Servicii de pază. Inexistenţă contract. Obligaţii bugetare. Penalităţi de întârziere. Devalorizarea monedei naţionale
| Comentarii |
|
Solicitarea unor penalităţi de întârziere în baza Legii nr. 76/1992 nu are temei legal atâta timp cât între părţi nu a existat un contract care să prevadă expres scadenţa plăţilor şi clauza penală pentru neexercitarea ori executarea defectuoasă a obligaţiilor de plată ale pârâtei.
Semnarea unui plan de pază între organul de specialitate şi administratorul unor obiective nu poate substitui existenţa unui contract civil sau comercial.
Cum în speţă nu sunt aplicabile Legea nr. 76/1992, şi nici H. G. nr. 8/1997şi respectiv
H. G. nr. 251/1997, în mod just au apreciat instanţele că singura bază de calcul al eventualului prejudiciu creat reclamantului ar fi fost devalorizarea monedei naţionale (indicele de inflaţie) în perioada 7 decembrie - 15 mai 1998 pe care însă acesta nu a solicitat-o.
(Secţia comercială, decizia nr. 3356 din 17 mai2002)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul Ministerul de Interne Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta „H.“ S. A. Sucursala Hidrocentrale Bistriţa Năsăud solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 168.740.211 lei penalităţi de întârziere de 0,15% calculate în baza Legii nr. 76/ 1992 cu privire la debitele existente în perioada mai 1995-22 aprilie 1997; 22.061.915 lei majorări de întârziere de 0,16% calculate în baza H. G. nr. 8/ 1997 cu privire la debitele existente în perioada 23 aprilie 1997-1 iunie 1997; 491.130.798 lei majorări de întârziere în procent de 0,25% calculate în baza
H. G. nr. 251 /1997 cu privire la debitele existente în perioada 2 iunie 1997 - 20 mai 1998.
Tribunalul Neamţ - Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 13/17 ianuarie 2000 a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Această sentinţă a fost păstrată de Curtea de Apel Bacău, care prin decizia nr. 7/22 ianuarie 2001, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că raporturile juridice dintre părţi sunt de natură civilă, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 76/ 1992, şi că daunele solicitate nu au caracterul unor obligaţii bugetare.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând casarea celor două hotărâri sau pe fond admiterea acţiunii.
Recurentul a susţinut în esenţă că în mod greşit a fost respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere atâta vreme cât acestea sunt datorate în temeiul Legii nr. 76/1992, şi că în speţă nu are relevanţă faptul că între părţi nu a existat un contract, raporturile juridice dintre acestea fiind reglementate de dispoziţiile Decretului 477/1993 si Legea nr. 18/ 1996.
A mai susţinut că sumele solicitate prin acţiune constituie o creanţă bugetară care după încasare se face venit la bugetul statului şi că virarea lor cu întârziere de către Ministerul de Interne este generatoare de penalităţi.
Recursul este fondat.
Instanţa de apel a făcut o analiză minuţioasă a probelor administrate în cauză şi a reţinut în mod corect că pârâta intimată nu datorează recurentului penalităţi de întârziere sau majorări astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Solicitarea unor penalităţi de întârziere în baza Legii nr. 76/1992 nu are temei legal, atâta vreme cât între părţi nu a existat un contract care să prevadă expres scadenţa plăţilor şi clauza penală pentru neexercitarea ori executarea defectuoasă a obligaţiilor de plată ale pârâtei.
Atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat că prevederile Legii nr. 76/1992 cu privire la penalităţile de întârziere, nu operează din oficiu, dacă între părţi nu au existat raporturi juridice obligaţionale, care să-şi fi avut izvoare într-un contract de convenţie.
Semnarea unui plan de pază între organul de specialitate şi administratorul unor obiective nu poate substitui existenţa unui contract civil sau comercial.
Cum prestarea unor servicii intră în domeniul dreptului comercial, inexistenţa unui contract şi a unei clauze penale elimină orice posibilitate de a solicita penalităţi de întârziere sau majorări de plată.
Aceasta este cu atât mai evident cu cât singurul termen de plată cunoscut este cel stipulat de art. 3 alin. 2 din H. C. R. nr. 523/1997, unde se precizează că în termen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a prezentei hotărâri, beneficiarii serviciilor de plată vor achita plata datoriilor băneşti existente la data ridicării pazei.
Or în speţă s-a făcut dovada că pârâta a achitat la data de 15 mai 1998 suma de 808.402.808 lei, despre care recurentul a arătat că reprezintă contravaloarea integrală a serviciilor de pază pe care le-a prestat în beneficiul acesteia în perioada iunie 1993 - octombrie 1997.
Faptul că suma încasată de recurent trebuia ulterior virată în bugetul de stat, deoarece în lipsa veniturilor extrabugetare, cheltuielile privind funcţionarea unităţilor militare de pază în anul 1997 au fost asigurate din creanţe bugetare, nu este de natură a atrage edificarea acestei sume drept obligaţie bugetară pentru pârâtă, pentru a fi aplicabile dispoziţiile H. G. nr. 8/1997 şi H. G. nr. 251/1997 (invocate de recurent) care au avut ca obiect stabilirea cotei majorărilor de întârziere pentru plata în termen a obligaţiilor bugetare.
Aşadar, cum în speţă nu sunt aplicabile Legea nr. 76/1992 şi nici H. G. nr. 8/1997, şi respectiv H. G. nr. 251/1997 în mod justificat au apreciat instanţele că singura bază de calcul al eventualului prejudiciu creat reclamantului ar fi fost devalorizarea monedei naţionale (indicele de inflaţie) în perioada 7 decembrie -15 mai 1998 pe care însă acesta nu a solicitat-o.
în consecinţă Curtea constată că decizia atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care în conformitate cu art. 316 şi 296 C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul de fată.
| ← Hotărâre a adunării generale a acţionarilor. Cerere de... | Livrări de ţiţei. Debit. Majorări de întârziere. Cont... → |
|---|
