Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 780/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 780/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 16846/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3304/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 780/2014
Ședința publică de la 27 Martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. F. I.
JUDECĂTOR: L. C. S.
JUDECĂTOR: Ș. C. C.
GREFIER: C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 5 în contradictoriu cu intimatul-pârât D. M. împotriva sentinței civile nr.6998/10.09.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul prin avocat A. N. cu împuternicire avocațială depusă la dosar fila 15, lipsind recurenta.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 24 martie 2014, intimatul pârât a depus întâmpinare.
Curtea constată că dosarul a fost strigat la ordine, procedura de citare este legal îndeplinită, motiv pentru care procedează la judecarea cauzei în lipsa recurentei legal citate.
Intimatul, prin apărător, arată că nu are probe noi în recurs.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimatul solicită respingerea recursului ca neîntemeiat pentru motivele din întâmpinare, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 06.02.2013 pe rolul Tribunalului București sub nr. _ reclamanta DGFP mun. București a solicitat instituirea răspunderii patrimoniale a pârâtului D. M..
În motivare a arătat că nedepunerea actelor contabile în conformitate cu art. 28 din Legea nr.85/2006 lasă să se prezume relativ că nu a fost ținută legal ținută contabilitatea, dar și legătura dintre această faptă și insolvența debitoarei. Din 2007 nu au mai fost depuse situațiile financiare. Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 răspunderea administratorilor se supune regulilor de la mandat, deci este suficientă cea mai ușoară culpă, pârâtul nu a respectat art. 27 din Legea nr. 85/2006, iar art. 138 lit. c sancționează exact acest lucru. În drept a invocat art. 138 lit. c, d din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul nu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece reclamanta nu a făcut proba îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de art.138 din lege pentru atragerea răspunderii organelor de conducere ale debitorului aflat în insolvență.
Prin sentința nr. 6998/10.09.2013 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe. Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cererii aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt). Răspunderea patrimonială a pârâților este antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori. Prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii. Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate:- existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor);- săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006;- existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor;- fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență. Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență. Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat. Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant. 4. Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată că reclamanta DGFP BUCUREȘTI – BIROUL JURIDIC C. 5 susține că starea de insolvență a debitoarei . SRL a fost cauzată de către pârâtul D. M., în calitate de fost administrator social al debitoarei, prin săvârșirea de către aceasta a faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) și lit.d) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la insolvență; și, respectiv, a faptelor de a ține o contabilitate fictivă, de a face să dispară unele documente contabile și de a nu fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În privința faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, instanța constată că reclamanta-creditoarea nu a făcut proba principalei condiții de existență a acestei fapte, și anume că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății. Reclamanta nu a precizat și dovedit care au fost acele acte și operațiuni, dispuse de pârât în cursul activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți. Fapta pârâtului de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârât în toată această perioadă, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitorului. 5. În privința faptelor de a ține o contabilitate fictivă și de a face să dispară contabilitatea societății (art.138 alin.1 lit.d tezele I și II din Legea nr.85/2006), instanța constată că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația procesuală, potrivit art.1169 C.civ., de a dovedi actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârât și care s-ar încadra în conținutul fapte ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâtul ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoare. În privința faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea (art.138 alin.1 lit.d teza III din lege), instanța constată că reclamanta-creditoarea nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea imputată pârâtului ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență. În acest sens, nu s-a probat că pârâtul, în timpul mandatului de administrator, ar fi săvârșit fapte conexe ori favorizate de neținerea contabilității, precum ascunderea ori deturnarea unei părți din activele societății, însușirea de fonduri bănești, neînregistrarea unor încasări de creanțe etc., care să demonstreze caracterul fraudulos al faptei de a nu fi ținut contabilitatea conform legislației în materie și intențiile pârâtului de a-i prejudicia pe creditori. Reclamanta se limitează la presupoziții nejustificate privind urmărirea a unor scopuri frauduloase, care însă nu suplinesc obligația sa procesuală de a dovedi relația de cauzalitate între neținerea contabilității societății și starea de insolvență a acesteia. Simplul fapt că pârâtul nu a ținut contabilitatea societății la care a îndeplinit funcția de administrator, fără a se proba raportul de cauzalitate dintre această faptă și apariția stării de insolvență a societății, nu este de natură, prin el însuși, să conducă la antrenarea răspunderii patrimoniale conform art.138 alin.1 din lege. 6. Instanța mai reține, cu privire la toate faptele ilicite analizate, că reclamanta nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârât ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei. Instanța are în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre faptele respective și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârât a faptelor ilicite în discuție nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale și obligarea sa la suportarea pasivului societății. În cuprinsul motivării cererii, reclamanta invocă o . dispoziții din materia mandatului comercial și prezumții privind existența faptelor ilicite și legătura cauzală dintre aceste fapte și starea de insolvență a debitoarei, or aceste dispoziții și prezumții nu sunt incidente în cauză, deoarece răspunderea organelor de conducere instituită de art.138 alin.1 din lege nu este de natură contractuală față de debitoare, ci de natură delictuală față de creditori, ceea ce implică obligația celui care pretinde atragerea răspunderii în discuție de a dovedi toate condițiile de existență ale unei astfel de răspunderi civile. În consecință, instanța reține că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârât a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit.c) și lit.d) tezele I și II din Legea nr.85/2006 și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte ori prin neținerea contabilității, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege, va respinge cererea analizată ca neîntemeiată”.
