Cerere de radiere a ipotecii. Competenţă materială
| Comentarii |
|
In cazul cererilor de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice sau juridice, este stabilită competenţa materială a curţilor de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau după caz, domiciliul pârâtei, potrivit art. 45 din OUG nr. 51/1998, care reprezintă norma juridică derogatorie, astfel că nu va exista o altă interpretare privind competenţa de soluţionare a acestor cauze atâta timp cât hotărârea instanţei de recurs (CSJ, în prezent ICC) este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C.proc.civ.
(Secţia comercială, decizia nr. 1475 din 7 martie 2003)
Reclamanta TG a chemat în judecată pe pârâta AVAB, solicitând radierea ipotecii constituită cu titlu de garanţie imobiliară, la 18 decembrie 1996, pentru împrumutul acordat de B.A. şi achitat la 26 iulie 2001.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 1556/C din 8 noiembrie 2001, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile art. 19 din Legea 409/2001, stabilind competenţa curţilor de apel pentru cererile de orice natură care privesc drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 33 din 21 martie 2002. a respins cererea reclamantei, considerând că nepiaia cauţiunii stabilită de art. 25 din Legea 409/2001 împiedică instanţa să se pronunţe asupra fondului cauzei.
Curtea Supremă de Justiţie, în recursul declarat de reclamantă, prin decizia nr. 5410 din 26 noiembrie 2002, a admis cererea şi a casat sentinţa curţii de apel, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa Supremă a stabilit că obiectul acţiunii îl formează cererea de radiere a ipotecii iar nu contestaţia la executare, aşa că devin aplicabile
dispoziţiile art. 1658,1746,1776,1800 şi art. 1814 c.civ., încât nu se impune plata unei cauţiuni.
în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Comercială, prin sentinţa civilă nr. 7 din 29 ianuarie 2003 califică acţiunea reclamantei, ca fiind de natură civilă şi declină competenţa de soluţionare a cauzei la Judecătoria Sibiu.
împotriva sentinţei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Pârâta a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 45 dinOUG nr. 51/1998, litigiul purtând asupra unor obligaţii în legătură cu activele bancare preluate de AVAB.
Pe de altă parte, a fost criticată hotărârea instanţei de fond, care nu s-a conformat deciziei de casare. Recursul este fondat.
Ierarhia dispoziţiilor normative face ca fiecare normă de drept, faţă de norma superioară care o reglementează să alcătuiască un act de executare al acesteia. în logica normativistă se ajunge la concluzia că cel mai tipic act de aplicare a dreptului, hotărârea judecătorească reprezintă o normă
individualizată, care se impune, la nevoie, prin forţa publică.
De aceea legiuitorul a impus, prin art. 315 C.proc.civ., ca hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Orice altă logică sau principiu contrar, dau nota insubordonării faţă de lege.
Stabilind competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Curţii de Apei Bucureşti, In considerarea unui act normativ special, derogator, Curtea Supremă de Justiţie a considerat natura juridică a actului dedus judecăţii, cu autoritatea care nu-l poate fi contestată de o instanţă inferioară.
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 402/2002 şi art. 45 din OUG nr. 51/1998 reprezintă norma derogatorie,
care stabileşte competenţa materială a instanţei de judecată.
Dacă cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice sau juridice, sunt de competenţa curţii de apel, nici o altă interpretare privind competenţa de soluţionare a acestor cauze nu este pertinentă.
De aceea, Curtea, în temeiul art. 313 C.proc.civ. a admis recursul şi a casat sentinţa Curţii de Apel, cu trimitere spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe de apel.
| ← Opoziţie la decizia lichidatorului. Competenţă teritorială.... | Cerere de asigurare de dovezi. întreruperea prescripţiei... → |
|---|
