Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr. 919/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 919/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 10/43/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
SENTINȚA Nr. 919/2014
Ședința publică de la 24 Februarie 2014
Completul constituit din:
Președinte T. R. I.
Grefier H. J.
Pe rol judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul M. A.-P. AL COMUNEI SANGER, în contradictoriu cu pârâții C. DE C. A ROMÂNIEI, C. DE C. M., având ca obiect litigii C. de C. (Legea Nr.94/1992) DECLINARE.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul reclamantului dl.av.G. G., lipsă fiind reprezentantul legal al pârâților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată depus la dosarul cauzei prin registratura instanței în data de 21 ianuarie 2014 din partea pârâților copia certificată pentru conformitate cu originalul Raportul de audit înregistrat la C. de conturi a județului M. subnr.1584/12.10.2012 împreună cu anexele corespunzătoare punctelor contestate, acte care a stat la baza emiterii Deciziei nr.1781/14.11.2012 și a Încheierii nr.1981/12.12.2012.
Reprezentantul reclamantului depune la dosarul cauzei copia certificată pentru conformitate cu originalul a Hotărârii nr.6 din 25 februarie 2011 privind aprobarea bugetului Consiliului Local Sânger pe anul 2011 și arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat în cauză instanța declară încheiată faza procedurii probatorii și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel TÂRGU-M. la data de 11.01.2013 și declinată la prezenta instanță prin sentința 210/18.04.2013, reclamantul PRIMARUL COMUNEI SANGER a chemat în judecată pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI și C. DE C. M., solicitând a se dispune:
- anularea parțială a Deciziei nr. 1781/14.11.2012 a Camerei de C. a județului M., privitor la capitolul I pct. 1 lit. a, b, și c prin care s-a dispus suspendarea unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă respectiv a indemnizației de dispozitiv; cap. II prin care s-a dispus stabilirea și recuperarea prejudiciului.
- anularea Încheierii nr. 1981/12.12._ emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Camerei de C. a județului M.
În susținerea acțiunii s-a invocat faptul că acordarea drepturilor s-a efectuat în temeiul contractului colectiv de muncă, act care produce efecte, este în vigoare și nu a fost încă anulat.
Privitor la acordarea sporului de dispozitiv s-a arătat că aceste drepturi au fost acordate în baza unor sentințe judecătorești rămase definitive, existând autoritate de lucru judecat. Reclamantul a menționat de asemenea că aceste sporuri au fost cuprinse în salariul de bază conform prevederilor din Legea nr. 330/2009.
Reclamantul a indicat motivele pentru care consideră că decizia este nelegală și netemeinică, cu privire la toate dispozițiile contestate, motive care vor fi prezentate la analiza pe fond a cauzei.
Pârâta C. de C. a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar actele atacate, contractele colective de muncă, hotărâri judecătorești, înscrisurile care au stat la baza constatărilor Curții de C..
Analizând cererea instanța reține următoarele:
Prin Decizia nr. 1781 emisă de Directorul Camerei de C. M. în urma misiunii de audit s-a dispus:
- la capitolul I pct. 1 lit. a, b, și c suspendarea plății unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă – indemnizația de hrană, sume pentru asigurarea unei ținute decente - respectiv a indemnizației de dispozitiv.
- cap. II stabilirea și recuperarea prejudiciului, stabilirea întinderii și recuperarea prejudiciului creat bugetului local prin angajarea și efectuarea unor cheltuieli nelegale, constând în sumele arătate mai sus.
În preambulul deciziei au fost indicate dispozițiile Legii nr. 94/1992 republicată și ale Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități și s-a arătat că au fost avute în vedere deficiențele consemnate în Raportul de audit nr. 1548/12.10.2012, încheiat ca urmare a misiunii de audit efectuată la reclamantă.
Prin decizie au fost dispuse și alte măsuri, care însă nu fac obiectul judecății întrucât nu au fost contestate.
Reclamanta a formulat contestație împotriva acestor dispoziții din decizie, respinsă prin Încheierea nr. 1981/12.12._ emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Camerei de C. a județului M..
I. În ceea ce privește sumele acordate cu titlu de indemnizație pentru hrană și pentru asigurarea unei ținute decente pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, tribunalul reține că potrivit art. 2, anexa IX din legea 330/2009 și art. 57 al. 5 din legea 215/2001, indemnizația este unica formă de remunerare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică în administrația publică locală. Așadar, sunt excluse alte forme de remunerare, cum ar fi sumele menționate, care s-ar acorda tot ca temei al exercitării funcției publice.
