Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 469/2015. Tribunalul GORJ

Tribunalul GORJ - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Sentința nr. 469/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 17-04-2015 în dosarul nr. 1849/95/2015

Cod operator 2443

ROMÂNIA

TRIBUNALUL GORJ

SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL

Dosar nr._

Sentința nr. 469

Ședința publică din 17 Aprilie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE O. C. S.

Grefier C. C.

Pe rol fiind judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta .. Motru, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, având ca obiect, anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic I. D. pentru pârâte, lipsă fiind reclamanta, fiind reprezentată de avocat G. C..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată și nu mai sunt alte cauzei înregistrate pe rolul acestei instanțe, având aceleași părți și același obiect, procedura de citare cu părțile, fiind legal îndeplinită.

Tribunalul, din oficiu, verificându-și competența în temeiul art. 131 alin. 1 N.C.P.C. stabilește că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Nemaifiind cereri noi de formulat și excepții de invocat, tribunalul a considerat cercetarea judecătorească încheiată, acordând cuvântul pentru dezbateri pe fondul cauzei:

Avocat G. C. pentru reclamanta .. Motru, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale, constând în Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015 și Decizia de Impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, până la soluționarea contestației îndreptată împotriva acestora, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. Gorj sub nr. GJ_/16 Martie 2015, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, precizând că a formulat cerere completatoare prin care a solicitat suspendarea executării actelor administrativ fiscale, constând în Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015, Decizia de Impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, precum și decizia nr._/24 Martie 2015, până la soluționarea contestației îndreptată împotriva acestora, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. Gorj sub nr. Gj_/16 Martie 2015, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Consilier juridic I. D. pentru pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată a acțiunii.

TRIBUNALUL

Asupra cauzei de față:

Prin cererea înregistrată la data de 30.07.2014, pe rolul Tribunalului Gorj – Secția C. Administrativ și Fiscal, sub nr._, reclamanta S.C. M. S.A., reprezentată prin Președinte Consiliu de Administrație Z. S. I., a chemat în judecată pe intimata D.G.R.F.P. C. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale, constând în Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015 și Decizia de Impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, până la soluționarea contestației îndreptată împotriva acestora, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. Gorj sub nr. GJ_/16 Martie 2015, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contestația nr. Gj_ din 16 Martie 2015 depusă la A.J.F.P. Gorj de S.C. M. S.A., aceasta a contestat decizia de impunere nr. F-GJ 109 din 27.02.2015 și raportul de inspecție fiscală nr. F-GJ 73 din 27.02.2015.

Că, deși se află încă în procedura prealabilă de contestare a acestor acte administrativ fiscale, pârâta A.J.F.P. Gorj nu a așteptat soluționarea contestației înregistrată sub nr. Gj_/16 Martie 2015 și a dispus trecerea la executarea silită a debitului în sumă totală de 331.348 lei, constând în 239.760 lei TVA, 55.624 lei majorări de întârziere TVA și 35.964 lei penalități întârziere TVA.

Raportat la evidența contabilă și documentele justificative, nu datorăm nimic suplimentar la bugetul statului cu titlu de impozit pe profit suplimentar, aferent perioadei 1 Iulie 2011 - 31 Decembrie 2011 și nici cu titlu de TVA de plată suplimentar, aferent perioadei 1 Septembrie 2011 - 31 Decembrie 2011, astfel că, nu datorează nici majorările de întârziere sau penalitățile de întârziere.

Astfel, în mod greșit AJFP Gorj a reținut că și-ar fi majorat nejustificat pierderea fiscală pe anul 2011 cu suma de 108.918 lei reprezentând cheltuielile cu materiale auxiliare (constând în curele de transmisie) aprovizionate cu factura fiscală nr. 67/16 Septembrie 2011 emisă de S.C. Trust TLH Construct S.R.L. și că am dedus nejustificat TVA-ul în sumă de 239.760 lei înregistrată în aceeași factură fiscală, existând suspiciunea asupra realității tranzacțiilor derulate cu societatea comercială emitentă.

Că, în realitate, raporturile contractuale cu S.C. Trust TLH Construct S.R.L. s-au derulat în mod real și legal, iar operațiunile au fost înregistrate în evidențele contabile ale societății reclamante.

În toată perioada reverificată de inspectorii fiscali societatea reclamantă a calculat, înregistrat, declarat și virat în mod corect bugetului consolidat al statului toate sumele reprezentând TVA, aferente operațiunilor comerciale descrise mai sus.

În concluzie, în mod greșit s-a apreciat de către A.J.F.P. Gorj că există activități fictive în raporturile cu S.C. Trust TLH Construct S.R.L., toate activitățile fiind în mod corect și legal realizate, așa cum rezultă și din documentele justificative existente în contabilitatea societății reclamante.

A menționat reclamanta faptul că societății nu-i sunt opozabile în niciun fel relațiile comerciale pe care S.C. Trust TLH Construct S.R.L. le-a avut de-a lungul timpului cu partenerii lor contractuali, în speță cu S.C. Rom Luc G. S.R.L., fiind terți față de aceste raporturi comerciale.

Cât timp reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale și legale raportate la relațiile contractuale cu S.C. Trust TLH Construct S.R.L., nu poate fi sancționată pentru eventuale nereguli din contabilitatea altor societăți.

A susținut că intimata nu a răsturnat în niciun fel prezumția de bună credință a sa în derularea raporturilor comerciale privind achizițiile de bunuri și servicii, reclamanta necunoscând vreodată că operațiunile invocate ca temei pentru dreptul de deducere ar fi nereale.

Din punct de vedere contabil, factura fiscală nr. 67/16 Septembrie 2011 care privește în mod nemijlocit relațiile cu S.C. Trust TLH Construct S.R.L. întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a fi înregistrată în contabilitatea unei societăți comerciale.

Astfel, factura fiscală menționată corespunde modelului de factură prevăzut de art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, având completate denumirea, adresa și Codul fiscal ale furnizorului și ale beneficiarului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate, cantitățile, prețul unitar și suma taxei pe valoarea adăugată.

Ca atare, această factură fiscală care a generat prezentul litigiu a fost înregistrată în contabilitate cu respectarea principiilor contabilității și a planului de conturi sintetice și analitice.

Executarea de către intimată a sumelor de bani contestate de noi, pune efectiv societatea în imposibilitatea obiectivă de a-și desfășura activitatea, de a efectua plățile ce se impun zi de zi, de a-și plăti angajații și creditele aflate în derulare, aceste aspecte urmând a atrage riscul iminent de insolvență și trecerea în șomaj a angajaților.

A menționat reclamanta faptul că societatea a avut o cifră de afaceri în anul 2014 de 24.089.149 lei, că are 263 de angajați, care au un fond de salarii net de 270.000 lei, că trebuie să plătească o rată lunară de 100.000 USD aferentă unui credit de investiții în valoare de 9.000.000 USD, că are o eșalonare la plata datoriilor la bugetul de stat în cuantum de 45.000 lei/lună, că plătește lunar către bugetul de stat și bugetul consolidat (în afara eșalonărilor) o valoare medie de_.000 lei, că are plăți lunare către furnizorii de gaz și energie în valoare de circa 600.000 lei/lună, precum și plăți către alți furnizori în valoare de aproximativ 500.000 lei.

Evident că neplata cu promptitudine a oricăror sume dintre cele descrise mai sus ar conduce la imposibilitatea desfășurării activităților noastre ca și societate comercială, iar suplimentarea cifrelor de mai sus cu încă 331.348 lei (sumă stabilită eronat prin raportul de inspecție fiscală nr. F-GJ73 din 27.02.2015 și care ar trebui achitată până în data de 05 aprilie 2015) ar duce la . incapacitate de plată și apoi insolvență.

Având în vedere că sumele reținute de intimată ca debit suplimentar nu sunt certe și că a contestat în termen aceste acte administrativ fiscale, instanța urmând să aprecieze cuantumul cauțiunii pentru soluționarea prezentei cereri de suspendare.

