CSJ. Decizia nr. 824/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 824/2003
Dosar nr. 7778/2001
Şedinţa publică din 12 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 mai 2000, reclamanta SC C.SA a chemat în judecată pe pârâta SC R.SA, solicitând instanţei să dispună constatarea faptului că bunul numit „secţie de galvanizare" situat în Bucureşti, proprietatea reclamantei, închiriat pârâtei în baza contractului de închiriere nr. 208 din 2 aprilie 1998, reprezintă o clădire cu o suprafaţă în fapt de 6.458 mp şi nu de 6.000 mp, cum eronat a fost consemnat în art. 1 din contract şi, în consecinţă, să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 626.544.000 lei, reprezentând contravaloarea a 32.976 dolari S.U.A, să oblige pârâta să semneze actul adiţional nr. 1 din 25 noiembrie 1999, iar în caz contrar, să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.000.000 lei, daune cominatorii, pe zi de întârziere, să oblige pârâta la plata sumei de 657.369.416 lei rest de plată, chirie scadentă la 10 aprilie 2000, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 438 din 23 ianuarie 2001, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că, între părţi, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 208/1998, prin care reclamanta s-a obligat să asigure folosinţa imobilului în litigiu, compus din spaţiu de producţie şi teren aferent, în schimbul unei chirii globale lunare, egală cu contravaloarea a 18.000 dolari S.U.A lunar, în lei la cursul oficial din ziua plăţii.
Acest obiect al contractului a fost stabilit cu certitudine şi prin sentinţa nr. 1850 din 24 martie 2000, a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2530/2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că preţul chiriei nu a fost stabilit în funcţie de suprafaţa imobilului, pentru a se pune problema corectării unor erori de măsurătoare de natură să influenţeze valoarea chiriei stabilită prin contract.
Aceeaşi raţiune a condus instanţa şi la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional nr. 1/1999, prin care se prevedea majorarea chiriei, în raport cu suprafaţa de 6.458 mp constatată prin măsurători ulterioare, motivat de faptul că instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al părţilor din contract.
Cu privire la obligarea pârâtei la plata unui rest de chirie pentru spaţiul în litigiu, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada plăţii parţiale a chiriei pe perioada luată în discuţie.
Dimpotrivă, din coroborarea înscrisurilor cu facturile emise de reclamantă, s-a apreciat că dovada plăţii a fost făcută până în luna aprilie 2000.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1110 din 29 iunie 2001, a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
În motivarea soluţiei, s-a reţinut că cererea de efectuare a expertizelor solicitate de apelanta reclamantă nu se justifică, întrucât suprafaţa utilă pentru care s-a încheiat contractul este reprezentată de suprafaţa imobilului închiriat, neexistând nici o eroare asupra substanţei obiectului închiriat, contractul privind un bun imobil individual determinat.
Cu privire la critica referitoare la respingerea probei cu expertiza contabilă, instanţa de apel a argumentat în sensul că actul încheiat de părţi este unul oneros, pentru care s-a stabilit o chirie forfetară, globală, pentru întreg imobilul închiriat şi nu s-a convenit o chirie pe metru pătrat de suprafaţă pentru a se pune problema unor calcule şi verificări, care nu se pot determina decât prin expertiză.
La data de 8 august 2001, reclamanta a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 şi 303 C. proc. civ.
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. şi a susţinut, în argumentarea primei critici, că motivarea ambelor hotărâri este străină cauzei.
În concret, recurenta a arătat că, la petitul 1 din cerere, a solicitat instanţei, pe calea unei acţiuni în constatare, să se stabilească suprafaţa construită şi cea desfăşurată a spaţiilor productive din imobilul închiriat, prin administrarea probelor ce se impuneau. Instanţa a motivat respingerea cererii prin citarea unei dispoziţii contractuale (de altfel, reclamată ca eronat sau interesat inclusă în context) şi prin trimitere la conţinutul unei hotărâri, dată în altă cauză, deşi, din actele depuse, rezultau dimensiuni diferite ale suprafeţei spaţiului în litigiu.
Recurenta critică hotărârile şi pentru neadmiterea unei expertize contabile, care să fi stabilit situaţia plăţilor. În lipsa acestei probe, soluţiile s-au motivat doar în raport de actele depuse de pârâtă.