II. În ceea ce privește constatările referitoare la acordarea drepturilor în baza contractului colectiv de muncă.
Instanța constată că prin art. 7 și 11 din Contractul/acordul colectiv de muncă nr. 4381/6.12.2010, încheiat între Primăria comunei Sînger, reprezentată prin primar și funcționarii publici și personalul contractual care fac parte din aparatul de specialitate al primăriei comunei, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă M. sub nr. 314/28.12.2010 (f. 109), s-au acordat salariaților drepturi reprezentând contravaloarea unei mese calde și pentru asigurarea unei ținute decente.
Prin aceste contracte s-a prevăzut, la art. 7, acordarea către salariați trimestrial, pentru asigurarea ținutei decente, a unei „sume de reprezentare” echivalentă cu media salariului de bază pe instituție din luna precedentă celei în care se face plata, iar la art. 11 s-a stabilit obligația angajatorului de a asigura în fiecare zi lucrătoare, pentru fiecare salariat, o masă caldă servită în incinta instituției, iar în măsura în care această obligație nu poate fi îndeplinită în natură, s-a stabilit obligația plății sumei de 19 lei, sumă netă, pentru fiecare zi lucrată, fiecărui angajat.
Instanța apreciază că în mod legal s-a constatat că prin acordarea acestor drepturi au fost încălcate prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în vigoare la data încheierii contractelor colective analizate, care stabilesc că pentru salariații instituțiilor bugetare, prin contractele colective nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. În același sens sunt și dispozițiile art. 31 alin. 2 și ale art. 72 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și ale art. 25 din HG nr. 833/2007 (acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu). Or, atunci când legiuitorul a intenționat să asigure unei categorii de personal ținuta sau să acorde o alocație de hrană a făcut-o expres (art. 32 din Legea nr. 188/1999 – conform căruia „funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit”; Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă).
Drepturile salariale au fost prevăzute la momentul la care era în vigoare Legea nr. 330/2009.
Un aspect esențial care trebuie avut în vedere la soluționarea cauzei îl constituie principiul că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt stabilite expres prin lege. Acest principiu este prevăzut și de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform căruia începând cu data intrării în vigoare a acestei legi (1 ianuarie 2010), drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar „sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”. În art. 3 lit. c se prevede că sporurile sau adaosurile salariale, majorările, indemnizațiile cu caracter general sau special, precum și alte drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a legii, prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități se regăsesc în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația lunară de încadrare. Din aceste dispoziții rezultă cu claritate că este nelegală acordarea altor drepturi de natură salarială – sporuri sau adaosuri la salariu – decât cele prevăzute de legea de salarizare, care se regăsesc în salariul de bază sau în indemnizația de încadrare. Dispozițiile ce vizează stabilirea doar prin lege a drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, inclusiv a sporurilor, primelor și a altor adaosuri sunt reluate de Legea 284/2010.
Chiar dacă în cauză nu s-a pus problema anulabilității contractului colectiv de muncă, așa cum susține reclamanta, fiind sesizată cu o contestație împotriva actelor Curții de C. care a constatat nerespectarea dispozițiilor legale la acordarea unor drepturi bănești în baza contractului colectiv, instanța este investită să analizeze pe cale incidentală legalitatea acordării unor drepturi în urma negocierii colective. Astfel spus, nulitatea poate fi invocată pe calea unei acțiuni principale, dar și pe calea excepției, sens în care instanța nu va dispune anularea contractului, dar va lăsa fără eficiență clauza lovită de nulitate.
Instanța reține că materia dedusă judecății este guvernată de normele dreptului public, nefiind aplicabile principiile dreptului privat. Astfel, cum rezultă din prevederile legale arătate, drepturile personalului plătit din fonduri publice trebuie prevăzute în mod expres de lege și acordate în condițiile acesteia. Autoritățile publice locale nu pot exercita decât atribuțiile acordate expres în sarcina lor, între aceste atribuții nefiind prevăzute și stabilirea drepturilor salariale ale personalului propriu, astfel că autoritate publică nu poate dispune și negocia în afara legii cu fondurile publice.
