Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr. 1152/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 1152/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 9350/3/2012

Dosar nr._ (Număr în format vechi 48/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1152/2014

Ședința publică de la 16 Aprilie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE V. D.

JUDECĂTOR A. P.

JUDECĂTOR I. G.

GREFIER M. I.

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurenta . SA împotriva încheierii din data de 18.09.2013 și a sentinței civile nr. 7576/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele ., . SRL, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ IFN SA, B. G. SOCIETE GENERALE, . și . IFN SA.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 16.04.2014, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 23.04.2014, 30.04.2014 apoi la 07.05.2014, când a decis următoarele:

CURTEA :

Constată că, prin sentința civilă nr. 7576/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._ , s-au respins contestațiile debitoarei și s-au admis cererile creditorilor ., BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ IFN SA, B. G. SOCIETE GENERALE, . și . IFN SA și s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei . SA, fiind luate și măsurile legale subsecvente.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut următoarele:

  1. Între creditorul B. L. IFN SA și debitorul . SRL s-au încheiat la data de 03.04.2008 trei contracte de leasing financiar, nr._,_ și nr._, având ca obiect finanțarea achiziționării de către debitor a două autovehicule Ford cargo și a unei semiremorci și transmiterea dreptului de posesie și folosință a acestora către utilizator, în schimbul plății ratelor de leasing stabilite contractual. Deși a folosit bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing, debitorul nu a achitat contravaloarea ratelor de leasing, încetând plățile începând cu ratele 11/12 (din totalul de 48), motiv pentru care creditorul a reziliat unilateral contactele de leasing prin hotărârile din 06.11.2009.

Instanța nu a reținut susținerile debitorului potrivit cărora nu se află în stare de insolvență, având în vedere că nu a făcut dovada disponibilităților bănești necesare acoperirii creanțelor solicitate. Faptul că desfășoară în continuare activitate comercială și efectuează plăți nu constituiau împrejurări care să dovedească existența lichidităților necesare pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. În ceea ce privește lipsa caracterului cert al creanțelor solicitate de creditor determinat de faptul că facturile fiscale depuse la dosarul cauzei nu sunt semnate de reprezentantul societății debitoare, instanța a reținut că potrivit art. 5 din contractele de leasing încheiate între părți, utilizatorul avea obligația de a achita facturile în maxim 9 zile lucrătoare de la emitere, nefiind necesară astfel acceptarea la plată prin semnătura reprezentantului debitorului, caracterul cert decurgând din contractele încheiate în care se menționează (art. 2) modalitatea și condițiile de plată conform graficului agreat de părți. Din fișele de calcul depuse la dosarul cauzei rezulta cuantumul creanței datorate de debitor, sumele solicitate având în consecință caracter lichid în sensul disp. art. 379(4) C.p.civ.

Cu privire la daunele interese solicitate de creditor, instanța a apreciat că prin semnarea contractului, debitorul și-a asumat în cunoștință de cauză toate clauzele contractuale și având în vedere disp. art. 969 C.civ. (aplicabil în cauza raportat la data încheierii contractelor de leasing), coroborat cu disp. art.379(3) C.p.civ., s-au considerat întrunite și pentru această creanță condițiile caracterului cert al creanței. Nefiind un consumator, debitorul nu putea invoca disp. Legii nr. 193/2000, iar pe de altă parte din analiza contractelor în cauză nu rezulta lipsa caracterului rezonabil al obligațiilor utilizatorului sau a echilibrului contractual între părți, de natură să determine concluzia existenței unor clauze contractuale abuzive.

Încetarea de plăți față de creditorul care a formulat cererea introductivă se prezintă ca o prezumție legală, ce poate fi răsturnată doar de debitorul care face dovada ca are sume de bani disponibile în patrimoniu, ceea ce nu s-a probat în speță. Cerința comercialității creanței prevăzută de art.1(1) pct. 1 și (2) din lege era satisfăcută, întrucât pentru debitor izvorăște din acte de comerț. Neplata la scadență a creanței a fost efectul incapacității debitoarei de a plăti datoria cu fondurile bănești disponibile, cerința de încetare a plăților de către debitoare fiind îndeplinita deoarece durează de cel puțin 90 de zile.