Împotriva acestei sentințe la data de 30.09.2013 a declarat recurs reclamanta, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 28.10.2013.
În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele: declarațiile fiscale nu au fost depuse, documentele de la art. 28 nu au fost depuse, nu este necesar a fi dovedite elementele răspunderii civile obișnuite dat fiind formularea art. 138 lit. d, nu a fost respectat art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat arătând că trebuie îndeplinite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor pretinse, nu există vreo prezumție de culpă, de fapt societatea nu a mai desfășurat activitate.
În recurs nu au fost administrate alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului de față instanța reține următoarele:
Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține recurenta raportându-se la art. 72 din Legea nr.31/1990, normă care cuprinde o trimitere la contractul de mandat. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt recurenta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâților, cât timp ea nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi.
Pe de altă parte așa cum arată art. 73 lit. c din Legea nr. 31/1990, solidaritatea administratorilor pentru neținere contabilității este față de societate, iar nu față de creditori. Regula nu poate fi extinsă și în favoarea creditorilor deoarece nu există niciun fundament unei astfel de interpretări „coroborate” cu prevederile Legii nr.82/1991.
Mai trebuie arătat că art. 138 nu dispensează pe recurenta-reclamantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale, cum eronat afirmă recurenta, deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din conții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței.
În ceea ce privește continuarea activității societății care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți în interes personal, instanța nu poate reține existența acestei fapte în circumstanțele cerute de lege. Singurul aspect faptic concret invocat de către recurentă este nerespectarea de către pârât a art. 27 din Legea nr.85/2006, adică a obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul ivirii sau iminenței stării de insolvență a societății a cărei activitate o conduceau.
În primul rând trebuie subliniat că această obligație revine reprezentantului legal al debitoarei (adică de principiu administratorului statutar) care după dizolvarea societății și după numirea lichidatorului a fost respectivul lichidator și care a formulat de altfel cererea de deschidere a procedurii insolvenței la data de 10.05.2012.
În al doilea rând recurenta trebuia să dovedească (desigur întâi să invoce în concret) pentru a se stabili nerespectarea art. 27 de către pârât că starea de insolvență a fost contemporană cu perioada cât timp pârâtul a fost administrator al debitoarei. Or recurenta nici măcar nu a analizat acest aspect.
În al treilea rând recurenta trebuia în mod necesar să dovedească faptul că activitatea societară a continuat după momentul instalării insolvenței sau după momentul la care încetarea de plăți apărea ca o urmare inevitabilă pentru că în acest fel sunt litera și sensul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Omisiunea culpabilă de a respecta obligația impusă de art. 27 din Legea nr.85/2006 nu înseamnă din punct de vedere logic că automat activitatea societății debitoare a continuat, motiv pentru care chiar dacă s-ar reține nerespectarea de către pârât a art.27 din Legea nr. 85/2006, doar din aceasta nu se poate prezuma simplu că activitatea debitoarei a continuat, o eventuală astfel de prezumție neavând puterea de a naște probabilitatea. Dimpotrivă, faptul că mandatul de administrator al pârâtului a încetat din 23.07.2009, data numirii lichidatorului de către ORC, constituie un element care ar conduce mai degrabă la concluzia că activitatea nu a continuat între 2009 și 2012 (data cererii).
Într-adevăr însă, în ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, aceasta este dovedită sub aspectul faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul intrării în insolvență, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâtul (fostul administrator statutar al debitoarei) nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
Însă doar îndeplinirea acestei condiții (adică reținerea existenței faptei de neținere a contabilității) nu poate atrage singură răspunderea pârâtului, ci trebuie dovedite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Or, dintre celelalte condiții ale răspunderii, recurenta-reclamantă, care avea sarcina probei conform art. 1169 Cod civil, nu a dovedit în niciun fel legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Astfel, este posibil și plauzibil ca insolvabilitatea să fi avut alte cauze decât neținerea contabilității în conformitate cu legea. Coroborând faptul că creanțele din tabel reprezintă doar impozit pe microîntreprinderi (5049 lei) și dobânzi (12.069 lei) și penalități (1393 lei) cu faptul că nu există alte creanțe în tabelul de creanță, nu reiese concluzia că insolvența ar avea printre cauze neținerea contabilității deoarece nu reiese o activitate economică intensă, ci mai degrabă o oprire intempestivă a activității.
În aceste condiții, simpla existență a prejudiciului (creanței neacoperite) nu dă naștere la dreptul de a-l acoperi pe acesta din patrimoniul unei alte persoane decât debitoarea nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, sarcina dovezii acestora incumbând solicitantului, conform art. 1169 Cod civil.
Constatând că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între paguba produsă creditoarei și fapta ilicită ce s-a reținut a fi fost săvârșită de către pârât‚ nefiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 pentru instituirea răspunderii patrimoniale a pârâtului, recursul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 5 în contradictoriu cu intimatul-pârât D. M. împotriva sentinței civile nr.6998/10.09.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. S. L. C. Ș.
F. C. C.
GREFIER MIGLEȘ C. G.
Red. GFI
2 ex./17.06.2014
Judecător fond: V. S. C.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Contestaţie. Decizia nr. 798/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
