Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1471/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1471/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-07-2014 în dosarul nr. 39266/3/2012/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1471
Ședința publică de 9 iulie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A. G. S.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1834 din 20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._/2012/a1, în contradictoriu cu intimata G. D..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 27 iunie 2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate apărătorului intimatei să atașeze la dosar copia contractului de asistență juridică sau împuternicirea avocațială si pentru a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea succesiv la data de 2 iulie 2014, și apoi pentru astăzi 9 iulie 2014 când a hotărât următoarele:
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 1834 din 20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 2 în contradictoriu cu pârâta G. D..
In motivare, s-a retinut ca, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 11.10.2012, judecătorul sindic a admis cererea debitorului S.C. DUMIMPEX .. și, în temeiul art.107 raportat la art.32 din Legea nr.85/2006, a deschis procedura simplificată de insolvență.
În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 25 din lege, lichidatorul judiciar ASID Insolv S.P.R.L. a procedat la verificarea declarațiilor de creanță și întocmirea tabelului preliminar al creanțelor în data de 7.12.2012. Apoi, la data de 22.03.2013 a fost întocmit tabelul definitiv și afișat la ușa instanței.
În temeiul art.59 din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, efectuat în baza situațiilor financiare, a actelor contabile puse la dispoziție de către administratorul statutar. S-a constatat că societatea a deținut active imobilizate în valoare de 3310 lei, că nu a dispus de lichidități pentru a-și onora datoriile, datorii care au crescut an de an, ajungând în anul 2011 la 251.750 lei. Aceste împrejurări au determinat încheierea anului financiar 2011 cu o pierdere de 83.251 lei.
Concluzia desprinsă este că apariția stării de insolvență s-a datorat unor factori obiectivi, constând în scăderea vânzărilor, creșterea prețurilor de achiziție și creșterea datoriilor. Nu s-a reținut culpa vreunei persoane din cadrul organelor de conducere în apariția stării de insolvență.
Lichidatorul judiciar a prezentat primul raport de activitate în cuprinsul căruia menționează că a efectuat notificarea creditorilor identificați în lista prezentată de către debitor, a fost întocmit tabelul obligațiilor.
Lichidatorul judiciar a inventariat bunurile debitoarei, constând în stoc de marfă a căruia valoare contabilă a fost de 3041,21 lei. Bunurile au fost evaluate și apoi supuse valorificării prin licitații publice. Nefiind identificat nici un ofertant, la data de 20.08.2013 s-a procedat la casarea stocului de marfă. Au fost luate măsuri pentru arhivarea documentelor contabile.
În cadrul adunării creditorilor din data de 9.10.2013, creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 2 a arătat că va formula o cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere .
Având în vedere că nu au fost identificate alte bunuri și nici disponibilități bănești pentru acoperirea creanțelor, lichidatorul judiciar a propus închiderea procedurii în temeiul art.131 din lege.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.138 alin. 1 lit. c din lege, în temeiul cărora este formulată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor care au dispus, in interes personal, continuarea activității care ducea, în mod vădit la încetare de plăți, instanța a reținut ca, prin art.138 alin.1 lit.c din lege, nu se sancționează decizia continuării unei activități în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua credință a persoanelor aflate la conducerea societății, continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
Pentru aplicarea art.138 lit.c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind suficiente argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și a continuat să desfășoare activități.
Așa cum s-a consemnat în rapoartele de activitate întocmite de lichidatorul judiciar, gradul de îndatorare al societății a fost foarte ridicat, iar, în momentul în care societatea nu a mai avut resurse financiare de stingere a obligațiilor, au crescut datoriile. Concluzia desprinsă de lichidatorul judiciar, potrivit raportului asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, este că apariția stării de insolvență s-a datorat unor factori obiectivi, constând în scăderea vânzărilor, creșterea prețurilor de achiziție și creșterea datoriilor. Nu s-a reținut culpa vreunei persoane din cadrul organelor de conducere în apariția stării de insolvență.
Din probatoriul administrat nu a rezultat că hotărârea de a continua activitatea ce tindea a deveni neprofitabilă, cu consecința intrării în încetare de plăți, a fost determinată de interese personale. Mai mult, conform contractelor de împrumut pe care pârâta le-a prezentat, reiese că aceasta a creditat societatea, măsură ce avea ca scop redresarea activității.Pe de altă parte nu poate fi reținută nici fapta omisivă a pârâtei privind neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței în condițiile în care procedura de insolvență a fost deschisă la cererea debitorului. Nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtei în continuarea activității societății, până la momentul depunerii cererii, atât timp cât desfășurarea activității unei societăți este prezumată a fi în interesul societății și nu al administratorului. Încălcarea articolului 27 din lege este incriminată potrivit art.143 din aceeași lege și nu potrivit art.138.
Astfel, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile speciale prevăzute de art.138 alin.1 lit.c.
La data de 28.03.2014, recurenta Directia G. Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2 în calitate de creditor majoritar al . în contradictoriu cu intimat G. D. a formulat recurs împotriva Sentinței Civile nr. 1834 din 20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a paratului.
In motivare, se arata ca instituția a formulat cerere întemeiata pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 prin care a solicitat instanței sa dispună suportarea pasivului neacoperit al debitoarei . membri organelor de conducere.
Instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de instituție.
Se apreciaza hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelegem acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost acea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civila obișnuita.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in încetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Se apreciaza că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispuna continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă, în acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
In aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, iar, conform art. 374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comertului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Cu privire la prejudiciul cauzat instituției, acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și" constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
In drept, se invoca art. 486 si urm Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Prezentul recurs este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
In temeiul art 411 alin. 2 din Codul de procedură civila, se solicita judecarea cauzei în lipsă.
Intimata nu a depus intampinare, ci concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Prealabil, trebuie precizat ca sunt incidente dispozitiile vechiului cod de procedura civila (1865), intrucat cererea de deschidere a procedurii insolventei a fost depusa anterior intrarii in vigoare a Codului de Procedura Civila 2010, iar dosarul avand ca obiect atragerea raspunderii patrimoniale a paratului este unul accesoriu. Astfel incat ii sunt aplicabile aceleasi norme procesuale ca dosarul de baza.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâta-intimata a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la pierderi insemnate si nu a solicitat aplicarea dispozitiilor Legii nr 85/_.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prin prezentul recurs, recurenta invoca indirect faptul ca ne-am afla pe taramul raspunderii contractuale (derivate din mandatul incheiat intre administrator si societate) unde culpa se prezuma.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si parata G. D. -administrator al societatii debitoare nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat invocat nu este incheiat intre creditoare si parata, ci intre aceasta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca parata a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâta nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1834 din 20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._/2012/a1, în contradictoriu cu intimata G. D., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.07.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. L. Z. D. V. DIANAMANOLE
Grefier,
A.-G. S.
Red.Jud.AMLZ/24.07.2014
Tehnored.J.E.C.
Nr.ex.: 2/15.07.2014
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte – A. S. B.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 604/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
