Decizie de imputare. termenul în care trebuie emisă. contestare.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 1730 din data de 12.09.2017
Rezumat:
Conform dispozițiilor generale din art. 32 și 33 din Legea nr. 94/1992 atunci când auditorii publici externi desemnați să auditeze conturile constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.
Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că actul prin care ordonatorului principal de credite i-au fost aduse la cunoștință eventualele prejudicii constatate de auditori este actul prin care se finalizează acțiunea de audit.
De la data acestui act curge deci și termenul de 30 de zile de emitere a dispoziției de imputare.
Hotărârea:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 26.01.2017 sub nr. 497/86/2017, reclamanții funcționari publici la Primăria municipiului H.: A., B., C., D., E., F., și G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului H. - I., au solicitat anularea dispozițiilor cu nr: 14/20.01.2017 - A., 15/20.01.2017 - B., 16/20.01.2017 - C., 17/20.01.2017 - D., 18/20.01.2017 - E., 19/20.01.2017 - F., 20/20.01.2017 - G.
În principal, ca excepție, a invocat tardivitatea emiterii dispozițiilor având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și consideră că formularea din art. 85 alin (1) este imperativă (termenul de 30 de zile nu este de recomandare) așa încât dispozițiile sunt ilegale, fiind aplicabile regulile prescripției extinctive iar termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) se referă la 3 ani de la producerea pagubei, scopul edictării termenului de 3 ani de la data producerii pagubei, fiind acela de a stabili o limită temporală maximă în raport cu o dată fixă, respectiv data producerii pagubei dar, spre deosebire de termenul de 3 ani de la data producerii pagubei, termenul de 30 de zile prevăzut în art. 85 alin (1) se calculează de la constatarea pagubei, moment determinant care poate fi înainte sau după trecerea a 3 ani de la data producerii pagubei, căci în lipsa termenului de 3 ani de la data producerii pagubei ar fi fost posibilă emiterea dispoziției și după 3 ani dacă paguba s-a constatat în această perioadă.
Prin sentința nr. 952 din 6 aprilie 2017 Tribunalul Suceava a admis acțiunea având ca obiect "anulare act administrativ";, formulată de reclamanții funcționari publici la Primăria municipiului H: A., B., C., D., E., F., și G., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului H. și a anulat Dispozițiile nr.14/20.01.2017, 15/20.01.2017, 16/20.01.2017, 17/20.01.2017, 18/20.01.2017, 19/20.01.2017 și 20/20.01.2017 emise de Primarul Municipiului H.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Primarul Municipiului H.
În motivare a arătat că, art. 85 alin. 1 din legea nr. 188/1999, prevede ca dispoziția de imputare să fie emisă în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, iar art. 85 alin. (3) din aceeași lege stabilește că dreptul conducătorului instituției publice de a emite dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la producerea pagubei.
Legea nr. 188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun (dreptul civil, dreptul muncii) cu privire la răspunderea civilă a funcționarilor publici, reglementând un termen de prescripție de 3 ani de la data producerii pagubei pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare. Potrivit art. 85 alin. (3), dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Plata nelegală a drepturilor salariale (în care sunt incluse clasele de salarizare) a fost făcută în lunile octombrie și noiembrie 2015 (conform statelor de plată pe care le anexăm). Dispozițiile de imputare au fost emise în data de 20.01.2017, fără a se depăși termenul de prescripție de 3 ani de la data producerii pagubei.
Având în vedere cele menționate, pârâtul recurent solicită admiterea recursului, casarea sentinței nr. 952/06.04.2017 a Tribunalului Suceava cu privire la tardivitatea emiterii dispozițiilor de imputare și trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond.
În drept a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, reclamanții au arătat că cererea de recurs cuprinde aceleași susțineri ca și cele prezentate în întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, susțineri care au fost dovedite ca fiind neîntemeiate.
În consecință, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nefondat.
Examinând legalitatea sentinței recurate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și motivelor de recurs invocate, respectiv cele prevăzute de disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod de procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"; .
Curtea apreciază că acest text trebuie interpretat în coroborare cu art. 425 alin. 1 lit. b Cod de procedură civilă potrivit căruia ,,Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților";.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată de dispozițiile enunțate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția.