A considerat reclamanta că se află în prezența unui caz bine justificat, iar suspendarea provizorie se justifică pentru prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, paguba iminentă la care este supusă reclamanta este reprezentată de imposibilitatea desfășurării activității prin neplata facturilor scadente, lipsa disponibilităților pentru achitarea salariilor angajaților, fiind evident că prejudiciul material viitor și previzibil pe care societatea reclamantă îl va suferi, va fi greu sau chiar imposibil de reparat.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, instanța nu trebuia să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși contestația împotriva actelor administrativ-fiscale, ci trebuia să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele contestate de noi.

Astfel, a apreciat că înscrisurile depuse de noi în apărare la dosar, inclusiv raportul de expertiză contabilă extrajudiciară efectuat de exp. B. L., sunt de natură a crea acea îndoială serioasă.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Legii nr. 554/2004 rezultă că pentru suspendarea executării unui act administrativ, pe lângă cerința inițierii procedurii de anulare a actului administrativ este necesar a fi întrunite cumulativ alte două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

În cauza de față, măsura provizorie solicitată S.C. M. S.A., se justifică prin existența în cauză a unor cazuri bine justificate, ca împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrativ-fiscale contestate, astfel cum se prevede în art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea 1.554/2004.

Această aparență de nelegalitate creează o îndoială în ceea ce privește actele contestate și a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.

A apreciat reclamanta că a dovedit și îndeplinirea celei de-a doua condiții legale pentru măsura de suspendare solicitată, dat fiind producerea unei pagube în patrimoniul societății reclamante ca efect al blocării tuturor conturilor bancare ale societății.

Raportat la această definiție legală dată pagubei iminente și la faptul că recurenta-reclamantă trebuie să plătească o sumă importantă de bani, iar legalitatea actelor administrative contestate este pusă la îndoială, apreciem că punerea în executare a acestora afectează activitatea recurentei reclamante.

Solicitarea reclamantă de suspendare provizorie întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre o măsură provizorie, vremelnică, luată pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara în alt mod.

A învederat reclamanta faptul că se va conforma întocmai dispozițiilor art. 215 alin. 2 C.pr.fiscală care reglementează cuantumul cauțiunii pentru soluționarea cererilor de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

Referitor la condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actelor administrative, se constată că actele administrativ-fiscale se bucură de prezumția de legalitate, fiind executorii din oficiu, suspendarea executării fiind o măsură de excepție, care nu se poate aplica decât dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Conform acestui text, suspendarea unui act administrativ se poate dispune numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 prevede că reprezintă un caz bine justificat orice împrejurare legată de starea de fapt și drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, conform art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

S-a apreciat că reclamanta a dovedit existența unui caz bine justificat, în sensul dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Fără a antama fondul dreptului dedus judecății, trebuie observat că aparența dreptului este în favoarea reclamantei, deoarece sumele reținute în sarcina acesteia vizează pe de o parte, cheltuieli considerate deductibile de către S.C. M. S.A., organele fiscale apreciind greșit că aceste cheltuieli ar fi nedeductibile, iar pe de altă parte, există suficiente active ale acestei societăți care să acopere sumele în litigiu dacă, teoretic, ar fi respinsă pe fond contestația.

A apreciat reclamanta că în speță există „un caz bine justificar în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 care să conducă la suspendarea actelor administrativ-fiscale contestate de S.C. M. S.A.

Reclamanta a dovedit și existența unei pagube iminente, în sensul că suferă un prejudiciu material cert prin punerea în executare a actelor administrative-fiscale, ceea ce va conduce efectiv la o blocare a activității și riscul iminent de intrare în insolvență a societății.

Soluția suspendării actelor administrative, până la soluționarea contestației îndreptată împotriva actelor administrative-fiscale, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care poate fi luată de autoritatea jurisdicțională, conform Recomandărilor R89/8 și 16/2003 ale Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, fără a se aduce atingere principiului executării din oficiu a deciziilor autorităților administrative, prin care se impun particularilor o . obligații.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt pe care a probat-o, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale, a apreciat reclamanta că executarea actelor administrative emise de intimata este de natură a crea pagube serioase societății reclamante, care pot avea consecințe grave în patrimoniul acesteia.

Pentru toate aceste considerente, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și, întrucât a arătat reclamanta că va achita cauțiunea în cuantumul ce-l va fixa instanța, solicitând admiterea cererii de suspendare.

A mai arătat reclamanta că solicitarea sa de suspendare provizorie, întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre o măsură provizorie, vremelnică, luată pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara în alt mod.

În drept, reclamanta și-a întemeiat contestația pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu aplicarea art. 453 C.pr.civ., iar ca probe, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Reclamanta S.C. M. S.A., în temeiul art. 204 alin. 2 C.pr.civ., a formulat cerere completatoare prin care a solicitat suspendarea executării actelor administrativ fiscale, constând în Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015, Decizia de Impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, precum și decizia nr._/24 Martie 2015, până la soluționarea contestației îndreptată împotriva acestora, ce a fost înregistrată la A.J.F.P. Gorj sub nr. Gj_/16 Martie 2015, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Că, deoarece la 24 martie 2015, intimata a emis o nouă decizie, respectiv nr._, prin care a calculate accesorii suplimentare în valoare de 54.450 lei, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA pe perioada 28 Mai 2013-1 Martie 2014 și 1 Martie 2014- 24 martie 2015, reclamanta a fost nevoită să-și completeze cererea de suspendare și cu privire la acest act administrativ-fiscal.

Că, din moment ce a contestat în termen actele administrativ fiscale prin care i s-au stabilit sumele de plată suplimentare constând în 239.760 lei TVA, 55.624 lei majorări TVA și 35.964 lei penalități întârziere TVA, evident că și aceste accesorii de 54.450 lei urmează principalul și nu le datorează.

Argumentele de fapt și de drept expuse de către reclamanta în conținutul contestației inițiale depuse la A.J.F.P. Gorj sub nr. GJ_/16 Martie 2015 și în cererea de suspendare ce formează obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Gorj - Secția C., rămân valabile și pentru cererea completatoare, respectiv cea prin care solicităm suspendarea efectelor deciziei nr._/24 Martie 2015.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 204 alin. 2 C.pr.civ. raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, reprezentată legal prin sef administrație M. C. numit în baza ordinului Președintelui ANAF nr. 167/2014, în nume propriu și în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., a formulat întâmpinare la acțiunea introdusă de reclamanta S.C. M. S.A. și a solicitat respingerea acesteia pentru următoarele motive:

În fapt, reclamanta S.C. M. S.A. a solicitat instanței, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale reprezentate de Raportul de inspecție fiscală nr. F-GJ73/27.02.2015 și de Decizia de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației acestor acte administrativ fiscale.

Cu privire la cererea de suspendare a efectelor Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015, a considerat că cererea formulată de S.C. M. S.A. nu este întemeiată, sus-numita nedemonstrând existenta celor două condiții nevăzute cumulativ de textul de lege mai sus indicat („în cazuri bine justificate și pentru a preveni producerea unei pagube iminente”).

Cele două condiții, prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ fiscal, presupunând, așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”. Cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu se consideră a fi însă îndeplinite prin invocarea unor simple argumente ce tind să demonstreze aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal a cărei executare se solicită a fi suspendată și posibilitatea producerii unei pagube iminente.

Actele administrativ fiscale, în speță, Decizia de impunere nr. F-GJ109 din 27.02.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. F-GJ73/27.02.2015, se bucură de prezumția de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ fiscal emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Principiul legalității actului administrativ fiscal presupune, pe de o parte, ca autoritățile administrative să nu încalce legea, iar pe de altă parte, ca deciziile lor să se întemeieze pe lege, respectarea acestor exigențe trebuind să fie în mod efectiv asigurată.

