CSJ. Decizia nr. 809/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 809/2003
Dosar nr. 2889/2001
Şedinţa publică din 12 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Alba, prin sentinţa nr. 653, pronunţată la 18 iulie 2000, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA Alba Iulia, iar pârâta, M.M. SA Timişoara, a fost obligată la plata sumei de 9.817.569 lei preţ şi 0,3% penalităţi de întârziere, calculate până la achitarea debitului, precum şi la 1.310.000 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că reclamanta i-a livrat pârâtei marfă, pe care aceasta nu a achitat-o, astfel că, în raport cu actele depuse, contract de vânzare-cumpărare şi factură emisă în vederea decontării, s-a făcut aplicarea art. 1361 C. civ. şi art. 1066 C. civ.
Apelul declarat de pârâta, SC M.M. SA Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 453/2000 a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul respingerii, ca rămas fără obiect, a capătului de cerere privind plata sumei de 9.817.569 lei, restul dispoziţiilor fiind menţinute.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia nr. 37 din 19 ianuarie 2000, a avut în vedere că pârâta a făcut dovada achitării contravalorii mărfii cu ordinele de plată nr. 279 din 7 iunie 2000 şi 322 din 17 iulie 2000 şi a constatat că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.
Criticile aduse sentinţei, asupra celui de-al doilea capăt de cerere, referitoare la exonerarea pârâtei de plata penalităţilor de întârziere, au fost înlăturate cu motivarea că părţile în proces au prelungit contractul de vânzare-cumpărare, în conformitate cu art. 3.1, până la 31 decembrie 2000 şi, ca urmare, penalităţile pot fi stabilite, dar numai până la data achitării debitului.
Pârâta SC M.M. SA a declarat recurs, prin care a adus critici deciziei pronunţate în apel, în partea care priveşte menţinerea soluţiei de obligare la plata penalităţilor de întârziere în decontare.
A susţinut recurenta că pentru lucrările în cauză, efectuate după ce a expirat contractul, nu operează clauza penală dacă părţile nu şi-au exprimat voinţa în mod expres pentru prelungirea convenţiei.
Recurenta a susţinut, în subsidiar, că nu recunoaşte valabilitatea convenţiei (contract de colaborare) pentru că acesta nu poartă semnătura unei persoane îndreptăţite să angajeze răspunderea societăţii.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în fond, respingerea capătului de cerere pentru penalităţi de întârziere în decontare.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente.
Critica formulată în recurs, vizează validitatea clauzei penale, inclusă în convenţia numită „contract de colaborare", aflată la dosarul de fond.
Fiind o convenţie accesorie, prin care părţile au hotărât să sancţioneze anticipat „neîndeplinirea corespunzătoare a clauzelor" contractului, mai întâi trebuie analizată convenţia principală, mai precis, dacă neîndeplinirea obligaţiei reclamate, de plată a preţului, izvorăşte din acest contract.
Din examinarea clauzei aflate la pct. 3.1 din contract, se poate observa că părţile au convenit durata contractului până la data de 31 decembrie 1999 şi au stipulat, totodată, şi posibilitatea prelungirii acestuia prin acordul părţilor încă un an, respectiv, până la 31 decembrie 2000.
Acest acord de prelungire a contractului nu a fost realizat printr-un înscris din care să rezulte neîndoielnic voinţa de prelungire şi de acceptare a tuturor clauzelor, inclusiv a clauzei penale.
Cu alte cuvinte, în lipsă de stipulaţie, livrarea, a cărui preţ s-a solicitat, este extracontractuală, cu consecinţa că produce efecte numai în ce priveşte obligaţia de plată a preţului.
Dintr-un alt punct de vedere, clauza penală fiind o convenţie accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligaţia principală, a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăşte dintr-un contract a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială.
În consecinţă, greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta este îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere, apreciind, în alţi termeni, că a operat de drept prelungirea contractului, deşi, prin clauza stipulată la art. 3.1, s-a stabilit expres „cu posibilitatea prelungirii sale prin acordul părţilor".
În lipsa acestui acord de prelungire a contractului, pârâta-recurentă a fost greşit obligată la plata penalităţilor de întârziere şi aceasta, întrucât clauza penală nu operează în cazul livrărilor extracontractuale.
În consecinţă, potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, iar Decizia va fi modificată, în sensul că respinge şi capătul de cerere, referitor la plata penalităţilor de întârziere, restul dispoziţiilor urmând să fie menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC M.M. SA Timişoara, împotriva deciziei nr. 37/A din 19 ianuarie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, modifică Decizia atacată, în sensul că respinge şi capătul de cerere, referitor la plata penalităţilor de întârziere.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 808/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 810/2003. Comercial → |
|---|
