Răspunderea vânzătorului. Protecţia proprietăţii
| Comentarii |
|
Din coroborarea art. 480 cu art. 1313 şi art. 1336 C.civ. se ajunge la concluzia că vânzătorul nu a asigurat liniştita posesiune a lucrului vândut, motiv suficient pentru a atrage răspunderea acestuia faţă de cumpărător iar actul juridic având obiectul ilicit şi imoral este nul, pe când condiţia aflării bunului în circuitul civil este neîndeplinită, existenţa în circuitul civil fiind doar ipotetică, din moment ce autoturismul era dat în urmărire generală prin Interpol, ca bun furat şi urma să fie sechestrat în Ungaria. Aşadar, cumpărătorul nu a putut beneficia de protecţia proprietăţii pe care o garantează nu numai codul civil dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
(Secţia comercială, decizia nr. 1028din 19 februarie 2003)
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 5831 din 5 octombrie 2000, a admis acţiunea formulată de G.G. si a obligat-o pe pârâta S.C. „E.I.T.I.E.C." SRL, filiala „E.S.” Bucureşti la plata sumelor reprezentând pretenţii la cursul de la data plăţii şi pentru lipsa de folosinţă a autoturismului.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis şi cererea de chemare în garanţie iar chematele în garanţie, SC „DWAR" SA Craiova şi SC „DWAT" SA. au fost obligate în solidar la plata aceloraşi sume către pârâtă. Instanţa a considerat că obiectul contractului nu a existat şi, ca urmare, contractul este lovit de nulitate absolută cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
S-a examinat şi al doilea capăt de cerere, privind lipsa de folosinţă, evaluată conform raportului de
expertiză şi s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să solicite despăgubiri câtă vreme autoturismul a fost reţinut de autorităţile maghiare şi nu mai poate fi folosit.
Şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă s-a admis, în considerarea faptului că pârâta a intermediat tranzacţia iar culpa evidentă pentru confiscarea autoturismului aparţine producătorului, care a pus în circulaţie două autoturisme cu aceleaşi date de identificare.
Apelurile, declarate de pârâtă şi chematele în garanţie, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, care, prin decizia nr. 1040 din 26 iunie 2000, a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
Instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit neîndeplinirea condiţiilor esenţiale, prevăzute de art. 948 C.civ., pentru valabilitatea convenţiei, că, dimpotrivă, probele relevă respectarea dispoziţiu-nilor art. 948,1294 şi art. 1361 C.civ.
în concluzie, instanţa a reţinut faptul că la momentul vânzării reclamanta a primit bunul şi pârâta a primit preţul. Prin intrarea bunului în circuitul civil a fost recunoscută valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare.
S-a mai reţinut că, numai în ipoteza în care autoturismul ar fi fost predat cetăţeanului maghiar care a reclamat furtul, s-ar putea pune problema nevalabilităţii convenţiei.
Curtea de apel a reţinut că este prematursă se facă aprecieri asupra aplicării art. 1313 C.civ., câtă vreme prin cercetările făcute de autorităţile maghiare nu s-a stabilit făptaşul şi tot prematură consideră că este şi analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1356 C.civ. şi urm.
Reclamanta a declarat recurs, văzând netemeinicia şi nelegalitatea deciziei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C.proc.civ. Criticile sale privesc situaţia de fapt greşit reţinută, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
în dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că furtul autoturismului a fost reclamat de un cetăţean maghiar, element de la care s-a pornit cu un raţionament greşit care a dus la o concluzie greşită.
Critica este întemeiată întrucât din actele dosarului rezultă că furtul autoturismului a fost reclamat de un cetăţean român din Timişoara, care a cumpărat acest autoturism din România. Furtul autoturismului cetăţeanului român a fost reclamat, în adevăr în Ungaria.
Rezultă că ambele autoturisme au fost fabricate şi vândute în România, producătorul fiind în culpă pentru desfacerea în reţea a două autoturisme cu aceleaşi date de identificare, care, în speţă, prin forţa împrejurărilor au pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a folosi bunul, proprietatea sa, în Ungaria, de îndată ce s-a stabilit că autoturismul cu seria celui pe care l-a cumpărat a fost furat.
A doua critică vizează neaplicarea art. 1313 C.civ. pe motiv că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile de predare a lucrului prevăzute în contract.