Pentru admiterea acestei cereri este necesar ca reclamanta să facă dovada existenței unor împrejurări legate de starea de fapt si de drept care sunt în măsura sa producă instanței o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative a căror suspendare se cere. Or, faptul că în sarcina reclamantei au fost stabilite obligații fiscale accesorii de către A.J.F.P. Gorj nu este de natură să creeze o îndoială asupra legalității actului administrativ întocmit.

Mai mult, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ si fiscal în această materie (relevată, de ex. prin deciziile nr. 550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în sensul că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ este apt să conducă la concluzia că ne aflăm în prezența unui iaz bine justificat. Prezumția de legalitate pe care își fondează actul administrativ caracterul său executoriu poate fi înlăturată numai pentru îndoieli serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea actului, de emiterea de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituționale, ori în mod evident inaplicabile, etc.

În ceea ce privește producerea unei pagube iminente, a arătat pârâta că aceasta trebuie să fie o consecință a executării (adică executarea prin modul în care este efectuată se realizează cu încălcarea dispozițiilor legale, având ca efect prejudicierea debitorului) și nu însăși executarea actului administrativ fiscal atacat, în caz contrar s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ fiscal, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării actelor administrative fiscale, astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare (decizia nr. 4748/16.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Executarea unei obligații fiscale care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă. într-adevăr din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului (decizia nr. 2537/13.05.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Potrivit art.110 alin.3 coroborat cu art.141 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările și modificările ulterioare, actul constatator și deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie titluri executorii și astfel cum am mai arătat mai sus, corect și legal întocmite, care justifică declanșarea și efectuarea executării silite.

Totodată, facem precizarea esențiala ca practica constanta a Curții de Apel C. s-a format în sensul respingerii unor cauze ce priveau anularea unor acte administrativ-fiscale (decizii de impunere) ce priveau taxele si impozitele suplimentare stabilite de organele fiscale, un astfel de act administrativ se solicita a fi suspendat în prezenta cauza.

Astfel, a invocat pârâta, sentința civilă nr. 1949/09.10.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._, rămasă definitivă prin decizia Curții de Apel C. nr. 91 DV/19.01.2010, decizia nr. 90/19.01.2010 Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr._, prin care s-a admis recursul D.G.F.P. Gorj.

Totodată, a solicitat pârâta să se aibă în vedere dispozițiile art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

„(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect ou este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei”.

În ceea ce privește cadrul procesual, pârâta a solicitat a se proceda la citarea în cauza a Direcției Regionale a Finanțelor Publice C., cu sediul în C., .. 2, județul D..

Fața de motivele arătate, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii având ca obiect suspendare executare acte administrative întocmite de către A.J.F.P. Gorj.

În temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, pârâta a solicitat a se proceda la judecarea cauzei și în lipsa sa.

Reclamanta S.C. M. S.A., în temeiul art. 201 alin. 2 C.pr.civ., a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare, urmând a se acorda eficiență argumentelor noastre din cererea de suspendare.

A apreciat reclamanta că este întemeiată cererea de a fi suspendată, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, executarea Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/16.02.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-GJ 73/16.02.2015, acte administrativ-fiscale emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj până la soluționarea definitivă a contestației sale, îndreptată împotriva acestor acte administrativ-fiscale.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cererea reclamantei de suspendare îndeplinește cumulativ cele două condiții esențiale, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce privește prima condiție, cea a cazului bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate sunt reprezentate de împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat.

În acest sens, atât în doctrina de specialitate (A. I. - Noua lege a contenciosului administrativ, Editura Roata, București 2004), cât și în practica instanțelor judecătorești deopotrivă, s-a stabilit că ,,un caz bine justificat” poate fi întâlnit în anumite împrejurări legate de starea de fapt, de diligentele depuse de persoana vătămată în vederea anularii actului, posibilele efecte asupra altor persoane, aspecte legate de situația sociala a petentului, atitudinea autorității publice emitente etc.

Cu alte cuvinte, îndeplinirea acestei condiții presupune expunerea unor împrejurări atât de fapt, cât și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.

Reclamanta a învederat instanței faptul că societatea a formulat la autoritatea competentă, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2002 privind Codul de procedură fiscală, contestație împotriva Raportului de inspecției fiscala nr. F-GJ 73/16.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/16.02.2015.

Astfel, motivele expuse în contestația formulată în cadrul exercitării procedurii administrative de către societatea noastră, aflată în prezent în curs de soluționare, creează în favoarea societății reclamante, aparența de drept pe care trebuie să o dovedească conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Plecând de la definiția dată prin art. 2 lit. t din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, este obligatoriu ca prin intermediul cererii formulate în temeiul art. 14 să se facă dovada unor împrejurări, atât de fapt cât și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În consecință, motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul contestației reclamantei, nu constituie „o polemică vizând legalitatea actului administrativ”, ci împrejurări care, doar la o simplă analiză, creează o îndoială asupra legalității actului administrativ fiscal.

A ținut reclamanta să precizeze că aceste motive, deși țin de fondul cauzei, nu necesită o analiză aprofundată a fondului cauzei de către instanța de judecată, ci evidențiază acele aspecte de vădită nelegalitate a actelor administrative contestate.

Că, în lipsa expunerii unor astfel de motive, ar fi imposibilă demonstrarea cazului bine justificat în accepțiunea legii contenciosului administrativ.

Chiar dacă în favoarea actului administrativ operează această prezumție, aceasta nu înseamnă că instanța investită cu soluționarea cererii conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu are dreptul să se aplece asupra unor chestiuni de fond, care nu necesită o analiză deosebită și care i-ar putea forma convingerea în sensul că actul administrativ este cel puțin în aparență nelegal.

Mai mult decât atât, soluția instanței investită cu soluționarea cererii de suspendare nu leagă în niciun fel instanța ce urmează a soluționa fondul cauzei, așa încât nu se poate pune problema unei prejudecări a fondului.

Astfel, fără a dori să intrăm în cercetarea fondului, se poate lesne observa nelegalitatea actelor administrativ fiscale, ținând cont de faptul că relațiile comerciale derulate cu societățile comerciale cu care am contractat în mod nemijlocit sunt reale și desfășurate în scopul obținerii de venituri impozabile.

A mai ținut să precizeze reclamanta că toate facturile fiscale emise de furnizorii/prestatorii săi, au la bază contracte încheiate de părți, însoțite de situații de lucrări și note de recepție, iar plățile s-au făcut doar prin bancă, putând fi verificat oricând circuitul lor.

Un aspect important de reținut constă în faptul că niciuna dintre societățile comerciale cu care am contractat nu figura înregistrată în registrul contribuabililor inactivi, deci aveau dreptul de a desfășura operațiuni comerciale.

Prin urmare, o primă concluzie care se poate reține constă în aceea că societatea reclamantă deține toate documentele justificative pentru operațiunile comerciale derulate cu furnizorii/prestatorii săi.

În drept, în materia impozitului pe profit reclamanta a avut în vedere următoarele dispoziții legale:

> art. 21 alin .(1) din Codul fiscal „pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”;

> punctul 48 din H.G. nr. 44/2004 „pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanța, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

- serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare;

- contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate.

Așadar, conform textului de lege supus analizei rezultă că, pentru a fi deductibile cheltuielile trebuie efectuate în scopul obținerii de profit, ceea ce a făcut și societatea reclamantă.

Referitor la susținerile pârâtei care consideră că pe lângă aceste condiții impuse de lege, societatea reclamanta trebuia să aibă în vedere și raporturile juridice existente între furnizorii noștri și societățile terțe care le-au livrat bunurile și serviciile, ulterior refacturate către societatea reclamantă.

Cu alte cuvinte, susținerea pârâtei este aceea că nu pot fi deductibile cheltuielile efectuate pentru serviciile prestate nouă de către aceste societăți cocontractante deoarece „achizițiile efectuate de acestea de la terții furnizori (...) nu sunt reale, în sensul că în lanțurile comerciale pe care s-au făcut achizițiile sunt firme interpuse sau firme fantomă, care au furnizat documente privind livrările de bunuri și servicii către societatea reclamantă”.

