CSJ. Decizia nr. 736/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 736/2003
Dosar nr. 2627/2002
Şedinţa publică din 7 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 ianuarie 1995, reclamanţii M.D. şi C.C. au chemat în judecată pârâta SC E. SA Timişoara, solicitând ca, în baza sentinţei civile ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 18.600.000 lei, reprezentând drepturi băneşti cuvenite din aplicarea invenţiei „Presă de balotat deşeuri metalice după trei direcţii de presare" şi pentru care s-a emis brevetul de invenţie nr. 95646 din 29 aprilie 1988 al cărui titular este societatea pârâtă.
Ulterior, reclamanţii şi-au majorat câtimea pretenţiilor la suma de 35.891.639 lei, potrivit calculului anexat.
La data de 30 octombrie 1996, R.I. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA Timişoara la o cotă de 1/4 din suma de 18.600.000 lei, cu toate majorările şi indexările care urmau să fie stabilite prin expertiza solicitată.
În motivarea cererii de intervenţie, se arată că B.I. are calitatea de coautor alături de reclamanţi la realizarea invenţiei, astfel că înţelege să se bucure de toate drepturile conferite de lege în egală măsură.
După parcurgerea unui ciclu procesual, în apel după casare, respectând indicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 107 din 18 ianuarie 2000, secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâta SC E. SA împotriva sentinţei civile nr. 619 din 21 august 1998, pe care a schimbat-o în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamanţilor, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 132.366.397 lei, reprezentând drepturi băneşti nete, derivate din aplicarea invenţiei, şi a respins cererea de intervenţie formulată de intervenientul B.I.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a înlăturat critica apelantei privind prescripţia dreptului la acţiune a reclamanţilor, atâta timp, cât data naşterii dreptului la acţiune este stabilită de Legea nr. 64/1991, respectiv, art. 66, care a intrat în vigoare la 23 ianuarie 1995, iar acţiunea a fost introdusă în termen, având în vedere dispoziţiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ.
S-a avut în vedere excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ce priveşte cererea intervenientului B.I., instanţa de apel reţinând tardivitatea acestuia, dispoziţiile art. 47 şi 48 C. proc. civ. nefiind aplicabile atâta timp, cât reclamanţii şi intervenienţii nu au sesizat instanţa printr-o cerere comună.
Nici al doilea motiv de apel, referitor la expirarea duratei de valabilitate a brevetului de invenţie şi împlinirea perioadei de protecţie, pentru care s-au achitat taxele de menţinere, nu a fost reţinut de instanţa de control judiciar, având în vedere că, potrivit art. 41 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, renunţarea la menţinerea brevetului de invenţie produce efecte cu data înregistrării cererii la O.I.I.M., or, perioada pentru care s-au solicitat recompensele a fost 1 mai 1988 – 30 aprilie 1999, perioadă pentru care au fost achitate taxele de menţinere.
Cu privire la cel de al treilea motiv de apel, referitor la administrarea probatoriilor, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize şi faţă de obiectivele stabilite şi răspunsurile date la obiecţiunile formulate de părţi prin raportul final, s-a stabilit astfel, cuantumul drepturilor cuvenite reclamanţilor.
Împotriva soluţiei instanţei de apel, au declarat recurs, în termen şi legal timbrat, atât reclamanţii şi intervenientul, cât şi pârâta.
Criticile reclamanţilor fac referire la dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că raportul de expertiză, în cauză, a fost efectuat numai de către doi experţi din numărul de trei numiţi în acest scop, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 201 C. proc. civ., lucrarea care a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind lovită de nulitate.
De asemenea, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi apel, deşi acţiunea a fost admisă în parte.
Se solicită actualizarea prin indexare a sumei de plată, pârâta-intervenientă fiind în culpă procesuală prin tergiversarea soluţionării cauzei.
Intervenientul B.I. critică soluţia instanţei de apel, apreciind că în mod greşit i s-a respins cererea ca prescrisă, atâta timp, cât dreptul material este calificat, potrivit Legii nr. 64/1991, ca fiind comun, situaţie în care acţiunea în justiţie, formulată de reclamanţi, are ca efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune în raport cu toţi coautorii invenţiei.
Cu privire la fondul cauzei, criticile sunt identice cu cele formulate de reclamanţi.