2. Referitor la creanța . IFN SA având în vedere că debitorul a achitat taxa judiciară de timbru aferentă contestației exercitate, conform înscrisului de la fila nr.63 din dosar nr._/3/2012, instanța a constatat că a fost complinită obligația de plată a taxei judiciare de timbru. În ceea ce privește tardivitatea contestației, instanța a constatat că acțiunea introductivă a fost comunicată debitorului la data de 10.01.2013, iar contestația a fost depusă la poștă la data de 18.01.2013, fiind respectat astfel termenul de 10 zile prev. de art.33 alin.2/Legea nr.85/2006.

Între creditorul F. L. în calitate de Finanțator și debitorul . SRL în calitate de Utilizator s-a încheiat contractul de leasing nr. 2507/10.04.2008, având ca obiect transmiterea în sistem leasing a dreptului de folosință asupra bunului Utilaj de pavat cu motor lombardini și echipament pavat pentru un rând de dale, pe o perioadă de 48 de luni. Întrucât debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, creditorul a reziliat contractul de leasing conform notificării nr._/02.07.2010. Având în vedere prevederile art. 10.3 din contractul nr. 2507/10.04.2008, în caz de reziliere, utilizatorul este obligat să plătească ratele scadente și neachitate, penalizările precum și daune interese care constau în valoarea totală a ratelor de leasing rămase de plată inclusiv valoarea reziduală. Instanța a respins susținerea debitorului potrivit cărora creanța solicitată de creditor nu are caracter cert, având în vedere că prin anexa 2 la contractul de leasing a fost stabilit un grafic de plăți în care se specifică în mod clar valoarea fiecărei rate ce urma a fi plătită de utilizator, fiind astfel îndeplinite exigențele prev. de art. 379(3) C.p.civ., privind caracterul cert și lichid al creanței. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei contractuale potrivit căreia, în caz de reziliere, utilizatorul are obligația de a achita daune interese reprezentând ratele rămase de plată, inclusiv valoarea reziduală, instanța a apreciat că în contextul în care utilizatorul și-a asumat prin semnarea contractului și această clauză, iar în cauză nu sunt aplicabile disp. Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive, debitorul nefiind un consumator, nu se putea reține lipsa caracterului cert al sumelor solicitate cu acest titlu.

Instanța a înlăturat și susținerea debitorului potrivit căreia nu află în stare de insolventa, având în vedere pe de o parte faptul că nu s-a făcut dovada existenței lichidităților bănești necesare acoperirii creanței, fapt constatat și cu ocazia executării silite, iar pe de altă parte că, la aprecierea stării de insolvabilitate, nu poate fi avută în vedere valoarea bunurilor aparținând societății debitoare, ținând cont de faptul că potrivit disp. art. 3 pct.1 din Legea nr.85/2006, este necesar să se facă dovada fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Încetarea de plăți față de creditorul care a formulat cererea introductivă se prezintă ca o prezumție legală, ce poate fi răsturnată doar de debitorul care face dovada ca are sume de bani disponibile în patrimoniu, ceea ce nu s-a probat în speță. Cerința comercialității creanței prevăzută de art. 1(1) pct. 1 și (2) din lege era satisfăcută, întrucât pentru debitor izvorăște din acte de comerț.

Neplata la scadență a creanței a fost efectul incapacității debitoarei de a plăti datoria cu fondurile bănești disponibile, cerința de încetare a plăților de către debitoare fiind îndeplinita deoarece durează de cel puțin 90 de zile.

  1. În ceea ce privește creanța B. G. SOCIETE GENERALE SA, instanța a reținut că între acest creditor și debitorul . SRL s-au încheiat contractele de credit nr. 7/15.01.2010 modificat prin actul adițional nr. 1/21.01.2011, în valoare de 4.500.000 lei pentru o perioadă de 12 luni și contractul nr. 3193/09.10.2008 modificat prin actul adițional nr. 1/15.10.2008, actul adițional nr. 2/09.10.2009, actul adițional nr. 3/11.11.2009, actul adițional nr. 4/07.12.2009, actul adițional nr. 5/28.12.2009, actul adițional nr. 6/15.01.2010 și actul adițional nr. 7/21.01.2011 în valoare de 1.100.000 lei pe o perioadă de 12 luni și dobânda aferentă. Debitorul nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate și nu a achitat la termen și integral sumele datorate creditorului, acumulând astfel datorii în cuantum de 6.851.758,55 lei, 2.805,13 euro și 11.108,33 euro creanță sub condiție, reprezentând valoarea scrisorilor de garanție bancară.

