Anulare act administrativ. Sentința nr. 2457/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2457/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 5052/102/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
SENTINȚA Nr. 2457/2014
Ședința publică de la 06 Octombrie 2014
Completul constituit din:
Președinte A. M. A.
Grefier E. S. I.
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BRASOV -ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANTELOR PUBLICE M., având ca obiect anulare act administrativ.
Fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Mersul dezbaterilor și susținerile părților în fond au fost consemnate prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2014 când s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de astăzi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 8 octombrie 2013 sub nr._ reclamanta M.T.S. C. S.R.L., prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Târgu M., ca instanța să dispună:
- anularea Deciziei nr. 125 din 12.11.2012 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestația înregistrată sub nr. 19.982/14.03.2012;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat instanței că la data de 7.01.2012 s-a emis pe numele său Decizia nr. 70.112 prin care s-a stabilit în sarcina sa o obligație de plată a unei sume de 2.023 lei cu titlu de obligații de plată accesorii, decizia fiindu-i comunicată la 02.02.2012.
A arătat că a contestat această obligație întrucât, pe de o parte, din conținutul deciziei nu rezultă care este baza obligației în raport de care s-a procedat la stabilirea întinderii acestor obligații accesorii, astfel încât este imposibilă determinarea corectă și reală a existenței unei asemenea obligații accesorie. Consideră astfel că în mod neîntemeiat pârâta a procedat la respingerea de plano a contestației sale.
Reclamanta a arătat de asemenea că, în aprecierea sa, obligațiile stabilite prin decizia contestată își au sorgintea în actele de executare silită efectuate de către intimată în cursul anului 2010, anulate în cadrul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg. M. prin sentința civilă nr. 10.258/9.11.2010, menținută prin decizia civilă nr. 965/16.11.2011 a Tribunalului M..
A arătat că prin sentința civilă invocată s-a constatat că declarația nr._/26.04.2010 nu poate constitui titlu de creanță în lipsa unei decizii de impunere a intimatei, astfel că instanța de judecată a admis contestația la executare și a anulat toate actele de executare silită pentru suma totală de 77.864 lei care acum face obiectul prezentei contestații. Reclamanta a susținut că de vreme ce o instanță de judecată a constatat că titlul de creanță la care s-a calculat „baza” debitului său nu există, în mod logic nici accesorii raportate la această creanță inexistentă nu pot fi calculate.
Reclamanta a depus la dosar, în probațiune, decizia atacată și hotărârile judecătorești la care a făcut referire.
Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. (succesoarea în drepturi a DGFP M.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, constatarea prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, respingerea acțiunii ca tardiv formulată, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu consecința menținerii actelor administrative atacate.
În susținerea întâmpinării, în ceea ce privește excepția prescripției, pârâta a invocat dispozițiile art. 11 alin. 1 și 5 din Legea nr. 554/2004 și a arătat că față de data comunicării Deciziei nr. 125/12.11.2012către reclamantă, acțiunea a fost înregistrată tardiv.
În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății, a arătat că în Anexa la Decizia nr._ din 07.01.2012 (care este parte integrantă din decizie) sunt menționate atât debitele neachitate la termen cât și documentele prin acre s-au individualizat sumele de plată. A invocat de asemenea fișa analitică a reclamantei și a arătat că impozitul pe profit aferent căruia au fost calculate dobânzile contestate, reprezintă obligații de plată înscrise de reclamantă în declarațiile depuse la organul fiscal și neachitate în perioada pentru care dobânzile au fost calculate (30.09.2011 – 31.12.2011).
Pârâta a invocat prevederile art. 85, art. 82 alin. 2 și ale art. 86 alin. 4 precum și pe cele ale art. 119 și art. 120 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Cu privire la hotărârile judecătorești invocate de reclamantă, pârâta a arătat că prin acestea s-a dispus anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul fiscal M814, fără însă a fi dispusă exonerarea de la plata obligațiilor fiscale principale în sumă totală de 54.981 lei.