Reclamanta a invocat, cu privire la argumentele instanţei de apel, faptul că s-au analizat elemente de
ordin general, care privesc validitatea convenţiei dar nu s-a analizat elementul esenţial al cauzei, respectiv obligaţia vânzătorului nu numai de a preda bunul vândut ci şi de a răspunde de acesta.
Tot greşită, consideră reclamanta este şi concluzia instanţei de apel, potrivit căreia o astfel de analiză ar fi prematură.
Şi această critică este întemeiată, întrucât instanţa de apel nu a examinat speţa prin prisma dispoziţiilor art. 1313 C.civ., prin care se dispune că vânzătorul are două obligaţii principale, de a preda lucrul şi de a răspunde de dânsul.
Instanţa de apel a reţinut că lucrul s-a predat fără a avea în vedere că la data predării autoturismului către cumpărător, un autoturism cu aceleaşi date de identificare era dat în urmărire generală prin Interpol, pentru furt.
în aceste condiţii, se admite că încă de la încheierea contractului, s-a încălcat dreptul proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său, conform art. 480 C.civ.
Din coroborarea art. 1313 C.civ. cu art. 1336 şi art. 480 C.civ., se ajunge la concluzia că vânzătorul nu a asigurat liniştita posesiune a lucruriui aşa cum a reţinut corect prima instanţă, motiv suficient pentru a atrage răspunderea vânzătorului.
A susţinut reclamanta că instanţa de apel s-a limitat la examinarea condiţiilor generale de valabilitate a convenţiei. Această abordare nu este greşită, numai că raţionamentul şi concluzia sunt greşite.
Dacă instanţa s-ar fi oprit asupra obiectului actului juridic ar fi observat că o cerinţă legală este ca obiectul actului juridic civil să fie ilicit şi moral, cu alte cuvinte condiţia aceasta cere ca acţiunea sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala.
Este evident că această condiţie nu este îndeplinită, astfel că actul juridic este nul pentru că obiectul este ilicit dar şi imoral.
Această concluzie rezultă din probele prezentate şi din întreaga derulare a faptelor necontestate de părţile în proces.
Astfel, nu poate fi contestat faptul că producătorul a pus în circuit două autoturisme cu aceleaşi date de identificare, fapt nepermis în comercializarea acestora. Este, de asemenea necontestată împrejurarea că furtul s-a produs asupra unui autoturism similar dar cu aceleaşi caracteristici
produs anterior vânzării autoturismului către reclamantă.
în fine, autoturismul era dat în urmărire generală prin Interpol, aşa încât liniştita posesie a bunului, cu alte cuvinte, dreptul reclamantei de a dispune liber de acest bun era primejduit chiar şi în România.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut greşit că o altă condiţie a vânzării era îndeplinită, întrucât bunul se afla în circuitul civil, fără să se observe că existenţa acestuia era doar ipotetică în circuitul civil întrucât urma să fie sechestrat, fiind bun furat.
Dovadă că lucrurile s-au derulat în acest mod este faptul că prin sechestrarea bunului în Ungaria, reclamanta a fost lipsită de drepturile asupra acestuia şi se cuvine să fie despăgubită, conform determinării făcută de expertiză pentru lipsa de folosinţă a bunului, iar pe de altă parte prin constatarea nulităţii actului juridic, reclamantei i se cuvine preţul, aşa cum a reţinut corect prima instanţă.
Prin introducerea în circuit a două autoturisme, cu aceleaşi caracteristici, i-au fost încălcate drepturile cumpărătoarei, devenită proprietară, în sensul că aceasta a pierdut practic orice stăpânire asupra acestuia şi orice posibilitate de folosinţă şi de posesiune (Hotărârea Curţii Europene din 18 decembrie 1996).
Cu alte cuvinte, reclamanta nu a beneficiat de protecţia proprietăţii, pe care o asigură nu numai codul civil dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
în consecinţă, faţă de argumentele expuse, prima instanţă a stabilit corect raporturile juridice dintre părţile în proces, conform art. 312 raportat la art. 314 C.proc.civ. şi recursul reclamantei a fost admis iar decizia atacată a fost schimbată, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâtă şi chematele în garanţie.
| ← Recurs. Aspecte legate de fondul pricinii | Opoziţie la decizia lichidatorului. Competenţă teritorială.... → |
|---|
