CSJ. Decizia nr. 1728/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1728/2003
Dosar nr. 2008/2002
Şedinţa publică din 20 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 1999, reclamanta SC F.L. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta, SC B.P. SRL Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, s-o oblige pe această să-i plătească sumele restante conform facturilor fiscale anexate, datorate în baza contractului de asociere în participaţiune nr. 988 din 3 aprilie 1998, în cuantum de 606.390.385 lei, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în plată, în valoare de 6.071.094 lei (0,30 % pe de întârziere, conform contractului menţionat) cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de asociere în participaţiune, încheiat cu pârâta SC B.P. SRL, la 3 aprilie 1998, care a avut ca obiect fabricarea unor confecţii pentru femei, bărbaţi şi copii, destinate pieţei interne şi externe, s-a obligat să participe la asociere cu spaţiul destinat activităţii de producţie efectivă, depozitare şi activităţii administrative, iar pârâta trebuia să participe cu maşini, utilaje, personal calificat şi, în acelaşi timp, să asigure comenzile necesare desfăşurării acestei activităţi.
A mai arătat reclamanta că, deşi pârâta s-a obligat, prin contract, să-i asigure, pentru spaţiul adus în asociere, un venit de 15% din profitul brut, dar nu mai puţin de 3,7 dolari S.U.A. metrul pătrat pe lună, totuşi, aceasta nu şi-a mai îndeplinit, începând cu luna mai 1999, obligaţia de a mai plăti nici măcar sumele corespunzătoare nivelului minim prevăzut în contract.
Mai mult, începând cu aceeaşi dată, pârâta nu şi-a mai îndeplinit nici obligaţia legală prevăzută la art. 254 alin. (2) C. com., şi anume, aceea de a da cont de beneficii şi pierderi.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia de neexecutare al obligaţiilor asumate de reclamantă prin art. 7 din contract, potrivit căruia, aceasta trebuia să asigure furnizarea energiei termice şi electrice, precum şi a apei menajere pentru spaţiul adus ca aport în asociere.
În subsidiar, pârâta a solicitat, pentru situaţia în care s-ar respinge excepţia de neexecutare, ca instanţa să constate că, între datoriile reciproce ale părţilor, a operat, în temeiul art. 1143 C. civ., compensarea, şi, ca urmare, acţiunea principală să fie soluţionată ţinându-se cont de dispoziţiile legale precitate.
Totodată, pârâta a formulat, odată cu întâmpinarea şi cerere reconvenţională, prin care a susţinut că neîndeplinirea obligaţiilor asumate de reclamantă i-au produs un prejudiciu material, estimat la 1.416.291.723 lei, la plata căruia a solicitat să fie obligată aceasta, dat fiind faptul că, pentru menţinerea spaţiului în condiţii corespunzătoare de folosinţă, a fost nevoită să efectueze o serie de cheltuieli şi chiar investiţii pentru asigurarea surselor de energie mai ales pe timp de, iarnă.
Ulterior, reclamanta a depus o cerere de completare şi precizare a acţiunii (dosarul de la fond) prin care a solicitat obligarea pârâtei şi la plata sumelor de 48.616.714 lei, reprezentând contravaloare marfă neachitată (14.192.945 lei) şi penalităţi de întârziere (34.423.769 lei) şi, respectiv, 57.015.966 lei, din care 20.755.721 lei reprezenta contravaloarea folosinţei spaţiului pe perioada 17 mai - 1 iunie 1998 şi 36.260.245 lei penalităţi de întârziere în plată.
De asemenea, prin actul de la dosarul de fond şi pârâta a depus o precizare a cererii reconvenţionale, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei totale de 11.187.616.030 lei (503.198,67 dolari S.U.A.) din care suma de 6.741.016.030 lei (303.198,67 dolari S.U.A.) reprezintă valoarea prejudiciului material cauzat de reclamantă, stabilit prin expertiză, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale asumate de aceasta, iar diferenţa de 4.446.600.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) reprezentând contravaloarea prejudiciului moral adus pârâtei, prin pierderea prestigiului firmei, care, l-a rândul său, nu şi-a mai putut onora obligaţiile asumate faţă de clienţi.