O astfel de abordare nu poate fi reținută ca fiind temeinică și legală în condițiile în care, raporturile juridice dintre societățile terțe care au furnizat bunuri și servicii către partenerii noștri contractuali direcți, nu sunt opozabile societății noastre, noi neavând nici posibilitatea și nici obligația legală de a verifica sursele din care furnizorii noștri au achiziționat bunuri și servicii, ulterior refacturate către reclamantă.

Singurele condiții impuse de lege în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor efectuate de contribuabili sunt cele prevăzute la art. 21 alin. (1) din Codul fiscal și la punctul 48 din H.G. nr. 44/2004, condiții care așa cum a arătat reclamanta, au fost respectate de societate.

Faptul că tranzacțiile desfășurate între partenerii noștri contractuali și furnizorii lor sunt suspectate de pârâtă ca fiind lipsite de conținut economic, nu poate influența realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de societatea noastră. Raporturile juridice dintre societățile comerciale respective și terțele societăți reprezintă raporturi juridice distincte față de cele existente între reclamantă și partenerii săi contractuali, neafectând dreptul de deducere al cheltuielilor efectuate de societatea noastră, ce rezultă din alte raporturi comerciale.

Conform dispozițiilor art. 11 alin. (11) din Codul fiscal, în situația reclamantei, este vizată exclusiv relația furnizor-beneficiar, iar nu întreg lanțul de aprovizionare, fiecare operațiune trebuind să fie tratată distinct.

Prin urmare, dacă partenerii contractuali ai reclamantei ar fi achiziționat bunuri sau servicii de la societăți declarate inactive, faptul că au livrat aceste bunuri ulterior societății noastre, nu afectează dreptul de deducere exercitat, întrucât atât noi, cât și furnizorii nu eram înregistrați ca societăți inactive, iar toate condițiile referitoare la exercitarea dreptului de deducere au fost îndeplinite de societatea reclamantă.

După cum a arătat, textul de lege este foarte clar în ceea ce privește recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor cu achiziția de bunuri și servicii, în sensul că are drept de deducere aferent tranzacțiilor efectuate cu o societate activă, cât timp aceste servicii și bunuri au fost folosite în scopul obținerii de venituri și au fost justificate prin documentele cerute de lege (facturi, contracte, situații de lucrări etc.), motiv pentru care cererea noastră este întemeiată.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, a criticat cele reținute de organul de control, întrucât tranzacțiile efectuate cu furnizorii reclamantei sunt reale și probate prin documente justificative, acestea fiind singurele condiții impuse de lege pentru a beneficia de deductibilitatea TVA-ului aferent.

Faptul că furnizorii noștri au achiziționat bunuri și servicii de la societăți comerciale inactive, care ulterior au fost refacturate către reclamantă, nu reprezintă un motiv de a ne refuza dreptul de deducere exercitat în baza facturilor emise de furnizorii/prestatorii săi.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin.(11) din Codul fiscal, eventuala inactivitate a furnizorului/prestatorului nu poate fi opusă decât în cadrul aceluiași raport juridic, derulat între societatea furnizoare de bunuri și servicii și societatea beneficiară a acestora, din punct de vedere al analizei deductibilității taxei pe valoarea adăugată.

Cu alte cuvinte, este vizată exclusiv relația furnizor - beneficiar, iar nu întreg lanțul de aprovizionare, fiecare operațiune comercială fiind tratată distinct.

Dacă a admite logica organului de control, ar însemna ca reclamanta să dea o altă interpretare, extensivă a dispozițiilor art. 11 alin. (11) din Codul fiscal, respectiv să extindă obligația unui operator economic de a verifica nu doar starea de inactivitate a partenerului său de afaceri (așa cum prevede legea), ci și starea de inactivitate a terților parteneri ai acestuia, aspect care din punctul reclamantei de vedere este absurd.

Ca atare, textul de lege este foarte clar în ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată, în sensul că există drept de deducere a TVA-ului aferent tranzacțiilor efectuate cu o societate activă, cât timp aceste servicii sunt demonstrate prin documente justificative (facturi, contracte, situații de lucrări etc.).

Din interpretarea textelor de lege incidente în cauză rezultă că, pentru a putea deduce TVA-ul aferent achiziționării de bunuri și servicii, singurele condiții impuse sunt:

• existența facturilor întocmite conform art. 155 Cod fiscal, și

• bunurile și serviciile ce fac obiectul facturilor să fie destinate în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Având în vedere acest aspect, considerăm relevante prevederile Hotărârii Curții Europene de Justiție în cazul C-435/05 - Investrand BV împotriva Staatssecretaris van Financien, din conținutul acesteia rezultând următoarele:

Paragraful 22 - „Regimul de deduceri instituit prin directiva privind TVA vizează eliberarea integrală a întreprinzătorului de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun de TVA garantează, prin urmare, perfecta neutralitate în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților sale economice, indiferent de finalitatea sau rezultatele acestora, cu condiția ca, în principiu, activitățile menționate să fie ele însele supuse la plata TVA-ului (a se vedea în special hotărârea din 14 Februarie 1985, Rompelman, 268/83, R., p. 655, punctul 19, hotărârea din 15 ianuarie 1998, Ghent Coal Terminal, C-37/95, R., p.l-1, punctul 15 și hotărârea din 22 Februarie 2001, Abbey N., C-408/98, R., p. 1-1361, punctul 24)”.

Paragraful 23 - „Potrivit unei jurisprudente constante, existenta unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere a TVA-ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA-ului în amonte sa îi fie recunoscut persoanei impozabile și pentru a determina întinderea unui astfel de drept (a se vedea hotărârea Midland Bank, citata anterior, punctul 24, hotărârea Abbey N., citata anterior, punctul 26, precum si hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C-32/03, R., p. 1-1599, punctul 26). Dreptul de deducere a TVA - ului aplicat pe achizițiile de bunuri si servicii in amonte presupune ca sumele cheltuite pentru achiziția acestora sa faca parte din elementele constitutive ale prețului operațiunilor taxate in aval ce dau dreptul de deducere (a se vedea hotărârea Midland Bank, citata anterior, punctul 30, hotărârea Abbey N., citata anterior, punctul 28, precum si hotărârea din 27 septembrie 2001, Cibo Participations, C-16/00, R., p. I-6663, punctul 31)".

Paragraful 24 - „Cu toate acestea, un drept de deducere este de asemenea admis în favoarea persoanei impozabile, chiar în absența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere, atunci când costul serviciilor in cauza face parte din cheltuielile generale ale persoanei impozabile și reprezintă, ca atare, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care le furnizează, într-adevăr, astfel de costuri au o legătură directă și imediată cu ansamblul activității economice a persoanei impozabile (a se vedea în special hotărârile citate anterior Midland Bank, punctele 23 si 31, precum si Kretztechnik, punctul 36)”.

Cu alte cuvinte, raportat la situația de fapt, dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata aferente bunurilor și serviciilor achiziționate de către societatea noastră se exercita, atat în situația în care exista o legătura directa și imediata intre bunurile sau serviciile achiziționate și operațiunile taxabile, cat și în situația în care nu exista o legătura directa și imediata între serviciile achiziționate și operațiunile taxabile ale agentului economic, atat timp cât costul serviciilor în cauza face parte din cheltuielile generale ale persoanei impozabile și se regăsesc în prețul bunurilor și serviciilor pe care le furnizează.

Or, în speța de față este evident că avansarea costurilor în discuție reprezintă elemente constitutive ale prețului bunurilor si serviciilor pe care le furnizează societatea noastră și, evident, sunt avansate pentru efectuarea de operațiuni taxabile de către societate.