Instanța a respins susținerile debitorului cu privire la lipsa caracterului cert al creanței solicitate de creditorul B. G. SOCIETE GENERALE SA, având în vedere că și-a asumat obligațiile de plată a creditelor acordate, prin semnarea contractelor de credit. Respectivele contracte de credit cuprind suficiente elemente care să facă determinabilă obligația de plată a debitului, nefiind astfel dovedite nici susținerile debitorului cu privire la lipsa caracterului lichid al creanței. În lipsa altor argumente care să determine convingerea că sumele solicitate nu sunt certe și nici lichide, simpla mențiune a contestării creanței atât pe cale judiciară cât și pe cale extrajudiciară, nu poate fi reținută.

Cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale determinat de faptul că în cauză titlul creditorului ar fi un contract de adeziune, s-a subliniat că, nefiind un consumator, debitorul nu poate invoca disp. Legii nr.193/2000, iar din analiza contractelor în cauză nu rezulta lipsa caracterului rezonabil sau a echilibrului contractual între părți de natură să determine concluzia existenței unor clauze abuzive.

În ceea ce privește starea de insolvență, disp. art. 3 pct.1 din Legea nr.85/2006 definesc insolvența ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Or, prin faptul că debitorul desfășoară în continuare activitate economică, face încasări și plăți, nu se putea considera că nu este în insolvență din moment ce nu a făcut dovada disponibilităților bănești necesare acoperirii tuturor datoriilor. Concluzia existenței stării de insolvență rezulta cu atât mai mult cu cât această situație a fost constantă în timp, nefiind caracteristică doar unei perioade din activitatea debitorului, aspect reliefat și de faptul că executarea silită a creanțelor a fost împiedicată de lipsa disponibilului din conturi. Încetarea de plăți față de creditorul care a formulat cererea introductivă se prezintă ca o prezumție legală, ce poate fi răsturnată doar de debitorul care face dovada ca are sume de bani disponibile în patrimoniu, ceea ce nu s-a probat în speță. Cerința comercialității creanței prevăzută de art.1(1) pct. 1 și (2) din lege este satisfăcută, întrucât pentru debitor izvorăște din acte de comerț. Neplata la scadență a creanței a fost efectul incapacității debitoarei de a plăti datoria cu fondurile bănești disponibile, cerința de încetare a plăților de către debitoare fiind îndeplinita deoarece durează de cel puțin 90 de zile.

4. Analizând în continuare cererea formulată de ., instanța a reținut că între părți s-au derulat relații comerciale în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 136/09.07.2007, creditorul emițând pe cale de consecință facturile fiscale nr._/09.07.2007, în cuantum de 28.890 lei, și nr.6544/18.08.2008 în cuantum de 4.818 lei, recunoscute și acceptate la plată prin achitarea parțială, succesivă conform înscrisului de la f.283 vol.1. Debitorul nu și-a îndeplinit obligația de a achita integral facturile fiscale emise de creditor, rămânând un rest de plată de 7.818 lei. Pentru neachitarea la termen a facturilor, debitorul datora și penalități de întârziere de 0,5% pe zi întârziere conform disp. art. 6.3 din contract., respectiv 38.543 lei. Încetarea de plăți față de creditorul care a formulat cererea introductivă se prezintă ca o prezumție legală, ce poate fi răsturnată doar de debitorul care face dovada ca are sume de bani disponibile în patrimoniu, ceea ce nu s-a probat în speță.