Pârâta, SC E. SA Timişoara, consideră că instanţa de apel, prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează posibilitatea purtării de negocieri cu privire la întinderea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, situaţie care nu echivalează cu o repunere în termen.
De asemenea, susţine că, fiind vorba de drepturi băneşti, stabilite în funcţie de mai multe unităţi, temeinic şi legal trebuie stabilită obligaţia societăţii nu numai raportat la realizările obţinute şi nu şi pentru realizările obţinute şi de alte unităţi, fiind necesar, la aprecierea cuantumului debitului, aplicarea procentului de 54,6%.
Cu privire la valabilitatea brevetului, recurenta consideră că, în mod eronat, instanţa a stabilit culpa sa pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare a lui, din moment ce, începând cu anul 1992, fosta unitate s-a transformat în societate pe acţiuni şi nu mai avea interes să-şi menţină calitatea de titular.
Recursurile sunt nefondate.
Instanţa de apel a respectat întocmai indicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie şi a dispus efectuarea unei expertize tehnice, fiind încunoştinţaţi cei trei experţi.
Este adevărat că lucrarea a fost efectuată, în fapt, de către experţii B.A. şi N.I., dar cel de-al treilea expert a achiesat la concluziile acestora, raportul aflat la dosar, cu anexele respective, fiind elocvent în acest sens.
Deci, nu se poate reţine că expertiza a fost efectuată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ.
Cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reţine că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile de modificare sau casare, atâta timp, cât instanţa a acordat cheltuieli de judecată în măsura în care ele au fost solicitate, lipsa cererii pentru acordare conducând la soluţia dată, cu atât mai mult cu cât, în apel, sentinţa a fost schimbată în parte.
Cu privire la cererea de actualizare prin indexare a sumei de plată, instanţa consideră, având în vedere dispoziţiile legale, privind limitele judecării recursului, că este inadmisibilă în această cale de atac.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentului intervenient, cu privire la respingerea, ca prescrisă, a cererii, motivat de faptul că instanţa de apel a dat o interpretare legală dispoziţiilor în materie.
Astfel, este de necontestat faptul că intervenientul este coautor al invenţiei împreună cu reclamanţii şi are aceleaşi drepturi patrimoniale, numai că nu şi-a exercitat acest drept împreună cu aceştia, printr-o cerere comună, situaţie în care nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 47 şi 48 C. proc. civ.
Este adevărat că nu poate fi exclus de la pretinderea drepturilor băneşti, dar o cerere în acest sens, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, trebuie făcută în interiorul termenului de prescripţie.
Cu privire la motivul de recurs al pârâtei, referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea apreciază nefondată critica formulată, având în vedere termenul legal al promovării acţiunii, respectiv, Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenţie. Naşterea unui drept la acţiune, în temeiul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, nu poate fi contestat, întrucât textul de lege nu cuprinde numai dispoziţii referitoare la negocierea care trebuia purtată între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, cu şi la eventualele litigii dintre aceştia, cu privire la drepturile băneşti cuvenite.
Urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ, prestaţiile anuale succesive, privind drepturile băneşti datorate şi neachitate, s-au transformat într-o prestaţie unică, cuprinzând, potrivit art. 66 alin. (2), totalitatea drepturilor băneşti pentru invenţiile brevetate, parţial recompensate sau nerecompensate, pentru perioada anterioară.
Nici celelalte critici nu pot fi luate în considerare, având în vedere că obligaţia de plată a drepturilor băneşti, cuvenite inventatorilor, nu poate fi divizată între titularul de brevet şi ceilalţi utilizatori ai invenţiei, neexistând o dispoziţie expresă în acest sens.
De asemenea, urmează a fi înlăturată şi critica referitoare la valabilitatea brevetului de invenţie, având în vedere că perioada de valabilitate a invenţiei a fost de 15 ani, începând cu data de 23 aprilie 1986, iar perioada pentru care reclamanţii au solicitat plata drepturilor băneşti a fost 1 mai 1986 – 30 aprilie 1991, încadrându-se în cea pentru care au fost achitate taxele de menţinere a brevetului.
Faţă de cele arătate în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenientul B.I., reclamanţii C.C., M.N.D. şi pârâta SC E. SA Timişoara, împotriva deciziei nr. 163 din 21 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 732/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 74/2003. Comercial → |
|---|