De asemenea, considerăm relevante și prevederile Hotărârii Curții Europene de Justiție în cauzele conexate C-80/11 si C-142/11, care a analizat: „D. de deducere - Condiții de exercitare - Articolul 273 - Măsuri naționale pentru lupta împotriva fraudei - Practica a autorităților fiscale naționale - Refuzul dreptului de deducere în cazul unui comportament nelegal al emitentului facturii aferente bunurilor sau serviciilor pentru care se solicita exercitarea acestui drept - Sarcina probei". Relevante sunt:

Paragraful 37: ,,(...) în primul rând, trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudente constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii (a se vedea printre altele Hotărârea din 25 octombrie 2001, Comisia/Italia, C-78/00, R., p. 1-8195, punctul 28, Hotărârea din 10 Iulie 2008, Sosnowska, C-25/07, Rep., p. 1-5129, punctul 14 și Hotărârea din 28 iulie 2011, Comisia/Ungaria, C-274/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 42).

Paragraful 38: Astfel cum a subliniat Curtea în mod repetat, dreptul de deducere prevăzut la articolele 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat, în special, acest drept se exercita imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate in amonte (a se vedea in special Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa si alții, C-110/98-C-147/98, R., p. 1-1577, punctul 43, Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel si Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04, R., p. I-6161, punctul 47, Hotărârea din 30 septembrie 2010, Uszodaépító, C-392/09, Rep., p. 1-8791, punctul 34, precum și Hotărârea Comisia/Ungaria, citata anterior, punctul 43).

Paragraful 38: Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe care le desfășoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului (a se vedea în special Hotărârea Gabalfrisa și alții, citată anterior, punctul 44, Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții, C-255/02, R., p. I-1609, punctul 78, Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, citata anterior, punctul 48, precum și Hotărârea din 22 Decembrie 2010, Dankowski, C-438/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 24).

Paragraful 41: în al doilea rând, trebuie amintit că combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat prin Directiva 2006/112 (a se vedea printre altele Hotărârea Halifax și alții, citată anterior, punctul 71, Hotărârea din 7 decembrie 2010, R., C-285/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36, precum și Hotărârea din 27 octombrie 2011, Tanoarch, C-504/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50). În aceasta privință, Curtea a statuat deja că justițiabilii nu pot să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept al Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C-32/03, R., p. 1-1599, punctul 32, precum și Hotărârile citate anterior Halifax și alții, punctul 68 și Kittel și Recolta Recycling, punctul 54).

Paragraful 42: în consecință, este de competența autorităților și a instanțelor naționale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Fini H, punctele 33 si 34, și Kittel și Recolta Recycling, punctul 55, precum și Hotărârea din 29 martie 2012, Veleclair, C-414/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).

Paragraful 44: în plus, din decizia de trimitere reiese că întrebările adresate se întemeiază pe premisele potrivit cărora, în primul rând, operațiunea invocata pentru a justifica dreptul de deducere a fost efectuată, astfel cum aceasta rezultă din factura corespunzătoare, și, în al doilea rând, această factură cuprinde toate informațiile impuse de Directiva 2006/112, astfel încât condițiile de fond și de formă prevăzute de această directivă pentru nașterea și exercitarea dreptului de deducere sunt reunite. Trebuie să se observe, în special, că decizia de trimitere nu menționează că reclamantul din acțiunea principala a făcut el însuși manipulări precum prezentarea de declarații false sau emiterea de facturi nelegale.

Paragraful 45: în aceste împrejurări, beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât în temeiul jurisprudenței care rezultă de la punctele 56-61 din Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, citata anterior, potrivit căreia trebuie să se stabilească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabila, căreia i-au fost furnizate bunurile sau serviciile care îi servesc de bază pentru a justifica dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că această operațiune era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator în amonte.

Paragraful 53: Potrivit jurisprudenței Curții, operatorii care iau toate masurile care pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator pentru a se asigura ca operațiunile lor nu sunt implicate într-o fraudă, indiferent dacă este vorba de o fraudă privind TVA-ul sau de alte fraude, trebuie să se poată baza pe legalitatea acestor operațiuni fără a risca să piardă dreptul de deducere a TVA-ului achitat în amonte (a se vedea Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, citata anterior, punctul 51).

Paragraful 55: în plus, conform articolului 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului și pentru a preveni evaziunea.

Paragraful 56: Cu toate acestea, chiar dacă această dispoziție conferă o marjă de apreciere statelor membre (a se vedea Hotărârea din 26 Ianuarie 2012, Kraft Foods Polska, C-588/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 23), această posibilitate nu poate fi utilizată, potrivit celui de al doilea paragraf al articolului menționat, pentru a impune obligații de facturare suplimentare celor stabilite în capitolul 3, intitulat „Facturare”, din titlul XI, intitulat „Obligațiile persoanelor impozabile și ale anumitor persoane neimpozabile”, din directiva menționata și, în special, în art.226 din aceasta.

Paragraful 57: în plus, măsurile pe care statele membre au posibilitatea să le adopte în temeiul articolului 273 din Directiva 2006/112 în vederea colectării în mod corect a taxei și a prevenirii evaziunii fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului și, prin urmare, neutralitatea TVA-ului, care constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârile citate anterior Gabalfrisa și alții, punctul 52, și Halifax și alții, punctul 92, Hotărârea din 21 octombrie 2010, Nidera Handelscompagnie, C-385/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 49, precum și Hotărârea Dankowski, citată anterior, punctul 37).

Paragraful 60: Desigur, atunci când există indicii care permit să se presupună existența unor nereguli sau a unei fraude, un operator avizat ar putea, potrivit împrejurărilor situației, să se vadă obligat să obțină informații cu privire la un alt operator de la care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii pentru a se asigura de fiabilitatea

Paragraful 61: Cu toate acestea, administrația fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice ca emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de alta parte, să dispună de documente în această privință.

Paragraful 65: în consecință, prin impunerea, din cauza riscului unui refuz al dreptului de deducere, în sarcina persoanelor impozabile a măsurilor enumerate la punctul 61 din prezenta hotărâre, administrația fiscală ar transfera persoanelor impozabile, contrar dispozițiilor menționate, propriile atribuții de control”.

Cu alte cuvinte din analiza celor de mai sus, principiile precizate de Curtea Europeană de Justiție sunt extrem de importante, reprezentând liniile directoare în materia deducerii taxei pe valoarea adăugată.

Aceste principii pot fi rezumate astfel:

• Curtea Europeana de Justiție consideră că dreptul de deducere prevăzut la articolele 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat;

• în plus, Curtea afirmă că justificarea dreptului de deducere se efectuează în baza facturii fiscale aferente operațiunii;

• Curtea a mai statuat de asemenea că refuzarea avantajului dreptului de deducere se poate efectua numai dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv și, de asemenea, comportamentul nelegal al emitentului facturii aferente bunurilor sau serviciilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere trebuie probat de organul fiscal.

Raportându-ne la speța de față, se observă fără niciun dubiu că echipa de inspecție fiscală nu a înțeles să respecte nici normele legale naționale, nici liniile directoare trasate prin deciziile Curții Europene de Justiție, întrucât deducerea taxei pe valoarea adăugata a fost exercitată de noi în mod legal, fiind dovedită cu facturile fiscale emise de furnizori (care cuprind toate elementele prevăzute de lege), precum și cu celelalte documente care au fost anexate facturilor fiscale (contracte, situații de lucrări, bonuri de consum, note de recepție, chitanțe, înregistrări contabile).

în raport de cele prezentate, contrar celor susținute de pârâtă prin întâmpinare, considerăm că există suficiente elemente atât de fapt, cât și de drept care răstoarnă prezumția de legalitate de care se bucură actele administrative a căror suspendare o solicităm.

Referitor la cea de a doua condiție impusa de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv prevenirea unei pagube iminente,

precizăm că, în accepțiunea art. 2 alin. 1 lit. s din același act normativ, prin pagubă iminentă se înțelege un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Iminența producerii prejudiciului este legată în mod direct de începerea executării silite împotriva societății noastre, prin poprirea tuturor conturilor bancare.

