Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 291/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 291/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 7033/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 444/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 291/2014
Ședința publică de la 30 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva sentinței civile nr. 9827 din data de 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații H. D. și P. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, se învederează instanței că s-au restituit dovezile de citare ale intimaților cu mențiunea destinatar necunoscut, precum și faptul că apelanta prin cererea de apel a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.p.c.
Curtea, în ceea ce privește restituirea dovezilor de citare ale intimaților cu mențiunea destinatar necunoscut, având în vedere că au fost citați la adresele indicate și că nu s-a adus la cunoștință schimbarea domiciliului, face aplicarea dispozițiilor art. 172 N.C.p.c. și apreciază procedura legal îndeplinită.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă, creditoarea D. GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE A MUNCIPIULUI BUCURESTI a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților H. D. și P. M., în baza art.138 lit. c și d din Legea 85/2006 pentru a se acoperi pasivul debitoarei . SRL.
Prin sentința civilă nr. 9827 din 20.11.2013 instanța a respins cererea formulată de reclamanta DGFP BUCURESTI, în reprezentarea AFP SECTOR 4, în contradictoriu cu pârâții H. D. și P. M. ca neîntemeiată.
În motivare se arată, cu privire la incidența în cauză a prevederilor art.138 lit.c din lege, că se poate reține că starea de insolvență a debitoarei se datorează continuării unei activități, în interes personal, care ducea debitoarea la această stare.
Fapta constă în continuarea activității debitoarei în situația în care insolvența acesteia era “ vădit prezumată“, în sensul că debitoarea nu și-a achitat datoriile scadente de mai mult de 30 de zile, având totodată obligația să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii (art.27al.1). Dar organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerate, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
S-a mai reținut însă că nu s-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea în acest context și dacă această consistență ruinătoare a pârâților a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, creditoarea rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
Cu privire la incidența prevederilor art.138 lit.d din lege s-a reținut că administratorul are obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în condițiile legii în materie, iar dacă sunt mai mulți administratori, aceștia sunt solidar răspunzători pentru modul în care au ținut evidența contabilă, iar această obligație rezidă din prevederile art.10 al.1 din Legea nr.82/1991.
Dar nedepunerea actelor contabile prevăzute de art.28 din lege nu duce neapărat la dovedirea faptei delictuale prevăzută de art.138 lit.d, pentru că din modul în care este formulat textul de lege se are în vedere fapta intențională, care trebuie dovedită și nu prezumată. Această faptă delictuală trebuie raportată la activitatea desfășurată de debitor și la modul cum a fost sau nu înregistrată în contabilitatea debitoarei.
A mai reținut judecătorul sindic și că în cauză nu s-a arătat ce activități a desfășurat debitorul și dacă omisiunea de a înregistra aceste activități are legătură de cauzalitate cu debitorul ajuns în stare de insolvență, ci s-au făcut numai referiri teoretice la fapta din reglementările art.138 lit.d din lege.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței comerciale în sensul admiterii cererii formulată în baza art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților H. D. și P. M..
În motivare se arată că prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art.27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorilor care au încălcat dispoziții imperative ale legii care le impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat datorită faptului că mandatul în baza căruia au condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros.
De asemenea, fapta administratorilor debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării, evidențiază prin ea însăși că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației fondurilor bănești și ale bunurilor societății astfel încât, imposibilitatea constatării exacte a situației patrimoniale a debitoarei sub aspectul activului și pasivului, în evoluția cronologică pe toată durata societății, este cauzată de conduita pârâtului, care a prevăzut consecințele atitudinii sale și chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat, consecința fiind aducerea în stare de faliment a societății și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
Apreciază apelanta că răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art. 138 din legea insolvenței, este o răspundere contractuală, iar administratorul este considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți. Neîndeplinirea obligațiilor legale menționate, creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, dovedește culpa acestuia în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Mai rată că au fost întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv există un prejudiciu, există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între cele două și există de asemenea și prezumția de culpă a administratorului.
În privința izvorului răspunderii civile, arată că aceasta are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății îl încheie cu societatea). Primează în acest caz calitatea de mandatar al reprezentantului societății.
În drept au fost invocate dispozițiile Lg. 85/2006.
Analizând sentința atacată, în limitele cererii de apel, în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, așa cum greșit susține apelanta.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, precum și aceea de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apelanta a afirmat că intimații-pârâți se fac vinovați de faptele prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, făcând însă numai afirmații generice referitoare atât la continuarea activității, și neformularea de către aceștia a cererii de deschidere a procedurii, cât și la nerespectarea prevederilor legii contabilității. Simpla calitate a intimaților de asociați și administratori însă nu poate duce la concluzia că aceștia au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 din Legea nr.85/2006.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimații-pârâți a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată, cum în mod neîntemeiat pretinde apelanta.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale apelantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, așa cum susține apelanta, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 480 din noul Cod de Procedură Civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva sentinței civile nr. 9827 din data de 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații H. D. și P. M. ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
I. G. V. D. M. I.
Red.I.G./dact.I.G.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
