Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 485/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 485/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 11-11-2014 în dosarul nr. 2432/289/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA Nr. 485/2014
Ședința publică de la 11 Noiembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte I. O.
Judecător A. M. A.
Grefier L. H.
Pe rol pronunțarea apelului formulat de apelantul ., împotriva sentinței civile nr.1280/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Se constată că mersul ședinței de judecată este consemnată în cuprinsul Încheierii de ședință din data de 28.10.2014, prin care s-a dispus amânarea pronunțării pentru data de azi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
În dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin, petenta . a declarat în termen legal apel împotriva sentinței civile nr. 1280 din 18 decembrie2013.
In speta este vorba de prevederile contractuale vizând comisionul de risc (art. 3.5 din Condițiile generale și art. 5 lit. a din Condițiile speciale) din Convenția de credit nr._/BA/06.06.2008 încheiată între pârâtă și clientul Borsos S., respectiv convenția de credit nr._ din 21.07.2008 încheiată cu Aszalos L. Z. și Aszalos A., cu privire la care instanta de fond a respins exceptia prescriptiei dreptului de a aplica sanctiunea contraventionala, a constatat caracterul abuziv al clauzelor amintite raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, a dispus obligarea . la inlaturarea clauzelor abuzive si a dispus aplicarea unei amenzi contraventionale in cuantum de 1000 lei.
In dezvoltarea motivelor de apel, apelanta susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției extinctive a dreptului intimatei de a sancționa contravențiile presupus a fi înfăptuite de apelantă.
Apelanta sustine că instanța de fond trebuia să coroboreze prevederile OUG 50/2010 (art.36) cu cele de drept tranzitoriu reglementate de art.40, art.41 și art.95 din OUG 50/2010, respectiv art.II alin.2 di legea 288/2010.
Arată că OUG 50/2010 reglementează o întreagă procedură menită să asigure protecția consumatorului în relația cu băncile, procedură ce a fost parcursă și s-a concretizat prin implementarea actului adițional în cazul ambilor clienți. Apelanta susține că mai mult, clauza privind comisionul de administrare ( art.3 pct.5.1 lit.a) este explicată pe larg în actele adiționale, in care se indică în termeni clari și inteligibili justificarea perceperii acestuia comision bancar, astfel încât nu poate fi apreciată drept abuzivă sub auspiciile legii 193/2000 și Directivei 93/13/CEE. Apelanta sustine că în mod eronat instanța de fond a reținut prevederile art.9 din OG 21/1992 când în realitate era investită în baza Legii 193/2000.
Clauza ce viza perceperea comisionului de risc și-a încetat aplicabailitatea odată cu implementarea actelor adiționale în baza OUG 50/2010, cel mai târziu la data de 03.03.2011, când expira termenul de notificare stabilit în favoarea consumatorilor pentru denunțarea actelor adiționale implementate pe perioada în care a fost în vigoare OUG 50/2010 înainte de modificara prin legea 288/2010. Această clauză a fost înlocuită cu clauza privind perceperea comisionului de administrare.
Se invocă prevederile art.13 alin.1 din OG 2/2001 și se arată în baza motivelor de mai sus, că acea clauză ce viza perceperea comisionului de risc și-a încetat aplicabilitatea în termen de 60 de zile de la . Legii 288/2010, adică la 03.03.2011, fiind înlocuită cu clauza privind perceperea comisionului de administrare. Susține că perceperea comisionului de risc, dacă este să fie analizat ca și contravenție, este continuă, astfel încât data constatării acesteia ar fi identică cu data săvârșirii. Totuși, raportat la art. 13 din OG 2/2001, precum și la cele sus menționate, această contravenție continuă era epuizată la data întocmirii procesului verbal, încă din 03.03.2011.
Apelanta sustine pentru aceste motive ca termenul de prescripție de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii contravenționale, s-a împlinit la 03.09.2011, dar cu toate acestea, ANPC a întocmit procesul verbal prin care a constatat existența contravenției la 20.05.2013 și a sesizat instanța de judecată. Procedând la analiza sesizării și la aplicarea sancțiunii contravenționale instanța ar încălca legea, art. 13 din OG 2/2001.
Se mai arata ca după . prevederilor Legii 288/2010 a fost perceput un comision de administrare care nu face obiectul sesizării CJPC, astfel încât nu poate fi analizat drept clauză abuzivă în lipsa unei sesizări legale.