Cerința comercialității creanței prevăzută de art.1 alin 1 pct. 1 și alin 2 din lege este satisfăcută, întrucât pentru debitor izvorăște din acte de comerț. Neplata la scadență a creanței a fost efectul incapacității debitoarei de a plăti datoria cu fondurile bănești disponibile, cerința de încetare a plăților de către debitoare fiind îndeplinita deoarece durează de cel puțin 90 de zile.

  1. Analizând cererea formulată de ., instanța a reținut că între părți au existat relații contractuale, creditorul livrând debitorului diverse produse, pentru care a emis facturile fiscale depuse la dosarul cauzei (nr._/17.12.2009,_/17.12.2009,_/17.12.2009), în valoare de 38.301,59 lei. Deși a beneficiat de produsele livrate, debitorul nu a achitat contravaloarea acestora. Având în vedere că între părți nu a fost încheiat un contract în care să se prevadă obligația debitorului de a achita penalități de întârziere, mențiunea privind această obligație fiind înscrisă în facturile emise de creditor, instanța apreciază că nu sunt întrunite condițiile caracterului cert prev. de art.379(3) C.p.civ., mai ales că facturile în cauză nu au fost semnate și ștampilate de către reprezentantul debitorului, iar în tranzacția încheiată între părți, nefăcându-se nici o mențiunea din care să rezulte acceptarea la plată și a creanței reprezentând penalități de întârziere.

Pentru aceste considerente, fiind îndeplinite dispozițiile art. 33(4), rap. la art. 3(1) pct. 1 lit. a) și pct. 12 din Legea nr. 85/2006, văzând și dispozițiile art. 379 C.p.civ., art. 1169 C.civ., contestațiile debitorului au fost respinse, iar cererile creditorilor au fost admise.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 18.09.2013, creditorul . SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului . SRL, care se află în stare de insolvență și față de care deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 68.911,36 lei.

Având în vedere faptul că, prin depunerea succesivă la dosarul cauzei, a unor cereri de intervenție formulate de alți creditori ai debitorului, ce în realitate constituie cereri de deschidere a procedurii insolvenței, cereri care presupun amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea debitorului să ia cunoștință de conținutul lor și să formuleze întâmpinare sau contestație, s-a întârziat nepermis de mult soluționarea cererilor inițiale, făcând aplicarea disp. art. 5(2) din Legea nr. 85/2006, instanța a calificat această cerere ca fiind declarație de creanță, urmând să fie analizată de administratorul judiciar.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 18.09.2013, debitoarea . SA a promovat recurs, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește încheierea din data de 18.09.2013, recurenta a susținut nerespectarea garanțiilor sale procesuale prin respingerea cererii sale de amânare pentru formularea contestației față de cererea de intervenție depusă de creditoarea . SRL, precum și a cererii de suplimentare a probatoriului cu noi înscrisuri deținute de creditori, interogatoriul acestora și expertiză contabilă, și greșita calificare a acesteia drept declarație de creanță, fără discutarea admisibilității intervenției, deși procedura de insolvență nu era deschisă la acel moment. Mai mult, recurenta a subliniat că a fost încălcat dreptul de apărare și pentru doi dintre creditori care solicitaseră amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de documentele prezentate la acel termen.

Cu privire la inexistența stării de insolvență, recurenta a arătat că înscrisurile depuse la dosarul de fond evidențiau rulaje masive în conturile sale în 2011-2012, la acestea adăugându-se existența unor bunuri în patrimoniu de valoare considerabilă, neplata facturilor invocate de creditori nefiind determinată de lipsa fondurilor bănești, ci de nerecunoașterea creanțelor, ce făceau și obiectul unor dispute judiciare.