Prin sentinţa civilă nr. 5898 din 6 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală, formulată de reclamanta SC F.L. SA Bucureşti, împotriva pârâtei SC B.P. SRL Bucureşti.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B.P. SRL şi, ca urmare, reclamanta pârâtă SC F.L. SA a fost obligată să plătească acesteia suma totală de 12.089.066.420 lei (496.744,47 dolari S.U.A.) din care 7.194.866.420 lei (296.744,47 dolari S.U.A.) prejudiciu material cauzat de reclamantă prin neexecutarea obligaţiilor contractuale şi 4.894.200.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) prejudiciu moral, generat prin neexecutarea aceloraşi obligaţii contractuale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în raport cu probele de la dosar, care au confirmat culpa exclusivă a reclamantei, constând în neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, referitoare la asigurarea facilităţilor necesare funcţionării spaţiului închiriat, că bine pârâta, a invocat şi, ca urmare, a fost admisă excepţia de neexecutare a propriilor sale obligaţii contractuale, cu consecinţa respingerii acţiunii principale, iar în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a apreciat în baza aceloraşi probe, cu referire specială la expertiza contabilă efectuată în cauză, că aceasta este întemeiată sub aspectul ambelor capete de cerere faţă de neîndeplinirea obligaţiilor corelative de către reclamantă, adică, atât în ceea ce priveşte suma de 7.194.866.420 lei (296.744,47 dolari S.U.A.) reprezentând contravaloarea prejudiciului material suportat de pârâtă, cât şi referitor la suma de 4.894.200.000 lei (200.000 dolari S.U.A.) reprezentând prejudiciul moral înregistrat de aceeaşi pârâtă şi din aceleaşi cauze.
Apelul, declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de reclamanta SC F.L. SA Bucureşti, a fost admis prin Decizia civilă nr. 97 din 16 mai 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi, pe cale de consecinţă, hotărârea Tribunalului a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării obligării apelantei-reclamante SC F.L. SA de la plata daunelor morale către intimata-pârâtă, SC B.P. SRL, în echivalentul în lei a sumei de 200.000 dolari S.U.A.
Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimata a fost obligată să plătească apelantei suma de 37.243.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a adopta această hotărâre, instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că bine instanţa fondului a considerat, în raport cu totalitatea probelor administrate în cauză, care au confirmat culpa reclamantei, constând în neasigurarea utilităţilor necesare funcţionării spaţiului că, în cauză, este admisibilă excepţia de neexecutare invocată de pârâtă în apărare şi, în consecinţă, a respins acţiunea principală, cum de asemenea, sentinţa este corectă şi în ceea ce priveşte obligarea reclamantei în cererea reconvenţională la plata sumei de 7.194.866.420 lei (echivalentul a 296.744,47 dolari S.U.A.) reprezentând prejudiciul material cauzat pârâtei prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, al cărui cuantum a fost stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză.
În ce priveşte prejudiciul moral, cuantificat la suma de 4.894.200.000 lei (echivalentul a 200.000 dolari S.U.A.) instanţa de apel a considerat că acest capăt al cererii reconvenţionale a fost admis greşit de tribunal, deoarece pârâta nu a dovedit cu probe concludente că, peste sumele acordate cu titlu de daune materiale, a mai suportat şi un prejudiciu moral generat de pierderea încrederii clienţilor în firmă, care să aibă la origine şi să fie determinat în acelaşi timp de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către reclamantă.
Ca urmare, prin admiterea apelului reclamantei şi schimbarea în parte a sentinţei a fost respins acest capăt al cererii reconvenţionale, referitor la obligarea acesteia la plata daunelor morale, echivalentul a 200.000 dolari S.U.A.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC F.L. SA Bucureşti, susţinând, în esenţă, că numai printr-o greşită interpretare a probelor de la dosar şi aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa de apel a menţinut, prin admiterea apelului său numai în parte, sentinţa primei instanţe, prin care a fost respinsă acţiunea principală şi admisă în parte cererea reconvenţională.