Curtea constată că motivarea instanței privind soluția dată este concludentă în raport de obiectul cererii analizate, așa încât apreciază că nu este dat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.
Analizând în continuare, argumentele din cererea de recurs, Curtea reține că potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material";.
Textul vizează acele situații în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate.
Pentru a verifica acest motiv de nelegalitate, Curtea reține că reclamanții au învestit instanța cu o cerere în anularea deciziilor de imputare emise la data de 20.01.2017 prin care li s-au imputat sumele primite cu titlu de drepturi salariale, prejudiciu constatat de Curtea de Conturi.
De acest prejudiciu autoritatea pârâtă a luat cunoștință la data 15.04.2016 când s-a întocmit raportul de audit financiar de către Camera de Conturi.
Conform dispozițiilor generale din art. 32 și 33 din Legea nr. 94/1992 atunci când auditorii publici externi desemnați să auditeze conturile constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.
Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că actul de control prin care ordonatorul principal de credite i-a adus la cunoștință de eventualele prejudicii constatate de auditori este actul prin care se finalizează acțiunea de audit.
De la data acestui act curge deci și termenul de 30 de zile de emitere a dispoziției de imputare.
Acest termen limită consacră legislativ principiul securității raporturilor juridice fundamentat de practica CEDO dar și de dreptul comunitar.
Contrar susținerii recurentei - pârâte Curtea reține că termenul de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 nu reprezintă un termen de recomandare, ci un termen imperativ, de decădere.
Rațiunea instituirii unui asemenea termen rezidă din necesitatea înlăturării stării de incertitudine ce planează asupra situației patrimoniale a funcționarului care prin fapta sa a cauzat un prejudiciu instituției publice angajatoare. Astfel se dă eficiență principiului securității raporturilor juridice prin menținerea unui just echilibru între scopul urmărit: apărarea bugetului de stat și mijloacele utilizate: emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenția instanței de judecată, însă cu respectarea unui termen de decădere de 30 de zile, previzibil și accesibil pentru ambele părți.
În conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. 1 din codul de procedură civilă decăderea intervine atunci când legea prevede un termen fix pentru efectuarea unui anumit act iar cel care trebuia să efectueze actul a lăsat să expire termenul fără să beneficieze de el. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate (art. 185 alin. 1 teza finală). Din formularea dispozițiilor art. 185 alin. 1 teza finală rezultă că această nulitate este absolută și nu relativă, cum susține recurenta.
În speță, dispozițiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 stabilește un termen de 30 de zile de la constatarea pagubei în care Primarul Municipiului H. avea dreptul să emită decizia de imputare. În cazul în care acesta nu îndeplinește acest act în termenul de 30 de zile intervine decăderea din dreptul de a emite decizia de imputare.
Fiind un termen de decădere nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale privind întreruperea ori suspendarea termenului, recurenta putând cel mult să invoce o repunere în termen pentru motive temeinic justificate care au determinat întârzierea în emiterea deciziei de imputare.
Cât privește apărările pe care le-a formulat pârâtul, privitoare la termenul de 3 ani de la data producerii pagubei despre care face vorbire art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, acestea nu pot fi primite de către instanță întrucât acest text reglementează un alt termen de prescripție, "de 3 ani de la data producerii pagubei". Spre deosebire de termenul de 30 de zile, care se calculează de la data constatării pagubei, termenul de 3 ani se calculează de la data producerii pagubei și prin urmare, scopul edictării termenului de 3 ani de la data producerii pagubei a fost acela de a stabili o limită temporală maximă, în raport cu o dată fixă - respectiv data producerii pagubei. Distincția dintre cele două termene este clară și impune autorității emiterea deciziei de imputare în termen de 30 de zile de la data când a cunoscut producerea pagubei sub condiția să nu fi trecut 3 ani de la data producerii pagubei.
Dar, în condițiile în care termenul de 30 de zile de emitere a dispoziției de impunere, calculat de la data când s-a cunoscut paguba nu a fost respectat, este lipsită de relevanță juridică data producerii prejudiciului.
În concluzie, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 188/1999, astfel că în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
| ← Anulare prevederi ordin comun al preşedintelui curţii de... | Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări.... → |
|---|