În analiza stric a clauzei privind comisionul de risc, apelanta susține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.4 alin.6 din legea 193/2000. Se arată că instanța de fond nu a analizat în ce măsură clauzele ar fi sau nu exprimate în limbaj clar, inteligibil, trecând direct al analiza acestora. Lipsa acestei argumentări este prin ea însăși o încălcare a prevederilor legale.
Apelanta invocă art.4 din Directiva nr.93/13/CEE care a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, dispoziția corespunzătoare fiind cuprinsă în art.4 alin.6 din legea 193/2000. Se susține că acest comision de risc reprezintă parte integrantă din prețul contractului, iar modalitatea de determinare a comisionului de risc nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive. Se arată că acele clauze contractuale privind dreptul Băncii de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu pot fi prin urmare anulate de instanța de judecată ca fiind clauze abuzive în lipsa unui temei legal care să îi confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în acest sens. Se critică modalitatea de analiză de către prima instanță a condițiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv și se susține că în ce privește condiția lipsei de negociere, instanța s-a rezumat la a reține că Banca nu a făcut dovada caracterului negociat, fără a avea în vedere condițiile particulare ale încheierii fiecărei convenții. Apelanta mai arată că prima instanță a susținut că banca ar fi transformat contractul de credit în mod tacit în unul de adeziune, fără a argumenta această afirmație. Clienții puteau refuza clauzele contractuale care, contrar celor susținute, nu erau preformulate ( cuantumul dobânzii si comisionul de risc erau și sunt pe deplin degociabile) și se puteau îndrepta spre o altă bancă.
Apelanta susține că nu este îndeplinită condiția cauzării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât nu se poat identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru clienții băncii. Arată că de altfel, instanța de fond nu a analizat această condiție și nici lipsa negocierii. Se mai arată că instanța de fond a făcut referire la prevederile legii 190/1999 cu toată că cele două conventii de credit sunt credite pentru nevoi personale cu ipotecă.
Intimatul ANPC – CJPC M. a formulat intampinare prin care solicita respingerea apelului declarat de apelanta. Arată că actele adiționale nu au fost semnate de consumatori, iar comisionul de risc a fost perceput în continuare de bancă prin redenumirea acestuia în comision de administrare credit, astfel că prima instanță a reținut corect existența unei contravenții continue. Se mai arată că deoarece contractul de credit este unul standard, această clauză se regăsește la art.5 lit.a din condiții speciale respectiv art.3.5 din condiții generale și creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contrar bunei credințe. Se susține că această clauză ridică probleme sub aspectul dezechilibrului contractual deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică în condițiile în care condumatorii au instituit în favoarea băncii garanții reale imobiiliare, iar ocntractele de asigurare au fost cesionate în favoarea băncii, aspect reținut corect de instanța de fond. Se mai arată că nu rezultă modul de calcul al acestui comision, care în realitate este o dobândă mascată.
Analizând legalitatea si temeinicia sentintei atacate prin raportare la motivele de apel invocate si din oficiu in limitele efectului devolutiv al acestei cai de atac, tribunalul apreciaza ca apelul declarat de . este neintemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000, fiind sesizată în temeiul art.12 din legea 193/2000.
Criticile aduse de apelantă soluției dată de prima instanță, de respingere a excepției prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, sunt neîntemeiate. Sub aspect contravențional este sancționată conduita băncii în relația cu consumatorii, motiv pentru care prezintă relevanță acțiunea de percepere a comisionului de risc, care este o acțiune continuă.
Prin urmare, sunt aplicabile prevederile art.13 alin.2 teza a doua din OG 2/2001 potrivit cărora „Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp”. De asemenea, potrivit art.13 alin.2 teza întâi din OG 2/2001 în cazul contravențiilor continue, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.16 alin.1 curge de la data încetării săvârșirii faptei.
În cauză prevederile art.II alin.2 din Legea 288/2010 sunt aplicabile sub forma tezei finale, existând o notificare a consumatorului de neacceptare a actului adițional. Această împrejurare reiese din sesizarea formulată de consumatorul Borsos S. și înregistrată la bancă sub nr.1101 din 17 septembrie 2010 (fila 34 dosar fond) și din sesizarea formulată de consumatorul Aszalos L. Z. înregistrată la bancă sub nr.1102 din 17.09.2010 ( fila 58 dosar fond) .