Astfel, prin primul motiv de recurs, reclamanta susţine că, în mod greşit, au calificat instanţele, „în baza deciziei nr. 4593 din 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, contractul încheiat de părţi ca fiind un contract de locaţiune şi nu un contract de asociere în participaţiune, aşa cum a fost voinţa părţilor, concretizată în însăşi denumirea acesteia, şi căruia îi erau aplicabile dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. com. şi, ca urmare a calificării eronate a acestui contract, instanţele nu au mai luat în seamă faptul că pârâta, SC B.P. SRL, a fost aceea care nu şi-a executat prima obligaţiile asumate, în sensul de a da cont de venituri şi cheltuieli situaţie, în care nu se putea determina profitul brut obţinut de aceasta şi, implicit, cota de15 %, care i se cuvenea recurentei, pentru spaţiul adus ca aport în asociere.
Or, calificând greşit contractul, în mod nejustificat instanţele au reţinut, în apărarea pârâtei, excepţia de neexecutarea a obligaţiilor asumate, în loc să constate culpa acesteia, constând în aceea că nu a dat cont de venituri şi cheltuieli (obligaţie specifică contractului de asociere în participaţiune) şi să angajeze răspunderea contractuală a acesteia, pentru sumele solicitate prin acţiunea principală, astfel că, în prezenta unor reţineri eronate, în sensul celor arătate, s-a ajuns şi la concluzia, de asemenea, discutabilă, potrivit căreia, singura obligaţie a pârâtei consta în plata chiriei.
Dar, chiar dacă s-ar considera, în subsidiar, că, în realitate, contractul încheiat de părţi ar fi de locaţiune, totuşi, prin soluţiile adoptate au fost încălcate, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 1077, 1020, 1021 şi art. 1439 alin. (2) C. civ., întrucât din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pârâta era datoare să ceară, în prealabil, obligarea reclamantei la executarea întocmai a obligaţiilor contractuale, cu daune-interese sau rezilierea contractului şi, în nici un caz, nu era îndreptăţită să-şi procure în parte utilităţile fără autorizarea reclamantei, fapt care demonstrează că aceasta a acţionat contrar dispoziţiilor art. 970 C. civ., care obligă părţile să dea dovadă de bună credinţă în executarea obligaţiilor contractuale asumate.
Mai susţine reclamanta că, într-o primă fază, pârâta a procedat corect, în sensul că a solicitat reducerea chiriei, dar, ulterior, aceasta, şi-a reconsiderat punctul de vedere şi, sub pretextul neîndeplinirii obligaţiilor asumate de reclamantă, privind asigurarea utilităţilor, a oprit procesul de producţie şi a cerut direct daune-interese, fără ca, în prealabil, să procedeze în sensul arătat anterior.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, reclamanta arată că soluţiile pronunţate în cauză sunt greşite sub aspectul că s-a admis excepţia de neexecutare invocată de pârâtă în apărare, care este strict şi expres reglementată pentru cazuri particulare, spre exemplu, în cazurile prevăzute la art. 1322 şi art. 1364 C. civ., iar pe de altă parte, că, pentru a fi reţinută această excepţie în favoarea unei părţi, aceasta trebuie să dovedească mai întâi că ea este în ordine cu executarea propriilor sale obligaţii, dovadă care nu s-a făcut în speţă, şi, ca atare, faţă de toate cele arătate, în mod criticabil s-a avut în vedere, la soluţionarea acţiunii principale, care a fost respinsă, această excepţie, în condiţiile în care, conform contractului, pârâta era cea care trebuia să-şi execute mai întâi obligaţiile asumate.
Prin motivul 3 de recurs, reclamanta susţine că în mod greşit instanţele au înlăturat, faţă de dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. şi art. 1143 C. civ., mărturisirea pârâtei, făcută printr-un capăt de cerere subsidiar al cererii reconvenţionale, în sensul că datorează reclamantei anumite sume de bani, şi nu a acordat nici o însemnătate acestei mărturisiri, deşi aceasta a avut un caracter irevocabil.
Prin motivul 4 de recurs, care conţine subpunctele a), b), c) şi d), reclamanta critică soluţiile pronunţate în cauză, sub aspectul admiterii şi, respectiv, menţinerii soluţiei de admitere în parte a cererii reconvenţionale formulată de pârâtă, susţinând, în esenţă, că, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale, întrucât, potrivit art. 1086 C. civ., „daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, iar în cauză nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între neexecutarea parţială şi rezultatul pretins produs, cu alte cuvinte, nu există o legătură de la cauză la efect, pentru a justifica obligarea sa în cererea reconvenţională, la repararea unui prejudiciu material substanţial, care putea fi generat dintr-o multitudine de cauze, începând cu asigurarea materiei prime, până la piaţă şi management.