Pentru a stabili legalitatea prevederii posibilității de acordare a drepturilor de hrană și reprezentare în ceea ce privește funcționarii publici, instanța va avea în vedere în plus față de celelalte argumente și dispozițiile imperative ale art.31 din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, care prevede că pentru activitatea prestată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariu de bază, sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare; de asemenea, au dreptul la prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
Acest text legal trebuie coroborat cu dispozițiile art.72 alin.1 din Legea 188/1999, care statuează că acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri referitoare la aspecte de ordin social, ale condițiilor de muncă, sănătății și perfecționării funcționarilor publici, precum și cu cele ale art.22 din HG 833/2007. Nu se regăsește printre acestea posibilitatea negocierii salariilor sau acordării unor diverse sume de bani cu caracter de prime sau sporuri neprevăzute de lege pentru categoria respectivă de funcționari publici, întrucât, în concepția Legii 188/1999, salariile sunt stabilite de legiuitor și nu pot face obiectul unor convenții între funcționar și autoritatea publică.
Astfel, potrivit art. 22 din HG 833/2007, acordul colectiv este convenția încheiată în formă scrisă între autoritatea sau instituția publică, reprezentată prin conducătorul acesteia, și funcționarii publici din cadrul autorității sau instituției publice respective, prin sindicatele reprezentative ale acestora ori prin reprezentanții aleși, în care sunt stabilite anual măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă;
b) sănătatea și securitatea în muncă;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale sau desemnați ca reprezentanți ai funcționarilor publici.
De asemenea, art. 25 prevede că acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu.
Invocarea art. 969 din fostul cod civil poate fi făcută în raporturile dintre angajatorul public și angajat numai într-o anumită măsură, respectiv numai cu privire la cuantumurile sau marja în interiorul cărora legiuitorul permite angajatorului public să aibă o anumită independență decizională. Însă, în măsura în care legea elimină sporurile pe care chiar angajatorul le putea acorda chiar în temeiul legii, acordarea ulterioară a acestora nu se va realiza decât cu încălcarea legii.
Argumentele avute în vedere de C. Constituțională în decizia 1601/9.12.2010 se subsumează și prezentei cauze. Astfel, reclamantul confundă principiile pe care se așează dreptul public cu cele specifice dreptului privat. În sfera publică, salariile/indemnizațiile/soldele sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat; legea este cea care oferă angajatorului public o marjă privind acordarea anumitor sporuri specifice, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Este greșit să se afirme că aceste prevederi legale se pot aplica numai persoanelor angajate/numite după data intrării în vigoare a legii. Aceste raporturi juridice nu sunt încheiate, ci sunt născute sub imperiul legii vechi și se află în curs de executare. Dreptul salarial este unul lunar, iar cuantumul său nu este prestabilit illo tempore de legea de salarizare sub care a fost emis actul inițial prin care angajatul a intrat în raporturi de muncă. Raportul juridic ar fi însă încheiat doar dacă raportul de muncă a încetat înainte de . Legii-cadru nr. 330/2009. Însă, în cazul de față, raporturile de muncă sunt în curs de desfășurare.
A admite o altfel de interpretare ar însemna că o majorare salarială, de asemenea, nu poate fi aplicată în temeiul legii, pe motiv de retroactivitate, întrucât contractul individual de muncă sau decizia de numire au fost date sub imperiul altor legi de salarizare, care nu acordau creșteri salariale. Prin urmare, conform principiului tempus regit actum, categoriile de personal ar fi îndreptățite numai la prestațiile salariale în vigoare la momentul încheierii raportului de muncă. Or, o atare concluzie nu poate duce decât la demonstrarea modului greșit în care este aplicat sau înțeles principiul menționat; este evident că prestațiile salariale acordate și primite în temeiul legii vechi rămân câștigate, însă, odată cu . legii noi, cuantumul salariului/indemnizației/soldei este guvernat de această din urmă lege.
Instanța constată că potrivit art. 37 din legea 284/2010 prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.
Art. 14 din legea 273/2006 prevede următoarele:
(1) Este interzisă efectuarea de plăți direct din veniturile încasate, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
(2) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale.
(3) Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
(4) Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare.
(5) După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicații asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare aferente exercițiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale respective.
III. Referitor la acordarea indemnizației de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază.
Reclamanta a susținut că aceste sporuri au fost acordate în baza unor sentințe judecătorești irevocabile, existând autoritate de lucru judecat.
Instanța apreciază că apărările reclamantei nu pot fi primite pentru perioada avută în vedere la misiunea de audit, având în vedere că prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 au fost abrogate expres dispozițiile art. 13 din Legea nr. 138/1999, în baza cărora au fost acordate drepturile respective. Or, chiar prin sentințele menționate s-a prevăzut acordarea acestor drepturi „până la schimbarea condițiilor legale de acordare a acestui drept”. Și în ipoteza în care o asemenea mențiune nu ar fi cuprinsă în sentințe, acestea nu ar mai putea produce efecte în condițiile intervenției legiuitorului în sensul arătat și față de interpretarea dată prin decizia 1601/9.12.2010 pronunțată de C. Constituțională.
