Contravaloare marfă. Penalităţi de întârziere. Dobândă legală. Clauză compromisorie. Arbitraj
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 8.6. din contract constituie o convenţie arbitrată. Este exclusă semnificaţia afirmată de recurentă, în raport cu împrejurarea că aceasta nu ar putea conveni cu privire la modul de soluţionare a situaţiilor litigioase decurgând dintr-un contract în care nu este parte.
Dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 15/1990 semnifică voinţa legiuitorului de a nu stabili o competenţă specială, astfel încât litigiile în care oricare dintre societăţile comerciale rezultate din transformarea fostelor întreprinderi de stat să fie soluţionate potrivit dreptului comun. în consecinţă, în condiţiile art. 340 C. pr. civ., acestea pot conveni la soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului.
Din economia dispoziţiilor art. 340-342 C. pr. civ. rezultă că legea nu reglementează toate condiţiile de fond şi de formă ale convenţiei arbitrate, ceea ce se explică prin împrejurarea că aceasta, ca orice convenţie, se examinează sub aspectul întrunirii condiţiilor de validitate prin prisma art. 948şi urm. din Codul civil.
(Secţia comercială, decizia nr. 1876 din 14 martie2002)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă.
La data de 13.03.2001, reclamanta S. C. „G.“ S. A. Buzău a chemat în judecată Societatea comercială S. C. „R.“ S. A. Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză instanţa de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 345.247.598 lei reprezentând contravaloare marfă, a sumei de 299.828.202 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi a sumei de 27.875.300 lei cu titlu de dobândă legală. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 23.154.022 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 262 din 18.04.2001, Tribunalul Bacău - Secţia comercială a declinat, în favoarea Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României, competenţa soluţionării în fond a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 8-6 din contractul nr. 5/1999, toate cazurile în care părţile nu pot rezolva diferenţele pe cale amiabilă, acestea vor fi deduse spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin decizia nr. 958 din 18.09.2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 3433 C. pr. civ., în raport de împrejurarea că părţile, prin contract, au convenit să soluţioneze eventualele litigii decurgând din acesta pe calea arbitrajului.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta S. C. „G.“ S. A. Buzău, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. pr. civ.
Se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 8.6 din contract, care privesc exclusiv contractul extern.
Se mai susţine că instanţele s-au pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 15/1990, care stabilesc competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti şi exclus posibilitatea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului, cu excepţia arbitrajului internaţional.
Totodată, se susţine că instanţele s-au pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 341 C. com., potrivit cărora existenţa unei clauze compromisorii incomplete sau lipsite de menţiunile imperativ prevăzute de acest text, înlătură posibilitatea soluţionării pe cale arbitrală a litigiului.
în concluzie, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei Tribunalului Buzău, spre competentă soluţionare.
Recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 3433 C. pr. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti."
în cauză se constată că părţile au convenit, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, ca litigiile decurgând din executarea acestuia să fie soluţionate pe calea arbitrajului instituţionalizat.
Invocată la primul termen, instanţa şi-a verificat competenţa şi constatând existenţa convenţiei arbitrale, precum şi incidenţa în cauză a nici unuia din cazurile prevăzute de art. 3434 alin. 2 C. pr. civ., în legal s-a declarat necompetentă a soluţiona cauza în primă instanţă.
Sentinţa pronunţată în cauză a devenit definitivă prin respingerea apelului reclamantei.
Examinând decizia pronunţată în apel prin prisma criticilor formulate de reclamantă în recurs se constată următoarele:
Dispoziţiile art. 8.6. din contract constituie o convenţie arbitrală. Este exclusă semnificaţia afirmată de recurentă, în raport de împrejurarea că aceasta nu ar putea conveni cu privire la modul de soluţionare a situaţiilor litigioase decurgând dintr-un contract în care nu este parte. Ca atare, prima critică formulată de reclamantă în recurs apare ca fiind neîntemeiată.
Dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 15/1990 semnifică voinţa legiuitorului de a nu stabili o competenţă specială, astfel încât litigiile în care oricare din societăţile comerciale rezultate din transformarea fostelor întreprinderi de stat să fie soluţionate potrivit dreptului comun. în consecinţă, în condiţiile art. 340 C. pr. civ., acestea pot conveni la soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului. Aşa fiind, se constată că şi cea de a doua critică a deciziei pronunţate în apel este neîntemeiată.
Din economia dispoziţiilor art. 340-342 C. pr. civ. rezultă că legea nu reglementează toate condiţiile de fond şi de formă ale convenţiei arbitrale, ceea ce se explică prin împrejurarea că aceasta, ca orice convenţie, se examinează sub aspectul întrunirii condiţiilor de validitate prin prisma dispoziţiilor art. 948 şi urm. C. civ.
Totodată, este de reţinut condiţia formei scrise prevăzută sub sancţiunea nulităţii prin art. 343 C. pr. civ. Ca atare, în raport de aceste considerente, se constată că şi cea de a treia critică este neîntemeiată.
în consecinţă, constatând că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce precedă Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 958 din 18.09.2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
| ← Închiriere imobil. Schimbarea destinaţiei spaţiului. Reziliere | Contract de societate. Aport în natură. Constatarea... → |
|---|