În consecinţă, susţine reclamanta, pentru determinarea existenţei prejudiciului material, dar mai ales a cuantumului acestuia, erau necesare şi alte expertize de specialitate, nefiind suficientă şi convingătoare o singură expertiză.
Se mai susţine că, în cauză, instanţele nu au ţinut seama că este vorba de obligaţii divizibile, şi, ca urmare, că, chiar în cazul în care au ajuns la concluzia că reclamanta urmează a răspunde pentru prejudiciul material cauzat pârâtei, această răspundere trebuia angajată proporţional, adică, în raport cu obligaţiile contractuale efectiv neîndeplinite, asigurarea utilităţilor şi nu în raport cu totalitatea obligaţiilor asumate, din care cele privind punerea la dispoziţie a spaţiului şi accesul la spaţiu au fost executate, fără ca această situaţie să fie reflectată în reducerea corespunzătoare a cuantumului prejudiciului material la repararea căruia a fost obligată.
În sfârşit, mai susţine reclamanta, că, în condiţiile în care a contestat expertiza şi în care, la întocmirea raportului, s-a avut în vedere un singur element, şi anume, profitul parţial realizat în anul 1998 de pârâtă, această singură probă nu este suficientă pentru determinarea prejudiciului material, în raport cu cerinţele legii, care consacră principiul că daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară, generată de neexecutarea obligaţiei, astfel că instanţele, acordând în totalitate sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material, au transformat desdăunarea într-o înavuţire nedreaptă a pârâtei.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei, şi pe fond, admiterea acţiunii principale şi respingerea cererii reconvenţionale, astfel cum au fost precizate.
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar (dosarul de la fond) rezultă că părţile în litigiu au încheiat, la data de 3 aprilie 1998, un contract intitulat de asociere, prin care acestea s-au asociat în vederea fabricării unor confecţii destinate pieţei interne şi externe.
Pentru spaţiul adus ca presupus aport la asociere, reclamanta şi-a asigurat un venit costând dintr-o cotă de 15% din profitul brut, dar nu mai puţin de 3,7 dolari S.U.A. metrul pătrat pe lună.
Prin Decizia nr. 4593 din 4 octombrie 2000 (dosarul de apel) Curtea Supremă de Justiţie a calificat contractul încheiat de părţi ca fiind un contract de locaţiune şi nu un contract de asociere, având în vedere, în principal, faptul că reclamanta nu s-a obligat să participe şi la pierderile asocierii, ceea ce atrage, potrivit art. 1513 C. civ., nulitatea contractului, iar în subsidiar, că, însăşi, reclamanta denumeşte chirie presupusa cotă de contribuţie pe care o încasează lunar.
În acest context, şi ţinând seama ca Decizia menţionată este irevocabilă, se constată că aceasta nu putea fi ignorată (chiar dacă a fost pronunţată într-o altă cauză, dar care a fost dedusă judecăţii tot pentru neexecutarea contractului în litigiu cu nr. 928 din 1998) şi, ca atare, bine instanţele au considerat că raporturile stabilite între părţi sunt concretizate într-un contract de locaţiune şi nu într-un contract de asociere, cu toate consecinţele care decurg dintr-o asemenea situaţie, şi, în primul rând, referitor la presupusa culpă a pârâtei, constând în neexecutarea obligaţiei de a da, conform art. 254 C. com., cont de veniturile şi cheltuielile asocierii, obligaţie specifică contractului de asociere în participaţiune şi inexistentă în speţă, dat fiind cele arătate mai sus, cu privire la calificarea contractului ca fiind un contract de locaţiune.
Dar, din probele de la dosar, rezultă că, în realitate, calificarea juridică a contractului, constituie un aspect subsidiar şi pe care reclamanta l-a invocat numai pentru a înlătura răspunderea sa în legătură cu neîndeplinirea propriilor sale obligaţii izvorâte din contractul de locaţiune privind asigurarea utilităţilor (energie electrică, termică şi a apei menajere) care erau imperios necesare, desfăşurării activităţii comerciale în spaţiul în discuţie şi de care depindea, în principal şi hotărâtor, obţinerea de către pârâtă a veniturilor necesare executării propriilor sale obligaţii, constând în plata chiriei.
