
Schimbarea destinației terenurilor se poate face în cadrul unei proceduri excepționale reglementate de legea nr. 18/1991 și cum la data înstrăinării o astfel de procedură nu era nici măcar demarată, este irelevant faptul că ulterior acestor terenuri li s-ar schimba destinația ș ar deveni terenuri construibile, deoarece pe de o parte nu se poate percepe TVA ca pentru un teren construibil, iar pe de altă parte, sub aspect subiectiv, vânzătorul nu poate prevedea acest lucru pentru a încasa și plăti TVA".
Ca atare, chiar dacă s-ar accepta logica pârâților potrivit căreia reclamanta a devenit persoana impozabila plătitoare de T.V.A. începând cu luna septembrie 2007, instanța penală a clarificat – în mod definitiv -, chestiunea litigioasă referitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru scutirea de plata T.V.A., stabilind în mod expres că "pentru terenurile tranzacționate ... opera scutirea de TVA în temeiul art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003".
Prin urmare, aspectul că reclamanta era scutită de plata T.V.A. pentru tranzacțiile imobiliare realizate în perioada 01.04._08 a fost tranșat în mod definitiv, iar instanța de contencios nu mai poate repune în discuție cele statuate și să ajungă la concluzia că, în realitate, dispozițiile art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003 nu sunt incidente în ceea ce o privește pe reclamantă, pentru că, în acest fel, ar contrazice autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 349/04.07.2011.
Afirmațiile pârâților în sensul că "în procesul penal administrarea probelor nu a fost completă, nefiind administrate în cauză probe edificatoare în privința regimului juridic al terenurilor tranzacționate de către reclamantă, stabilindu-se o situație de fapt eronată" sunt lipsite de relevanță juridică, instanța de contencios administrativ și fiscal nefiind instanță de control care să poată aprecia în ceea ce privește legalitatea și temeinicia unei hotărâri penale anterioare. Atâta timp cât Sentința penală anterior menționată nu a fost desființată – prin exercitarea vreunei căi de atac extraordinare -, cele statuate de instanță sunt prezumate ca reflectând adevărul și nu mai pot fi contrazise ulterior de către o a doua instanță.
Ca atare, pârâții au procedat în mod nelegal atunci când au întocmit Decizia de impunere nr._/26.06.2009 și Raportul de inspecție fiscală întocmit în data de 26.06.2009 – și, implicit, atunci când au respins contestația formulată împotriva respectivelor acte administrativ-fiscale prin Decizia nr. 262/19.12.2012 -, din moment ce au stabilit că reclamanta datorează T.V.A. pentru tranzacțiile imobiliare realizate în perioada 01.04._08, în ciuda faptului că, în cuprinsul unei Sentințe penale, instanța ajunsese la o concluzie contrară, și anume aceea că, pentru terenurile tranzacționate, opera scutirea de TVA, în temeiul art. 141 alin. 2 lit. f din Legea nr. 571/2003.
Pentru considerentele expuse anterior, dat fiind că există autoritate de lucru judecat referitor la chestiunea litigioasă vizând scutirea reclamantei de plata T.V.A. pentru terenurile tranzacționate în perioada 01.04._08, instanța apreciază acțiunea formulată ca fiind întemeiată și urmează a o admite.
În consecință, se va dispune anularea celor trei acte administrativ-fiscale contestate, respectiv: Decizia de Impunere nr._/26.06.2009, Raportul de Inspecție fiscală nr._/26.06.2009 și Decizia nr. 262/19.12.2012.
.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta O. C., domiciliată în C., ., ., jud. D.,în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. (fosta denumire fiind A.F.P. C.) și Direcția R. Generală a Finanțelor Publice C. (fosta denumire fiind D.G.F.P. D.), ambele cu sediul în C., .. 2, jud. D., având ca obiect anulare act administrativ-fiscal.
Dispune anularea Deciziei de Impunere nr._/26.06.2009, a Raportului de Inspecție fiscală nr._/26.06.2009, precum și a Deciziei nr. 262/19.12.2012.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a fi depusă la Tribunalul D..
Pronunțată în ședința publică, azi 18 februarie 2014.
Președinte, C. M. G. | ||
Grefier, M. M.-S. |
Red. C.G./07.03.2014/5 ex/
Tehnored. M.M
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 11/2014.... | Pretentii. Sentința nr. 3479/2014. Tribunalul DOLJ → |
|---|
