Tribunalul arbitral. Competenţa materială. Acţiune in anularea hotărârii arbitrale
| Comentarii |
|
Potrivit art. 17 C.proc.civ., cererea reconvenţională, având caracter incidental, este de competenţa aceleiaşi instanţe care soluţionează cererea principală, dar în arbitraj, limitele instanţei arbitrale sunt trasate de convenţia arbitrală, ceea ce explică corecta investire a tribunalului arbitrai cu judecarea cererii reconvenţionale, în care temeiul pretenţiilor îl reprezintă o hotărâre judecătorească, deşi acţiunea principală derivând din alt raport juridic, are la bază contractul de vânzare-cumpărare. în măsura în care atât acţiunea arbitrală cât şi cererea reconvenţională au acelaşi
izvor juridic, guvernat de convenţia arbitrală privind soluţionarea litigiilor, investirea tribunalului arbitrai cu ambele cereri nu poate fi pusă în discuţie.
(Secţia comercială, decizia nr. 2910 din 4 iunie2003)
Prin cererea de arbitrare înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Cluj din 2 noiembrie 2000, reclamanta S.C. „W.T.C." SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. „M” SA Cluj Napoca, a solicitat Tribunalui arbitrai ca pârâta să fie obligată la plata sumei, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la 30 septembrie 2000, la facturile neachitate.
în şedinţa arbitrală din 14 decembrie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea, extinzând perioada pentru care se solicită penalităţile de întârziere până la data de 14 decembrie 2000.
Pârâta a formulat, la 28 noiembrie 2000, cerere reconvenţională în cadrul căreia a solicitat, în temeiul art. 1144 C.civ., compensarea obligaţiilor băneşti reciproce şi a invocat excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitrai în a soluţiona cererea reconvenţională, justificat de faptul că pretenţiile din cererea reconvenţională au alt temei, în raport cu pretenţiile din acţiunea principală.
Astfel, în acţiunea principală, izvorul obligaţiilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 21 1998 iar în cererea reconvenţională, temeiul pretenţiilor îl constituie o hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 1182/2000 a Tribunalului Cluj.
Tribunalul arbitrai a unit excepţia cu fondul şi procedând la soluţionarea cauzei, prin sentinţa arbitrală nr. 26 din 22 martie 2001, a admis acţiunea principală şi cererea reconvenţională şi a compensat, în temeiul art. 1144 C.civ., datoriilor băneşti reciproce ale părţilor, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma, reprezentând diferenţa rezultată din compensare, cu cheltuielile de judecată aferente.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul arbitrai a respins excepţia de necompetenţă în soluţionarea cererii reconvenţionale, invocată de pârâtă, motivat de faptul că dispoziţiile art. 1144 C.civ. au caracter imperativ, competenţa Tribunalului arbitrai operând în puterea legii.
în fondul cauzei, instanţa arbitrală a reţinut, în ceea ce priveşte acţiunea principală, executarea cu întârziere de către pârâtă a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 2/1998 iar în ceea ce priveşte cererea reconvenţională,
faptul că livrările de marfă efectuate de pârâta au fost acceptate de reclamantă, aceasta din urmă utilizând marfa în interesul propriu, fără a formula obiecţiuni.
Invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 364 punctele a), b) şi i) C.proc.civ., reclamanta a formulat acţiune în anulare.
Motivele acţiunii în anulare au în vedere modul eronat în care Tribunalul arbitrai a unit excepţia de necompetenţă materială cu fondul cauzei, întrucât dat fiind caracterul absolut şi peremptoriu al acestui incident, el trebuia soluţionat distinct şi cu prioritate, conform art. 137 coroborat cu art. 158 C.proc.civ., care conţin dispoziţii cu caracter imperativ;
- Tribunalul arbitrai nu avea competenţa de a soluţiona cererea reconvenţională,
întrucât obiectul acesteia privea creanţe derivând dintr-un alt raport juridic, străin de
cel care a justificat şi generat promovarea acţiunii arbitrale, respectiv contractul de
vânzare, guvernat sub aspectul modului de soluţionare a litigiilor, de clauza compromisorie.