De asemenea, se constată că tot în scopul arătat, reclamanta a susţinut că pârâta ar fi dat dovadă de rea credinţă în îndeplinirea obligaţiilor contractuale (art. 970 C. civ.) deoarece, în loc să solicite mai întâi obligarea reclamantei la executarea întocmai a obligaţiilor asumate, cu plată de daune cominatorii sau, eventual, rezilierea contractului, a procedat abuziv la întreruperea producţiei, sub pretextul neîndeplinirii obligaţiilor de către reclamantă, deşi îşi procurase din alte surse utilităţile, şi cu toate acestea a solicitat daune-interese.
Or, dovezile existente la dosar (dosarul de la fond) infirmă, în totalitatea lor, aceste susţineri, întrucât, din examinarea lor, rezultă că pârâta a solicitat, la 25 iunie 1999, deci, anterior introducerii acţiunii, 21 decembrie 1999, pe calea ordonanţei preşedinţiale, obligarea reclamantei la asigurarea utilităţilor, cerere admisă prin hotărâre definitivă, şi, ca atare, aceasta era îndreptăţită, faţă de refuzul reclamantei de a se conforma acestei hotărâri, să-şi procure utilităţile din alte surse şi, consecutiv, să refuze executarea propriilor sale obligaţii, astfel că bine aceasta a invocat, şi instanţele au admis, faţă de interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor asumate de cele două părţi (din care cele neîndeplinite de reclamantă erau prioritare şi anterioare) excepţia de neexecutare, cu consecinţa respingerii acţiunii principale.
Având în vedere cele reţinute mai sus, se constată că nu pot fi primite nici susţinerile reclamantei, în sensul că cel care invocă excepţia de neexecutare trebuie să fie în ordine cu executarea propriilor sale obligaţii, deoarece o astfel de interpretare, a lipsei de conţinut, excepţia amintită, care, chiar dacă nu e reglementată expres, poate şi trebuie invocată, în situaţia în care partea care nu-şi execută propriile sale obligaţii, cheamă abuziv în judecată, pe cealaltă parte, pe care a împiedicat-o în mod hotărâtor să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, cum e cazul în speţă.
În ce priveşte motivul 3 de recurs, prin care se susţine că hotărârile ar fi fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi art. 1143 C. civ., în sensul că, deşi pârâta a recunoscut, printr-un capăt subsidiar al cererii reconvenţionale, că datorează reclamantei anumite sume de bani, şi, deci, că, în acest context, în mod criticabil instanţele au ignorat compensarea, ca mod de stingere parţială a obligaţiilor, se constată că nici acesta nu este întemeiat, deoarece această susţinere a avut, aşa cum arată pârâta, numai un caracter subsidiar, şi, ca atare, cum excepţia de neexecutare, care a constituit elementul principal al apărării, a fost admisă prin hotărârile pronunţate, este evident că nu se mai putea lua în consideraţie o astfel de recunoaştere în condiţiile în care probele dosarului (dosarul de la fond) confirmă că, în realitate, pârâta şi-a achitat, faţă de reclamantă, toate obligaţiile de plată izvorând din derularea contractului de locaţiune nr. 928 din 3 aprilie 1998.
Cu privire la motivul 4 de recurs, prin care se formulează critici în legătură cu admiterea în parte a cererii reconvenţionale, se reţine că nici acesta nu este întemeiat, întrucât, din probele dosarului, rezultă indubitabil atât cuantumul prejudiciului material, care a fost înregistrat de pârâtă din cauza neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract de către reclamantă, cât şi legătura de cauzalitate între prejudiciul produs şi fapta culpabilă a reclamantei, constând în întreruperea furnizării utilităţilor necesare desfăşurării activităţii în spaţiul închiriat.
Astfel, prin expertiza contabilă efectuată la fond, s-a constatat că valoarea prejudiciului material încercat de pârâtă din culpa reclamantei, se cifrează la suma de 296.744,47 dolari S.U.A., în echivalent lei reprezentând suma de 7.194.866.420 lei, sumă la care a fost obligată prin sentinţă reclamanta, plus echivalentul sumei de 200.000 de dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, capăt de cerere respins în apel.
Concluziile acestei expertize au fost confirmate de expertiza contabilă dispusă în apel şi ale cărei constatări au fost menţinute şi în urma răspunsului la obiecţiunile formulate de părţi.