Ambii consumatori au solicitat apelantei modificarea prin act adițional in sensul înlăturării atât din condițiile generale cât și din condițiile speciale ale conventiei de credit, a comisionului de risc. Tribunalul are în vedere și răspunsul trimis de apelantă celor doi consumatori, motiv pentru care includerea în actele adiționale uterioare a acestui comision sub o altă denumire, nu echivalează cu înlăturarea comisionului de risc.
Practic, apelanta a perceput în continuare acest comision, acțiunea fiind continuă.
Pentru aceste motive,în speță nu se poate reține o epuizare a contravenției continue la o dată anterioară, astfel că data săvârșirii contravenției continue este data constatării contravenției conform procesului-verbal încheiat de intimatul CRPC Regiunea Centru B..
Pe cale de consecință, nu pot fi reținute susținerile apelantei referitoare la modificarea clauzei privind comisionul de risc printr-un act adițional implementat tacit și încetarea aplicabilității clauzei din convențiile de credit nr._/BA/06.06.2008 încheiată cu clientul Borsos S., respectiv nr._ din 21.07.2008 încheiată cu Aszalos L. Z. și Aszalos A..
Tribunalul apreciaza ca nefondate susținerile apelantei referitoare la o inadmisibilitate a controlului caracterului abuziv al acestei clauzei privind perceperea comisionului de risc, motivat pe faptul că acest comision ar face parte din prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.
Potrivit art.4 alin.1 din actul normativ amintit, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă este necesar ca prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Trebuie întrunite așadar trei condiții: clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator; clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul – cu alte cuvinte să fi fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei; clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Din cuprinsul convențiilor de credit existente în dosarul cauzei reiese că acel comision de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Față de susținerile redate de apelantă cu referire la natura acestui comision, tribunalul are în vedere că în convențiile de credit în discuție, riscul în legătură cu care banca percepe acest comision nu este determinat sau determinabil.
Terminologia „comision de risc” nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului și nici în condițiile speciale ale convenției. Suntem în prezența unui comision a cărui percepere de către bancă nu este explicată.
Contrar susținerilor redate în motivele de apel, apelanta nu a făcut dovada că această clauză ar fi fost negociată cu clientul împrumutat. Lipsa negocierii reiese din imposibilitatea împrumutatului de a influența natura acestui comision.
Nu poate fi primită susținerea apelantei că acest comision de risc face parte din prețul contractului. Comisionul de risc nu are echivalent într-o contraprestație a apelantei, motiv pentru care perceperea acestuia nu poate fi apreciată ca fiind o plată.
Din condițiile speciale ale convenției și din condițiile generale ale convenției rezultă că acest comision este perceput „pentru punerea la dispoziție a creditului” și se prezintă prin urmare ca o garanție percepută lunar (și nu o „plată”).
Atâta vreme cât natura acestuia este aceea de „garanție”, clauza în discuție trebuia urmată de o altă clauză care să prevadă restituirea comisionului la momentul plății integrale a ratelor.
În speță însă, în lipsa unei asemenea clauze comisionul de risc se prezintă ca o obligație de plată suplimentară, nejustificată și care nu se restituie clientului.
Iar cerința ca această clauză supusă analizei în prezenta cauză să fie exprimată în limbaj clar, ar fi presupus tocmai explicarea motivului perceperii acestui comision.
Aceste elemente conturează crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în înțelesul prevederilor art.4 din legea 193/2000 și al Directivei Consiliului European 93/13/CEE.
Pentru aceste considerente, tribunalul apreciază neîntemeiate criticile invocate de apelantă cu privire la aprecierea greșită de către instanța de fond a caracterului abuziv la clauzelor în discuție, urmare a unei aplicări greșite a art.4 din legea 193/2000 și a Directivei Consiliului European 93/13/CEE din 5.04.1993.
Soluția dată de instanța de fond este legală și temeinică, clauzele având caracter abuziv în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care in temeiul art.480 alin.1 din codul de procedura civila prezentul apel urmează a fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat, apelul declarat de apelantul ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1280/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 11 Noiembrie 2014.
Președinte, I. O. | Judecător, A. M. A. | |
Grefier, L. H. |
L.H. 13 Noiembrie 2014
Red. I.O./ 4 ex./ 22.12.2014 jud. fond G. B.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2457/2014. Tribunalul... | Despăgubire. Sentința nr. 1680/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