Motivul de recurs, prevăzut de art. 304 alin.(9) C. proc. civ., priveşte pronunţarea soluţiei fără temei legal, prin aplicarea greşită a legii.
Dezvoltând această critică, reclamanta arată că actul de închiriere a fost încheiat de managerul societăţii. reprezentant al FPS, înainte de privatizare şi, întrucât actuala societate nu are calitatea de succesor universal a F.P.S., actele astfel încheiate nu îi sunt opozabile. În această raţiune, susţine că instanţele, motivând încheierea contractului prin voinţa liber exprimată a părţilor, au aplicat greşit prevederile art. 942, 969 şi 970 C. civ. deşi, în cauză, erau incidente dispoziţiile legale din materia cvasicontractelor.
Ultima critică, întemeiată pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. face trimitere la nepronunţarea asupra mijloacelor de probaţiune depuse de reclamantă, în sensul că ambele instanţe au ignorat cele 2 expertize extrajudiciare aflate la dosar, cât şi înscrisurile ce fac dovada pretenţiilor din al treilea capăt de cerere.
Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probelor.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la prima critică, întemeiată pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Curtea reţine că este nefondată. Părţile au convenit, potrivit art. 1 şi, respectiv, art. 4 din contract, asupra închirierii imobilului, ca obiect determinat, identificat prin spaţii de producţie şi teren, conform planului întreprinderii, sub denumirea de „noua secţie de galvanizare" şi nu au stabilit o chirie pe mp de suprafaţă, ci una globală, pe întreg imobilul.
Înscrierea suprafeţei de 6.000 mp nu are nici o relevanţă în determinarea obligaţiei de plată a pârâtei, atât timp, cât aceasta a fost convenită a fi una forfetară, lunară, pe o construcţie şi un teren, ca un întreg şi nu în raport de suprafaţă.
Trimiterile instanţelor la dispoziţiile contractuale şi la hotărârea pronunţată în dosarul nr. 7982/1999 nu sunt străine cauzei, fundamentul soluţiei fiind însăşi contractul părţilor.
Tot corect s-a reţinut, prin Decizia criticată, că determinarea prin expertiză a suprafeţei imobilului, în alt mod decât cea definită de art. 1, înseamnă o modificare unilaterală a contractului, atât sub aspectul obiectului, cât şi al preţului.
Curtea, reţine, de asemenea, că expertiza extrajudiciară ar fi putut fi luată în examinare doar în condiţiile în care, coroborată cu alte probe, ar fi fost determinantă şi lămuritoare asupra obiectului judecăţii. Or, în speţă, dispoziţiile contractuale sunt neechivoce, iar instanţa de judecată nu poate substitui acordul pârâtei pentru modificarea celor două clauze contractuale, privind obiectul închirierii şi preţul folosinţei spaţiului, aşa cum cere reclamanta. A susţine contrariul, ar însemna încălcarea principiului pacta sunt servanda, ceea ce este de neadmis.
Şi critica ce vizează motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. este nefondată nu numai pentru că acesta nu a constituit motiv de apel pentru a fi supus controlului judiciar, cu respectarea principiului non omisso medio, dar şi pentru că actul de închiriere este opozabil reclamantei, chiar dacă a fost încheiat înainte de privatizare, aşa cum corect au reţinut instanţele care au soluţionat cauza.
În fine, probele administrate în cauză au fost corect analizate de instanţele de fond şi apel care au respins motivat cererea de expertiză şi au apreciat ca nefiind utile rezolvării litigiului expertizele extrajudiciare.
În acest sens, înscrisurile aflate la dosar au făcut probă în ce priveşte plata chiriei, comparativ cu facturile emise.
Tot corect s-a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 1169 şi 1170 C. civ., raportate la lipsa dovezilor privind plata parţială a chiriei demonstrată printr-un calcul concret.
Prin urmare, chiar şi ultima critică, adusă hotărârilor pronunţate în cauză, este nefondată.
Curtea, faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei SC C. SA şi, conform art. 274 C. proc. civ., va acorda cheltuielile de judecată, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1110 din 29 iunie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 11.900.000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 810/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 828/2003. Comercial → |
|---|