Prin răspunsul la întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocând întreruperea termenului de prescripție prin acțiunea înregistrată în dosarul nr._ al Tribunalului M., față de dispozițiile art. 2537 pct. 2 raportat la art. 2541 alin. 1 și 2 Cod civil.
De asemenea, față de dispozițiile luate în cadrul dosarului nr._ al Judecătoriei Tg. M., reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar în subsidiar prezumția legală a lucrului judecat, potrivit dispozițiilor art. 1201 – 1203 din vechiul Cod civil.
Excepția prescripției invocată de pârâtă a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 19 mai 2014 și a fost unită cu fondul.
În probațiune, a fost depusă la dosar documentația care a stat la baza emiterii actelor administrativ-fiscale atacate. De asemenea, a fost atașat spre studiu dosarul nr._ .
Analizând probele administrate în cauză, instanța constată următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală coroborate cu cele ale art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004, împotriva deciziei date în soluționarea contestației se poate promova acțiune în fața instanței de contencios administrativ în termen de 6 luni de la comunicare, iar conform alineatului 5 al acestui din urmă articol, acest termen este termen de prescripție.
Decizia nr. 125/12.11.2012 a fost comunicată reclamantei la data de 23.11.2012, conform confirmării de primire depusă la dosar de pârâtă (f.36), iar acțiunea în contencios administrativ de față a fost înregistrată pe rolul Tribunalului M. la data de 8 octombrie 2013, în mod evident cu depășirea termenului de 6 luni de la data comunicării deciziei.
Constatând împlinit termenul de 6 luni, instanța urmează a analiza cazul de întrerupere a cursului prescripției invocat de reclamantă. Potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 2 din Codul civil (Legea nr. 287/2009), prescripția se întrerupe „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată”. În legătură cu acest caz de întrerupere, art. 2539 alin. 2 după ce stabilește că nu operează întreruperea în situația în care cererea este respinsă, anulată sau perimată, prevede în teza finală următoarele: „Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă”.
În acest sens, instanța reține că la data de 22.05.2013 (data poștei) reclamanta a depus o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea aceleiași decizii, nr. 125 din 12.11.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._ . Această cerere a fost anulată, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. 3 Cod procedură civilă, prin încheierea nr. 124/C/27.06.2013, pronunțată în dosarul menționat, iar cererea de reexaminare formulată de reclamant a fost respinsă prin încheierea nr. 202/C/10.09.2013, pronunțată de Tribunalul M..
Cererea de chemare în judecată de față a fost înregistrată, așa cum s-a arătat, la data de 8 octombrie 2013, deci înăuntrul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a încheierii de anulare. Astfel, pentru a stabili dacă a operat întreruperea prescripției, instanța urmează a analiza dacă acțiunea este întemeiată.
Examinând cererea, instanța reține că prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._ din 07.01.2012 (f.110) au fost stabilite în sarcina reclamantei M. C. SRL, în temeiul art. 88 lit. c) și art. 119 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, obligații de plată accesorii (dobânzi) în cuantum total de 2.023 lei, aferente obligației principale constând în impozit pe profit.
În anexa la această decizie au fost indicate documentele prin care s-au individualizat sumele de plată reprezentând obligațiile principale, debitele și perioada (30.09.2011 – 31.12.2011). Astfel rezultă că au fost stabilite accesorii față de obligațiile principale individualizate prin următoarele documente (titluri de creanță): declarația 100 nr._ din 26.07.2010 (f.108); declarația 100 nr._ din 22.10.2010 (f.109) și declarația 101 nr._ din 26.04.2010 (f.107).
Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._ din 07.01.2012, în procedura prevăzută de art. 205 și următoarele din OG nr. 92/2003, iar contestația a fost respinsă ca neîntemeiată de pârâtă prin Decizia nr. 125/12.11.2012 (f.26-28).
Reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub două aspecte și anume, pe de o parte, pe motivul că din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nu rezultă baza asupra căreia au fost calculate accesoriile, deci obligația principală la care se referă și, pe de altă parte, întemeiată pe autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr._ .