Arătăm că, prin inițierea procedurii de executare silită, societatea nu mai poate face față obligațiilor financiare exigibile pe care le are atât față de creditorii fiscali, cât și față de ceilalți creditori, motiv pentru care va intra în incapacitate de plată. Acest aspect va conduce la . insolvență a societății și ulterior în faliment.

Executarea actelor administrative atacate, prin blocarea conturilor societății și indisponibilizarea sumelor de bani existente și viitoare va determina nu doar o paralizare a activității, ci chiar imposibilitatea onorării de către societate a contractelor asumate față de clienți și furnizori, aspect ce va conduce la o stare de insolvență și implicit consecințe sociale pentru salariații săi, ca urmare a indisponibilizării conturilor bancare.

A precizat reclamanta că societatea are un număr semnificativ de salariați, iar în situația în care această decizie ar fi pusă în executare (fără ca aceasta să fie supusă unui control judecătoresc), am fi nevoiți să luăm măsuri de disponibilizare a angajaților.

Această destabilizare financiară este generată și de împrejurarea că o astfel de cheltuială (datorată emiterii Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală) nu a fost și nici nu putea fi previzionată prin bugetul de venituri și cheltuieli, în condițiile în care societatea reclamantă a respectat toate prevederile legale.

Reclamanta a învederat instanței că în doctrină s-a statuat că iminența producerii pagubei ar trebui să constate și într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ.

Că, executarea sumelor stabilite prin actele administrativ-fiscale atacate, ar avea consecințe ireversibile, în contextul în care societatea noastră are în derulare mai multe contracte cu furnizori și clienți, care prin punerea în executare a actelor atacate, vor fi imposibil de onorat, cu repercusiuni grave asupra activității societății, ceea ce în mod sigur va determina . insolvență.

De asemenea că, în prezent, reclamanta are în derulare contracte de leasing, contracte de împrumut bancar, contracte de asigurare, care de asemenea vor fi afectate ireversibil în situația în care actele contestate vor fi puse în executare.

Totodată, în eventualitatea încasării de către organele fiscale a sumelor cuprinse în decizia de impunere până la soluționarea litigiului privind legalitatea acesteia, societatea noastră ar fi in imposibilitate să recupereze în întregime prejudiciul ce i-ar fi cauzat, întrucât prejudiciul nu este format numai din obligațiile stabilite nelegal către bugetul de stat ci și din sumele (inclusiv dobânzile) pe care le va datora, având în vedere că nu își poate executa obligațiile contractuale față de furnizori, clienți, bănci etc. la termenele stabilite.

Mai mult, a ținut să menționeze reclamanta că, în măsura în care va fi dispusă suspendarea executării deciziei de impunere, dacă vom pierde pe fond contestația, pe perioada respectivă societatea noastră ar fi obligată la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere (calculate de la data expirării termenelor de plată a acestor obligații și până la data achitării inclusiv), potrivit normelor fiscale speciale în materie, astfel încât, considerăm că bugetul de stat nu ar suferi vreun prejudiciu.

În concluzie, solicitarea reclamantei de suspendare provizorie întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre o măsură provizorie, vremelnică, luată pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara în alt mod, învederând reclamanta faptul că se va conforma întocmai dispozițiilor art. 215 alin. 2 C.pr. fiscală care reglementează cuantumul cauțiunii pentru soluționarea cererilor de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt pe care a probat-o, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale, a apreciat reclamanta că executarea actelor administrative emise de intimata este de natură a crea pagube serioase societății sale, care pot avea consecințe grave în patrimoniul acesteia.

Față de toate aceste considerente, reclamanta a solicitat instanței admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/16.02.2015 și a Raportului de inspecției fiscala nr. F-GJ 73/16.02.2015.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 201 alin. 2 C.pr.civ.

Reclamanta S.C. M. S.A. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea cererii de suspendare provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015, acte administrativ-fiscale emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj până la soluționarea definitivă a contestației noastre îndreptată împotriva acestor acte administrativ-fiscale, inclusiv suspendarea efectelor deciziei nr._/24.03.2015 din completarea cererii.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ, cererea de suspendare îndeplinește cumulativ cele două condiții esențiale, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce privește prima condiție, cea a cazului bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. l lit. t din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate sunt de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat.

În acest sens, atât în doctrina de specialitate (A. I. - Noua lege a contenciosului administrativ, Editura Roata, București 2004), cât și în practica instanțelor judecătorești deopotrivă, s-a stabilit că ,,un caz bine justificat” poate fi întâlnit în anumite împrejurări legate de starea de fapt, de diligentele depuse de persoana vătămată în vederea anularii actului, posibilele efecte asupra altor persoane, aspecte legate de situația socială a petentului, atitudinea autorității publice emitente etc.

A învederat instanței faptul că societatea reclamantă a formulat la autoritatea competentă, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2002 privind Codul de procedură fiscală, contestație împotriva Raportului de inspecției fiscala nr. F-GJ 73/27.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015.

Astfel, motivele expuse în contestația formulată în cadrul exercitării procedurii administrative de către societatea reclamantă, aflată în prezent în curs de soluționare, creează în favoarea societății reclamante, aparența de drept pe care trebuie să o dovedească conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În lipsa expunerii unor astfel de motive, ar fi imposibilă demonstrarea cazului bine justificat în accepțiunea legii contenciosului administrativ.

Astfel, fără a dori să intre în cercetarea fondului, se poate lesne observa nelegalitatea actelor administrativ fiscale, ținând cont de faptul că relațiile comerciale derulate cu societățile comerciale cu care am contractat în mod nemijlocit sunt reale și desfășurate în scopul obținerii de venituri impozabile.

A mai ținut reclamanta să precizeze că toate facturile fiscale emise de furnizorii/prestatorii săi au la bază contracte încheiate de părți, însoțite de situații de lucrări și note de recepție, iar plățile s-au făcut doar prin bancă, putând fi verificat oricând circuitul lor.

Un aspect important de reținut constă în faptul că niciuna dintre societățile comerciale cu care a contractat reclamanta, nu figura înregistrată în registrul contribuabililor inactivi, deci aveau dreptul de a desfășura operațiuni comerciale.

Prin urmare, o primă concluzie care se poate reține constă în aceea că societatea reclamanta deține toate documentele justificative pentru operațiunile comerciale derulate cu furnizorii/prestatorii săi.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale incidente rezultă că pentru a fi deductibile cheltuielile trebuie efectuate în scopul obținerii de profit, ceea ce a făcut și societatea reclamantă.

Că, sunt vădit nefondate susținerile pârâtei care consideră că pe lângă aceste condiții impuse de lege, societatea noastră trebuia să aibă în vedere și raporturile juridice existente între furnizorii reclamantei și societățile terțe care le-au livrat bunurile și serviciile, ulterior refacturate către societatea noastră.

Cu alte cuvinte, susținerea pârâtei este aceea că nu pot fi deductibile cheltuielile efectuate pentru serviciile prestate nouă de către aceste societăți cocontractante deoarece „achizițiile efectuate de acestea de la terții furnizori (...) nu sunt reale, in sensul că in lanțurile comerciale pe care s-au făcut achizițiile sunt firme interpuse sau firme fantomă, care au furnizat documente privind livrările de bunuri și servicii către societatea reclamantă”.

Singurele condiții impuse de lege în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor efectuate de contribuabili sunt cele prevăzute la art. 21 alin. (l) din Codul fiscal și la punctul 48 din H.G. nr. 44/2004, condiții care așa cum a arătat, au fost respectate de societatea reclamantă.

Faptul că tranzacțiile desfășurate între partenerii noștri contractuali și furnizorii lor sunt suspectate de pârâtă ca fiind lipsite de conținut economic, nu poate influența realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de societatea reclamantă. Raporturile juridice dintre societățile comerciale respective și terțele societăți reprezintă raporturi juridice distincte față de cele existente între noi și partenerii noștri contractuali, neafectând dreptul de deducere al cheltuielilor efectuate de societatea reclamantă, ce rezultă din alte raporturi comerciale.

