Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 872/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 872/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2014 în dosarul nr. 76719/3/2011/a2
Dosar nr._ (Număr în format vechi 366/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 872/2014
Ședința publică de la 02 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
JUDECĂTOR A. P.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 8830 din data de 25.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul K. N..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.p.c.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Pe rolul Tribunalului București secția a VII-a Civilă a fost înregistrată sub nr._ cererea formulată de reclamantul DGFP București prin care s-a solicitat obligarea pârâtului K. N. la suportarea pasivului societății debitoare ..
În drept au fost invocate dispozițiile art. 138 alin 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 8830 din 25.10.2013 instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta D.G.F.P. BUCURESTI în contradictoriu cu pârâtul K. N..
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că, la data soluționării cererii au devenit aplicabile dispozițiile din cuprinsul art.268 din OUG 91/2013, ce dispuneau în cuprinsul lit. c, faptul că au fost folosite activele și/sau creditele societății de asigurare/reasigurare în interes propriu și al altor persoane.
S-a precizat că răspunderea reglementată de art.268 din OUG 91/2013 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.268 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art.268 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.268 din OUG 91/2013 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.268 din OUG 91/2013 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
Din formularea textului alin.1 al art. 268 din OUG cu nr. 91/2013 rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 268 lit. c) din OUG cu nr. 91/2013, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolvența societății.
Prin reglementările din art.268 din OUG cu nr. 91/2013 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în calitate de creditor al ., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului K. N., în calitate de administrator al societății debitoare și obligării acestuia la suportarea pasivului rămas neacoperit.
În motivare, recurenta apreciază că nu pot fi reținute susținerile instanței de fond potrivit cărora "simpla invocare a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate" întrucât, prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
În privința incidenței dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea insolvenței se arată că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, societatea debitoare a continuat să desfășoare activitate deși continuarea acestei activități aducea prejudicii grave averii sale. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Susține recurenta și că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.
Administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Societatea debitoare nu a respectat termenul stabilit de lege și a dispus continuarea unei activității care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, creându-se astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare și prejudiciul creat, și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, au fost invocate dispozițiile Codului de procedură civilă coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă precum și în considerarea dispozițiilor art.3041 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, răspunderea reglementată de legea insolvenței nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
În privința susținerii potrivit căreia intimatul pârât avea obligația legală să solicite el însuși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 la apariția stării de insolvență, Curtea constată că răspunderea pârâtului nu se poate atrage pentru neformularea unei astfel de cereri, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile legale reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
De asemenea, activitatea nerentabilă și managementul defectuos invocate de recurentă, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de lege, așa cum s-a reținut și de către prima instanță.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile recurentei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la susținerea recurentei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare, recurenta neputând invoca un contract în care nu este parte. Astfel, în relațiile cu terții, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită în cauză.
Prin urmare, apreciind că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 8830 din data de 25.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul K. N. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. V. D. A. P.
GREFIER
Red.I.G./dact.I.G. M. I.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1278/2014. Curtea de... → |
|---|