Referitor la primul aspect invocat, instanța constată că acesta este neîntemeiat întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, din anexa la decizia nr._ din 07.01.2012 rezultă cu exactitate care sunt obligațiile principale pentru neexecutarea cărora au fost calculate accesoriile precum și documentele prin care au fost individualizate obligațiile principale.
În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța constată că aceasta nu poate fi reținută sub forma excepției, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 1201 din Codul civil din 1864 (în vigoare la data pronunțării sentinței față de care a fosta invocată excepția). În acest sens, se constată că obiectul dosarului nr._ l-a constituit contestația formulată de reclamantă împotriva actelor de executare silită emise în dosarul de executare nr. M814, deciziile atacate în prezentul dosar nefiind nici măcar emise la data soluționării dosarului menționat.
Autoritatea de lucru judecat invocată va fi analizată sub aspectul prezumției de lucru judecat, respectiv dacă constatările instanței, cuprinse în sentința civilă nr._/9.11.2010 a Judecătoriei Târgu M., se impun în prezenta cauză, conform dispozițiilor art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil din 1864.
Reclamanta a invocat astfel, sub acest aspect, faptul că în considerentele sentinței menționate (f.4-5), pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1117/20.12.2011 a Tribunalului M. – secția civilă (f.6-7), instanța a reținut faptul că declarația nr._/26.04.2010 nu poate constitui titlu de creanță împotriva reclamantei, neavând efectele prevăzute de art. 85 alin. 1 lit. a Cod procedură fiscală, în lipsa unei decizii de impunere a intimatei, fiind, pentru acest motiv, anulate actele de executare silită.
Instanța constată însă, din examinarea dosarului nr._, atașat spre studiu, că declarația nr._/26.04.2010 analizată de Judecătoria Târgu M., cu privire la care a stabilit că nu constituie titlu de creanță, nu coincide cu declarația cu același număr indicată în anexa ce face parte integrantă din decizia referitoare la obligațiile accesorii dedusă judecății. Astfel, anexa la decizie vizează declarația 101 privind impozitul pe profit pe anul 2009, înregistrată sub nr._ din 26.04.2010 (f.107). Judecătoria Târgu M., pe de altă parte, a analizat o declarație – decont privind taxa pe valoarea adăugată (formular 300), înregistrată sub același număr, care cuprinde o altă sumă (f.50-52 din dosarul nr._ ) și față de care nu au fost stabilite accesorii prin decizia atacată. Ca urmare, constatările instanțelor prin hotărârile judecătorești menționate nu produc efecte cu privire la deciziile ce formează obiectul prezentului dosar, prin aceste hotărâri nefiind analizat de altfel dacă reclamanta datorează sau nu debitul, ci doar legalitatea emiterii actelor de executare silită.
Față de cele expuse, reținând și că reclamanta nu a formulat apărări cu privire la celelalte titluri de creanță pentru neexecutarea cărora au fost stabilite accesoriile și că nu a invocat și nici dovedit executarea la termen a obligațiilor principale, instanța constată că acțiunea în contencios administrativ este neîntemeiată.
Acțiunea nefiind admisă, nu operează cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2537 pct. 2 raportat la art. 2539 alin. 2 teza finală din Noul Cod Civil, astfel că instanța urmează a admite excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocat de pârâtă și a respinge acțiunea, ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și în consecință:
Respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta M.T.S. C. SRL cu sediul în Tg. M., ., nr. 116/18/4, jud. M., înmatriculată sub nr. J-26-1680-1991 la ORC de pe lângă Tribunalul M., având CUI nr. RO1200562 prin administrator M. T., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. cu sediul în procesual ales în Tg. M., . 1-3, jud. M. – având cod de identificare fiscală_, cont RO75TREZ__, ca prescrisă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a fi depusă la Tribunalul M..
Pronunțată în ședință publică, azi 6 octombrie 2014.
Președinte, A. M. A. | ||
Grefier, E. S. I. |
Redactat: A.M.A
Thred: 22.01.2015/H.L
4 ex.
| ← Despăgubire. Sentința nr. 3025/2014. Tribunalul MUREŞ | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 485/2014.... → |
|---|