Conform dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, în situația reclamantei este vizată exclusiv relația furnizor-beneficiar, iar nu întreg lanțul de aprovizionare, fiecare operațiune trebuind să fie tratată distinct.

Prin urmare, dacă partenerii contractuali ai reclamantei ar fi achiziționat bunuri sau servicii de la societăți declarate inactive, faptul că au livrat aceste bunuri ulterior societății noastre, nu afectează dreptul de deducere exercitat, întrucât atât reclamanta, cât și furnizorii nu erau înregistrați ca societăți inactive, iar toate condițiile referitoare la exercitarea dreptului de deducere au fost îndeplinite de societatea reclamantă.

Că, după cum a arătat reclamanta, textul de lege este foarte clar în ceea ce privește recunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor cu achiziția de bunuri și servicii, în sensul că avem drept de deducere aferent tranzacțiilor efectuate cu o societate activă, cât timp aceste servicii și bunuri au fost folosite în scopul obținerii de venituri și au fost justificate prin documentele cerute de lege (facturi, contracte, situații de lucrări etc.), motiv pentru care cererea reclamantei este întemeiată.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, reclamanta a criticat cele reținute de organul de control, întrucât tranzacțiile efectuate cu furnizorii săi sunt reale și probate prin documente justificative, acestea fiind singurele condiții impuse de lege pentru a beneficia de deductibilitatea TVA-ului aferent.

Faptul că furnizorii reclamantei au achiziționat bunuri și servicii de la societăți comerciale inactive, care ulterior au fost refacturate către noi, nu reprezintă un motiv de a ne refuza dreptul de deducere exercitat în baza facturilor emise de furnizorii/prestatorii săi.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, eventuala inactivitate a furnizorului/prestatorului nu poate fi opusă decât în cadrul aceluiași raport juridic, derulat între societatea furnizoare de bunuri și servicii și societatea beneficiară a acestora, din punct de vedere al analizei deductibilității taxei pe valoarea adăugată.

Cu alte cuvinte, este vizată exclusiv relația furnizor - beneficiar, iar nu întreg lanțul de aprovizionare, fiecare operațiune comercială fiind tratată distinct.

Dacă am admite logica organului de control, ar însemna să dea o altă interpretare, extensivă a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, respectiv să extindă obligația unui operator economic de a verifica nu doar starea de inactivitate a partenerului său de afaceri (așa cum prevede legea), ci și starea de inactivitate a terților parteneri ai acestuia, aspect care din punctul nostru de vedere este absurd.

Din interpretarea textelor de lege incidente în cauză rezultă că, pentru a putea deduce TVA-ul aferent achiziționării de bunuri și servicii, singurele condiții impuse sunt:

• existența facturilor întocmite conform art. 155 Cod fiscal;

• bunurile și serviciile ce fac obiectul facturilor să fie destinate în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Ținând cont de aspectele prezentate mai sus, trebuie reținut că prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România s-a obligat, printre altele, să respecte deciziile emise de Curtea Europeana de Justiție, așa încât este important să avem în vedere și legislația și practica europeană în materie. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că a făcut trimitere, cu titlu exemplificativ, la prevederi din hotărârile Curții Europene de Justiție incidente în speța de față.

Sintetizând, principiile precizate de Curtea Europeană de Justiție sunt extrem de importante, reprezentând liniile directoare în materia deducerii taxei pe valoarea adăugată. Aceste principii pot fi rezumate astfel:

• în plus, Curtea afirmă că justificarea dreptului de deducere se efectuează în baza facturii fiscale aferente operațiunii;

Referitor la cea de a doua condiție impusa de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv prevenirea unei pagube iminente, a precizat că, în accepțiunea art. 2 alin. l lit. s din același act normativ, prin pagubă iminentă se înțelege un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Iminența producerii prejudiciului este legată în mod direct de începerea executării silite împotriva societății noastre, prin poprirea tuturor conturilor bancare.

A arătat reclamanta că, prin inițierea procedurii de executare silită, societatea nu mai poate face față obligațiilor financiare exigibile pe care le are atât față de creditorii fiscali, cât și față de ceilalți creditori, motiv pentru care va intra în incapacitate de plată. Acest aspect va conduce la . insolvență a societății și ulterior în faliment.

A precizat reclamanta că societatea are un număr semnificativ de salariați, iar în situația în care această decizie ar fi pusă în executare (fără ca aceasta să fie supusă unui control judecătoresc), ar fi nevoită să i-a măsuri de disponibilizare a angajaților.

A învederat reclamanta că în doctrină s-a statuat că iminența producerii pagubei ar trebui să constea și într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ.

Executarea sumelor stabilite prin actele administrativ-fiscale atacate, ar avea consecințe ireversibile, în contextul în care societatea reclamantă are în derulare mai multe contracte cu furnizori și clienți, care prin punerea în executare a actelor atacate, vor fi imposibil de onorat, cu repercusiuni grave asupra activității societății, ceea ce în mod sigur va determina . insolvență.

De asemenea, a arătat reclamanta că în prezent are în derulare contracte de leasing, contracte de împrumut bancar, contracte de asigurare, care de asemenea vor fi afectate ireversibil în situația în care actele contestate vor fi puse în executare.

Totodată, în eventualitatea încasării de către organele fiscale a sumelor cuprinse în decizia de impunere până la soluționarea litigiului privind legalitatea acesteia, societatea reclamantă ar fi în imposibilitate să recupereze în întregime prejudiciul ce i-ar fi cauzat, întrucât prejudiciul nu este format numai din obligațiile stabilite nelegal către bugetul de stat ci și din sumele (inclusiv dobânzile) pe care le va datora, având în vedere că nu își poate executa obligațiile contractuale față de furnizori, clienți, bănci etc. la termenele stabilite.

Mai mult, reclamanta a ținut să menționeze că, în măsura în care va fi dispusă suspendarea executării deciziei de impunere, dacă va pierde pe fond contestația, pe perioada respectivă societatea reclamantă ar fi obligată la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere (calculate de la data expirării termenelor de plată a acestor obligații și până la data achitării inclusiv), potrivit normelor fiscale speciale în materie, astfel încât, a considerat reclamanta că bugetul de stat nu ar suferi vreun prejudiciu.

În concluzie, solicitarea reclamantei de suspendare provizorie întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre o măsură provizorie, vremelnică, luată pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara în alt mod. învederăm faptul că se va conforma întocmai dispozițiilor art. 215 alin. 2 C.pr. fiscală care reglementează cuantumul cauțiunii pentru soluționarea cererilor de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

Mai mult, a ținut să menționeze că, în măsura în care va fi dispusă suspendarea executării deciziei de impunere, dacă va pierde pe fond contestația, pe perioada respectivă societatea reclamantă ar fi obligată la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere (calculate de la data expirării termenelor de plată a acestor obligații și până la data achitării inclusiv), potrivit normelor fiscale speciale în materie, astfel încât, a considerat că bugetul de stat nu ar suferi vreun prejudiciu.

În concluzie, solicitarea reclamantei, de suspendare provizorie întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre o măsură provizorie, vremelnică, luată pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara în alt mod, a învederat reclamanta faptul că se va conforma întocmai dispozițiilor art. 215 alin. 2 C.pr. fiscală care reglementează cuantumul cauțiunii pentru soluționarea cererilor de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt pe care a probat-o, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale, a apreciat reclamanta că executarea actelor administrative emise de intimata este de natură a crea pagube serioase societății noastre, care pot avea consecințe grave în patrimoniul acesteia.