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 372 din 25 octombrie 2001, a admis
acţiunea în anulare, a dispus anularea, în parte, a sentinţei arbitrale nr. 26 din 22 martie 2001, a respins cererea reconvenţională ca inadmisibilă, instanţa reţinând nelegala investire a Tribunalului arbitrai cu soluţionarea cererii reconvenţionale, motivat de existenţa unui temei juridic distinct de cel al acţiunii arbitrale, care nu era în măsură să investească Tribunalul arbitrai, chemat să judece acţiunea principală.
Invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 punctele 1, 8, 9, 10 C.proc.civ., pârâta a declarat recurs.
Criticile aduse hotărârii atacate vizează greşita compunere a instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, aceasta fiind formată dintr-un singur judecătorşi nu din doi judecători, cum arfi fost firesc în cazul instanţei de control judiciar, precum şi greşita interpretare a dispoziţiilor legale cu privire la constatarea necompetenţei Tribunalului arbitrai
în raport cu dispoziţiile art. 17 C.proc.civ. şi art. 1144 C.civ.
Recursul este fondat.
în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, având ca obiect greşita compunere a instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, este de reţinut că normele care reglementează compunerea instanţei sunt de ordine publică, motiv pentru care încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută.
Compunerea instanţei investită cu soluţionarea acţiunii în anulare este dictată de natura juridică a acţiunii în anulare.
în stabilirea naturii juridice a acţiunii în anulare, trebuie avută în vedere natura juridică a arbitrajului, care presupune o abordare dualistă a problemei: contractuală şi jurisdicţională.
Pornind de la aceste date, Curtea Supremă de Justiţie a statuat, prin decizia nr. 5 din 25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 675.din 25 octombrie 2001, că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac de competenţa instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C.proc.civ., în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi format din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, timbrarea urmând a se face ca şi pentru recurs.
în argumentarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut, din examinarea dispoziţiilor art. 364 C.proc.civ., similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cele de casare, ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti. De aceea, trebuie să se considere că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut şi efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti. Natura juridică a acestei căi de atr: este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi poate fi pusă în executare silită. Cum, în procedura de drept comun, o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că şi acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristicile asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia care, cu toată
similitudinea de reglementare, nu sunt totuşi identice cu motivele de casare din materia recursului.
Similitudinea cu recursul constă şi în faptul că acţiunea în anulare nu poate determina o reexaminare cu efect devolutiv, părţile nu pot renunţa anticipat la acţiunea în anulare, ci numai după pronunţarea hotărârii, ceea ce concordă cu dispoziţia cu caracter general înscrisă în art. 267 alin 1) C.proc.civ.; procedura de soluţionare a acţiunii în anulare este o procedură specifică unei căi de atac; hotărârea instanţei judecătoreşti "cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.
Consecinţa logică a calificării acţiunii în anulare drept cale de atac constă în timbrarea ei ca atare, răspunzând astfel şi unor raţiuni de echitate, precum şi în compunerea instanţei din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Investirea Tribunalului arbitrai cu soluţionarea unui litigiu determinat este eminamente de resortul voinţei părţilor, astfel cum aceasta este consemnată prin clauza compromisorie înscrisă în contractul principal.
Libertatea de voinţă a părţilor este un principiu care guvernează întreaga Carte a IV-a, consacrată arbitrajului.
în arbitraj, investirea “ope legis” a Tribunalului arbitrai nu poate fi astfel concepută, întrucât este percepută ca o încălcare brutală a convenţiei arbitrale, compromise sau clauză compromisorie.
Desigur, în măsura în care acţiunea arbitrală şi cererea reconvenţională au acelaşi izvor juridic, guvernat de convenţia arbitrală cât priveşte soluţionarea litigiilor, nu poate fi pusă sub semnul întrebării corecta investire a tribunalului arbitrai cu judecarea ambelor cereri.
Este incontestabil că, potrivit art. 17 C.proc.civ., cererea reconvenţională având character incidental, este de competenţa aceleiaşi instanţe, investite cu soluţionarea cererii principale, dar în arbitraj, limitele competenţei instanţei arbitrale sunt trasate numai de convenţia arbitrală, ca reflex al voinţei părţilor semnatare a acesteia.
în consecinţă, Curtea, conform art. 312
C.proc.civ., a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii în anulare, aceleiaşi curţi de apel.
| Tranzacţie. Acţiune in constatare → |
|---|