În ceea ce privește susținerea că acordarea în continuare a acestui spor se justifică față de prevederile art. 30 raportat la Anexa I/3, nota I.2 din Legea nr. 330/2009, conform cărora „în coeficientul prevăzut în coloana "Bază" sunt cuprinse … sporul de dispozitiv”, instanța apreciază că nici aceasta nu constituie un argument valabil pentru a constata nelegalitatea deciziei contestate. În primul rând, rezultă expres că acest spor a fost inclus salariul de bază, astfel că nu se justifică acordarea acestuia separat, sub forma unui spor. În plus, instanța apreciază că acesta nu poate fi acordat, față de modificările legislative, decât persoanelor îndreptățite la acordarea acestuia, ținând seama de specificul și de scopul instituirii acestui spor și de interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 37/14 decembrie 2009, pronunțată într-un recurs în interesul legii, interpretare obligatorie conform art. 329 Cod procedură civilă.
Astfel, dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne.
Totodată, prin decizia 1601/9.12.2010, C. Constituțională a decis că obligația angajatorului la plata unui anumit spor constatată prin hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunțării hotărârii iar după ce temeiul legal în baza căruia a fost pronunțată hotărârea judecătorească a fost modificat sau abrogat, începând cu data intervenirii evenimentului legislativ menționat, autoritatea publică urmează să acorde sporul corespunzător potrivit noului cadru normativ existent.
Instanța mai reține că potrivit art. 1 al. 2 din legea 330/2009, drepturile salariale ale personalului bugetar sunt și rămân exclusiv cele reglementate prin acest act normativ. Această prevedere este reluată și de art. 1 al. 2 din legea 284/2010.
Totodată, legea 138/1999, care prevedea sporul de 25% și în temeiul căreia au fost pronunțate hotărârile judecătorești prin care persoane care anterior nu beneficiau de acest drept, l-au obținut pe baza dispoziției instanței, a fost abrogată prin legea 330/2009, astfel încât nu mai poate constitui, alături de hotărârile judecătorești, temei al acordării sporului de dispozitiv.
În consecință, sporul de dispozitiv nu mai poate fi acordat începând cu data de 1.01.2010.
În ceea ce privește legea 84/2012, tribunalul reține că aceasta nu este incidentă în prezenta cauză, deoarece această lege privește faza de executare și acordă salariaților care au încasat anumite drepturi nelegale o amnistie fiscală, dar nu legiferează drepturile încasate ca legale. Din acest punct de vedere, legalitatea drepturilor se raportează la momentul încasării acestora, or, chiar potrivit legii 84/2012, drepturile încasate au fost nelegale. Cu toate acestea, legiuitorul a ales să-i scutească pe cei care le-au încasat a le restitui. În aceste condiții, legea 84/2012 nu reprezintă o cauză de anulare a deciziei contestate.
În ceea ce privește motivul legat de încălcarea normelor de competență, instanța reține că verificarea și controlul se subsumează atribuțiilor prevăzute de lit. c a art. 43 din legea 94/1992, în sensul că prin măsurile dispuse s-au încălcat neregulile din activitatea financiar contabilă sau fiscală controlată.
Potrivit art. 109 lit. b din Regulamentul Curții de C. aprobat prin Hotărârea plenului Curții de C. nr. 130/2010, prin excepție de la prevederile pct. 108, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă (de exemplu: nerespectarea prevederilor legale privind întocmirea programului anual de achiziții publice ori privind efectuarea inventarierii patrimoniului, neevidențierea unor bunuri în patrimoniu etc.) sau care se referă la:
a) nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea la termen a drepturilor de creanță cuvenite entității și bugetelor publice (clienți, dividende, impozite, taxe, contribuții etc.);
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.
Față de motivele expuse, se constată că reclamanta a acordat din bugetul local al unității administrativ-teritoriale sumele menționate, fără bază legală, astfel că cererea de chemare în judecată este nefondată și va fi respinsă ca atare
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul PRIMARUL COMUNEI SANGER, cu sediul în Sănger, nr.193, jud.M., în contradictoriu cu pârâții C. DE C. A ROMÂNIEI cu sediul în Bucurtești, ..22-24, sector1, și C. DE C. M., cu sediul în Tg M., ..17.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Februarie 2014.
Președinte,
T. R. I.
Grefier,
H. J.
Red.T.R.I
Listat H.J 5 ex./25.07.2014
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 23/2014.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 50/2014.... → |
|---|