Față de toate aceste considerente, reclamanta a solicitat instanței admiterea cererii de suspendare provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015 și a Raportului de inspecției fiscală nr. F-GJ 73/27.02.2015, fiind îndeplinite condițiile cumulative cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Examinând actele și lucrările dosarului, raportat la normele aplicabile în cauză, se constată că cererea formulată de reclamanta .., este întemeiată din următoarele considerente:

Prin decizia de impunere F-GJ-109 din 27.02.2015, s-a stabilit de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, obligații suplimentare de plată stabilite de Inspecția Fiscală pentru Persoane Juridice în valoare totală de 239.760 lei TVA de plată, majorări de întârziere/dobânzi, în cuantum 55.624 lei și respectiv penalități de întârziere în cuantum de 35.964 lei (filele nr. 30-33 din dosar).

La emiterea deciziei menționate, s-a avut în vedere raportul de inspecție fiscală nr. F-GJ-73 din 27.02.2015, care a vizat perioada 01.09._13, în urma căruia, pentru perioada menționată, organele fiscale au stabilit o bază impozabilă suplimentară de 999.000 lei, calculând TVA de plată cu accesoriile aferente menționate mai sus.

Pentru a stabili aceste obligații suplimentare, organele de control din cadrul A.J.F.P. Gorj au reținut că acestea provin din neacceptarea la deducere a taxei pe valoare adăugată în sumă de 239.760 lei, pentru care a fost prezentată ca document justificativ, factura nr. 67/16.09.2011, emisă de S.C. Trust TLH Construct S.R.L. care a avut ca obiect achiziția unor curele de transmisie.

La rândul său, această tranzacție a avut la bază relația comercială dintre S.C. Rom Luc G. S.R.L., în calitate de furnizor și S.C. Trust Construct S.R.L. în calitate de client în baza facturii nr. 74/02.09.2011, deși din data de 07.03.2011, S.C. Rom Luc G. S.R.L. se afla în procedură de insolvență, fiind ridicat dreptul de administrare și numit administrator judiciar/lichidator judiciar Administrare Reorganizare Lichidare SPRL București, care prin adresa nr._/16.07.2013, a precizat faptul că nu a intrat în posesia evidenței financiar contabile și nici a documentelor constitutive a societății S.C. Rom Luc G. S.R.L., pe motiv că reprezentanții statutari nu și-au îndeplinit obligațiile de a le pune la dispoziție potrivit legii.

În concluzie, au reținut organele de control fiscale că, tranzacția dintre S.C. Rom Luc G. S.R.L. și S.C. Trust TLH Construct S.R.L. nu a avut loc, documentele prezentate neavând calitate de documente justificative și prin urmare, nici tranzacția dintre S.C. Trust TLH Construct S.R.L. și S.C. M. S.A. nu a avut loc, deci nici factura nr. 67/16.09.2011 emisă de S.C. Trust TLH Construct S.R.L. nu reprezintă document justificativ pentru aprovizionarea curelelor de transmisie.

Împotriva deciziei de impunere menționate, S.C. M. S.A. a formulat contestație, fiind înregistrată sub nr. GJ_/16.03.2015 (filele nr. 13-17 din dosar) și nr. GJ_/26.03.2015 (fila nr. 97-98 din dosar), aceasta din urmă vizând decizia nr._/24.03.2015 emisă de A.J.F.P. Gorj, prin care s-a stabilit, suplimentar de plată accesorii în sumă de 54.450 lei reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA pe perioada 28.05._14 și 01.03._15.

Analizând actele existente la dosarul cauzei, se apreciază că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în vederea suspendării executării efectelor deciziilor de impunere F-GJ 109/27.02.2015 și nr._/24.03.2015 emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Examinând actele care au stat la baza emiterii deciziilor de impunere menționată mai sus, se apreciază că este îndeplinită atât cerința unui caz bine justificat, în vederea suspendării acestora, cât și condiția prevenirii unei pagube iminente în patrimoniul reclamantei.

Astfel, din raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 27.02.2015, care a vizat perioada 01.09._13, în urma căruia, pentru perioada menționată, organele fiscale au stabilit o bază impozabilă suplimentară de 999.000 lei, calculând TVA de plată cu accesoriile aferente menționate mai sus.

Astfel, se poate concluziona că deciziile de impunere a căror suspendare se solicită de către reclamantă, au fost emise, având în vedere în principal, o conduită culpabilă, contrară legii, din partea unei terțe societăți comerciale, respectiv S.C. Rom Luc G. S.R.L., cu care aceasta a avut relații comerciale cu S.C. Trust TLH Construct S.R.L., care la rândul său a aprovizionat societatea reclamantă, respectiv S.C. M. S.A.

Cu alte cuvinte, reținându-se că S.C. Rom Luc G. S.R.L. se afla în procedură de insolvență din data de 07.03.2011, anterior tranzacției materializate prin factura fiscală nr. 67/16.09.2011, aceasta din urmă nu ar putea constitui document justificativ potrivit normelor legale.

Deși potrivit înscrisurilor existente la dosar, printre care se numără și raportul de expertiză contabilă extrajudiciară aflat la filele 34-51 din dosar, rezultă că mărfurile aferente facturii fiscale nr. 67/16.09.2011, au fost recepționate, bunurile existând în materialitatea lor, organele fiscale au considerat că plata acestora reprezintă o cheltuială nereală pornind de la împrejurarea că tranzacția inițială între S.C. Rom Luc G. S.R.L. și S.C. Trust TLH Construct S.R.L. nu a avut la bază documente justificative, prima dintre ele fiind în procedură de lichidare judiciară, anterior tranzacției în litigiu, aspect care însă nu poate fi imputat reclamantei din cauza de față care este terț față de tranzacția comercială dintre S.C. Rom Luc G. S.R.L. și S.C. Trust TLH Construct S.R.L.

Așadar, având în vedere aceste considerente, se poate aprecia că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziilor de impunere înregistrate sub nr. F-GJ 109/27.02.2015 și nr._/24.03.2015, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, având în vedere că în principal, actele administrativ-fiscale menționate, au avut la bază o eventuală conduită ilicită a unei terțe societăți comerciale cu care reclamanta nu a intrat în relații comerciale din care s-a dedus de către organele fiscale că, facturile fiscale provenite de la S.C. Trust TLH Construct S.R.L., nu ar avea la bază operațiuni comerciale reale și că nu ar îndeplini cerința unui document justificativ potrivit normelor legale.

În ceea ce privește a doua condiție, reprezentată de necesitatea prevenirii unei pagube iminente, prin suspendarea efectelor deciziei de impunere, se constată că și aceasta este întrunită.

Astfel, prin punerea în executare a deciziilor de impunere a căror suspendare se solicită, ar exista riscul producerii unei pagube substanțiale în patrimoniul reclamantei în cuantum de peste 280.000 lei, reprezentând TVA de plată, dobânzi și penalități de întârziere, aspect care ar avea repercusiuni negative considerabile asupra desfășurării activității economice desfășurate de societatea reclamantă, având în vedere că aceasta are un număr 263 de angajați, având angajate credite pentru care se plătește o rată lunară de 100.000 USD, fiind iminentă astfel producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, în măsura în care se trece la executare silită.

Față de aceste considerente, urmează a fi admisă cererea și a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și deciziei de impunere nr._/24.03.2015 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, până la pronunțarea instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.A., având CUI_, cu sediul social în Tg-J., cartier Bârsești, nr. 217, județul Gorj, reprezentată prin Președinte Consiliu de Administrație Z. S. I., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C., cu sediul în C., .. 2, județul D. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, având CUI_, cu sediul în Târgu-J., ., jud. Gorj.

Dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-GJ 109/27.02.2015 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și deciziei de impunere nr._/24.03.2015 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, până la pronunțarea instanței de fond.

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 17 Aprilie 2015, la Tribunalul Gorj.

Președinte,

O. C. S.

Grefier,

C. C.

Red. O.C.S.

Tehnored. C.C.

5 ex./24 Aprilie 2015

← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1307/2015....		Obligaţia de a face. Sentința nr. 743/2015. Tribunalul GORJ →

Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 469/2015. Tribunalul GORJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 469/2015. Tribunalul GORJ