Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 187/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 14173/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2390/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 187
Ședința publică de la 23 ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
JUDECĂTOR G. F. I.
JUDECĂTOR C. M. N.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta creditoare DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5, împotriva sentinței civile nr._/10.12.2012, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă N. A. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata pârâtă prin avocat B. D., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenta creditoare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Intimata pârâtă, prin apărător, arată că nu are probe noi de administrat.
Curtea ia act că nu se solicită probe noi în recurs.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat, Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimata pârâtă, prin apărător, solicită respingerea recursului, arată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006. Precizează că a anexat la dosar dovada că situațiile financiare erau depuse la organele competente.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
La 27 noiembrie 2012, creditoarea Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 5, a înregistrat sub nr._, pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorei N. A. L., întemeiată pe art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În motivare, s-a arătat că nedepunerea de către debitoare a actelor cotabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
Prin sentința civilă nr._/10.12.2012, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._ , s-a respins, ca neîntemeiată, cererea creditorului DGFP BUCUREȘTI în reprezentarea AFP SECTOR 5, în contradictoriu cu pârâta N. A. L., în calitate de administrator al . SRL, de atragere a răspunderii patrimoniale întemeiate pe art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâta a fost administrator al debitoarei.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâta a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâta nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtei de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 29.05.2013, a formulat recurs reclamanta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V - a Civilă, la 09.07.2013.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în principal, următoarele aspecte:
Pentru angajarea acestui tip de răspundere este necesara întrunirea a doua condiții cumulative: starea de insolventa a societatii debitoare si savarsirea de către persoanele vizate a uneia din faptele expres si limitativ prevăzute de lege.
In conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicata, "raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii la persoanele juridice revine administratorului".
Or, in cazul răspunderii contractuale, culpa paraților este prezumata potrivit art. 1082 cod civil raportat la art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Din rapoartele lichidatorului judiciar s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila, a administratorului, constând in dezinteresul aratat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societatii si prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor către aceștia.
De asemenea, inacțiunea constând in nerespectarea dispozițiilor legale privind obligația tinerii contabilitatii este evidenta prin nedepunerea actelor contabile prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, care echivaleaza cu o determinare a disparitiei lor, conducând la concluzia ca s-a intenționat sa se ascunda modul in care au fost folosite bunurile societatii, cat si disponibilitățile bănești ale societatii debitoare.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, privind procedura insolventei, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990, cu modificările si completările ulterioare, ale Legii nr. 82/1991 si ale O.G. nr. 92/2003.
Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare în recurs.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Motivele de recurs au un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând susțineri cu caracter general și fără a se indica, raportat la situația de fapt concretă, mijloacele de probă ce dovedesc elementele răspunderii administratorilor societății. Instanța de control judiciar este ținută să analizeze calea de atac doar în limitele motivelor invocate, fără a se putea substitui uneia sau alteia dintre părți, nici în ceea ce privește probele de administrat, nici în ceea ce privește criticile sau apărările de formulat.
În acest context, reține Curtea că natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurenta reclamantă nu a făcut în concret dovada susținerilor sale. Simpla invocare la modul general a dezinteresului și pasivității administratorului în ceea ce privește funcționarea persoanei juridice nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate și să se probeze efectiv care sunt faptele săvârșite și care au condus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă așadar existența unui prejudiciu ( faptul că societatea figurează în evidențele creditorilor cu debite neachitate), atâta vreme cât nu sunt dovedite în concret fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtei, toate acestea în modalitățile reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în mod obiectiv care sunt activitățile efectuate de pârâtă, modalitatea în care s-au realizat, perioada de timp, și, nu în ultimul rând, faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu pot fi reținute ca dovedite nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate.
Astfel, în cauză, recurenta nu a dovedit actele ce ar fi fost comise de pârâtă și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive ori în neconformitate cu legea și nici operațiunile materiale prin care pârâta ar fi distrus ori ascuns documente contabile ale societății debitoare.
Împrejurarea că debitoarea nu a depus documentele financiar - contabile nu are valoarea unei prezumții a neținerii contabilității, a ținerii unei contabilități fictive sau în neconformitate cu legea, respectiv a sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, câtă vreme nu este realizată proba concretă a acestor fapte limitativ stabilite de lege. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat atragerea răspunderii administratorilor pentru nerespectarea anumitor dispoziții ale legii contabilității, ar fi reglementat expres acest aspect în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006. Instanțele trebuie însă să stabilească, de la caz la caz, dacă pârâtul administrator al societății a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce presupune probarea caracterului fictiv, a faptei de distrugere sau sustragere a actelor financiare, respectiv dovedirea ținerii contabilității cu încălcarea legii, indicându-se efectiv, în concret, care anume prevederi legale au fost încălcate și în ce mod, ceea ce, în cauză, recurenta nu a realizat.
Totodată, se impunea și dovedirea legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu - instalarea stării de insolvență tocmai ca efect al ținerii neconforme a contabilității, aspect de asemenea neacoperit din punct de vedere probator de către recurenta reclamantă.
Nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurentă în justificarea pretențiilor sale, poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această omisiune, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunse în stare de insolvență, neîncadrându-se în prevederile stricte, limitative, ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta creditoare DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 5, împotriva sentinței civile nr._/10.12.2012, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă N. A. L., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, G. F. I. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, C. G. M. |
Red. Jud. L.C.S..
Tehnored.L.C.S./A.A./2 exp./27.02.2014
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: P. N.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 652/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 617/2014. Curtea de... → |
|---|