Or, potrivit concluziilor acestei expertize, totalul prejudiciului material înregistrat de pârâtă din cauza neîndeplinirii obligaţiilor asumate de reclamantă se cifrează la 476.092,00 dolari S.U.A., adică, la o sumă mult mai mare decât cea acordată cu acest titlu prin sentinţă (296.744,47 dolari S.U.A.) şi care a fost stabilită prin expertiza efectuată la fond.
În acest context, bine instanţa de apel a reţinut că, faţă de principiul „non reformaţio în pejus", reclamantei nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria sa cale de atac şi a menţinut obligarea acesteia, numai la plata sumei acordate prin sentinţă cu titlu de prejudiciu material (296.744,74 dolari S.U.A.).
Este adevărat că reclamanta a contestat şi expertiza efectuată în apel, dar, astfel cum rezultă din încheierea din 9 mai 2002, aceasta nu a solicitat, dacă era nemulţumită de concluziile acestei ultime expertize, o expertiză contrarie, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, a declarat, prin reprezentantul său, că nu mai are nici o cerere de formulat, astfel că instanţa de apel, considerându-se lămurită [art. 212 alin. (1) C. proc. civ.] asupra aspectelor litigioase ale cauzei deduse judecăţii, a hotărât în consecinţă.
Ca atare, şi ţinând seama de cele de mai sus, se reţine că toate criticile formulate de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, prin care aceasta susţine că soluţia s-a întemeiat pe o expertiză ale cărei concluzii erau eronate, atât sub aspectul existenţei prejudiciului material, cât mai ales în ceea ce priveşte cuantumul acestuia, care ar fi exagerat, nu pot fi primite, întrucât, nici o probă de la dosar nu confirmă a astfel de situaţie, ci, dimpotrivă, atestă că prejudiciul material încercat de pârâtă este consecinţa directă a neexecutării obligaţiilor contractuale asumate de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate între existenţa acestui prejudiciu şi fapta culpabilă a aceleiaşi reclamante.
De asemenea, nu pot fi reţinute nici criticile reclamantei, în sensul că, în speţă este vorba de neîndeplinirea unei obligaţii contractuale divizibile şi, deci, că, în această situaţie, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună, obligarea sa numai la partea din prejudiciu care corespundea obligaţiilor contractuale neîndeplinite, şi nu în raport cu toate obligaţiile asumate, din care cele privind punerea la dispoziţie şi accesul la spaţiu au fost executate, întrucât existenţa prejudiciului a fost demonstrată prin cele două expertize efectuate în cauză, şi, ca atare, acesta reprezintă, conform art. 1086 C. civ., cuantumul daunelor-interese, care sunt consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de către reclamantă, care, însă, pe planul răspunderii contractuale, nu interesează, dacă acesta a fost generat din neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor asumate, ci numai realitatea şi întinderea lui, care, în speţă, prin probele administrate în cauză, este dovedit sub ambele aspecte arătate mai sus.
În concluzie, cum neasigurarea de către reclamantă a utilităţilor necesare spaţiului închiriat au constituit o cauză suficient de importantă şi în acelaşi timp hotărâtoare, în calea executării obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul de locaţiune, astfel cum acesta a fost calificat prin soluţiile adoptate, se constată că, în mod justificat, instanţele au reţinut, în apărarea pârâtei, excepţia de neexecutare şi, pe cale de consecinţă, au respins şi, respectiv, menţinut soluţia de respingere a acţiunii principale.
De asemenea, se constată că soluţia instanţei de apel este corectă şi în ceea ce priveşte confirmarea sentinţei, în partea referitoare la admiterea cererii reconvenţionale în parte, întrucât probele dosarului, cu referire specială la cele două expertize efectuate la fond şi, respectiv, în apel, au constatat că, datorită aceloraşi cauze, adică a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de reclamantă, pârâta a înregistrat un prejudiciu material în sumă de 7.199.866.420 lei, echivalentul a 296.744,47 dolari S.U.A., la repararea căruia a fost, în mod întemeiat, obligată la plata ca urmare a admiterii cererii reconvenţionale în parte.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins, ca nefondat, şi Decizia atacată menţionată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.L. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 97 din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1724/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1735/2003. Comercial → |
|---|