  1. Sub aspectul creanței invocate de creditorul B.-GSG, recurenta a criticat certitudinea acesteia pentru fiecare din sumele componente, arătând că debitul principal reprezentând debit restant este incert și litigios, fiind formulate contestații la executare împotriva actelor de executare efectuate de Bancă, chiar aceasta indicând sume diferite în contul acestui debit, iar pentru sumele solicitate cu titlu de dobândă, comisioane, creanțe atașate fie nu se prezintă modalitatea și temeiul de calcul al acestora, fie nu există justificare contractuală pentru perceperea lor. În aceste condiții, recurenta a susținut neîndeplinirea deopotrivă a cerințelor privind lichiditatea și exigibilitatea creanțelor, arătând totodată că acest creditor urmărește valorificarea creanțelor și prin executarea garanțiilor mobiliare și imobiliare oferite la semnare contractului de credit, de o valoare suficientă pentru acoperirea acestora.
  2. Creanța . IFN SA a fost criticată pentru cuantumul ridicat al penalităților, ce depășesc debitul principal de 16.600 lei, și neindicarea modului de calcula al acestora, precum și al daunelor interese și al altor costuri, situație ce afectează și lichiditatea și exigibilitatea creanței totale invocate, dar și îndeplinirea condiției valorii minime legale. Recurenta a susținut că pentru analizarea apărărilor sale se impunea administrarea unui probatoriu suplimentar incompatibil cu procedura de față și a reiterat caracterul abuziv al clauzei 10.3 din contractul de leasing în baza căreia au fost pretinse daunele interese, deși ratele restante au fost achitate, iar bunurile restituite creditoarei și revalorificate de aceasta, aspect ce a făcut și obiectul dosarului nr._/3/2013 înregistrat pe rolul aceleiași instanțe și nesoluționat până la acest moment irevocabil.
  3. Și în ceea ce privește creanța B. L. IFN SA, recurenta a criticat existența și întinderea creanței de 114.820, 28 lei, reprezentând daune interese calculate potrivit clauzei 11.9 din contract considerate abuzive, cu atât mai mult cu cât bunurile au fost restituite creditoarei. Recurenta a contestat certitudinea și în cazul creanțelor reprezentând penalități de 211.694,22 lei, pentru care nu s-a indicat perioada și modul de calcul, și facturi scadente în valoare totală de 189.107,51 lei, care cuprind, pe lângă rata principală și dobânda aferentă și sume nejustificate reprezentând diferențe curs valutar, dobânda aferentă, cheltuieli de relocare. În aceste condiții, a susținut că nu erau îndeplinite nici cerințele de lichiditate și exigibilitate a creanțelor invocate de creditoare.
  4. Recurenta a arătat că debitul principal în valoare de 38.301,59 lei invocat de creditoarea . rezultă din facturi fiscale ce nu au fost acceptate la plată, iar penalitățile de întârziere în cuantum de 7.200,7 lei au fost calculate de aceasta și anterior noii scadențe fixate prin tranzacția semnată la data de 15.11.2012, condiții în care nu au fost justificate cerințele privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței.
  5. Creanța principală a creditoarei . în valoare de 7.818 lei a fost contestată de recurentă, nerecunoscând facturile fiscale prezentate de aceasta, recurenta criticând și penalitățile atât sub aspectul modului nejustificat de calcul, dar și al cuantumului care depășește cu mult pe cel al debitului principal.

Totodată, recurenta a susținut că nici creanța invocată de creditoarea . SRL nu respectă cerințele privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C.p.civ., cu aplicarea art. 3041 C.p.civ.

Creditoarele B. G. SOCIETE GENERALE SA și . IFN SA au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.civ. ce ar rezulta din încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil prin măsurile dispuse la termenul din 18.09.2013, Curtea subliniază faptul că, pentru soluționarea cauzei ce se afla în stare de judecată pentru cele 5 cereri de deschidere a procedurii, deja formulate, judecătorul sindic nu a mai analizat și cererea creditorului . SRL. Măsurile dispuse nu puteau fi de natură a-l vătăma pe debitor, iar creditorul nu a formulat cale de atac cu privire la acestea. Cât timp instanța nu a dat curs cererii acestui creditor, amânarea pentru pregătirea apărării nu se justifica, iar, în absența unei vătămări efective și directe, debitoarea nu poate critica măsurile cuprinse în încheierea din 18.09.2013. Faptul că și acest creditor avea posibilitatea potrivit legii să-i fie analizată cererea ca declarație de creanță în situația deschiderii procedurii era de natură a asigura garanții procesuale pentru acesta.

În aprecierea cererii de suplimentare a probatoriului, judecătorul sindic a avut în vedere limitele cadrului procesual, dar și utilitatea acestora în raport de înscrisurile deja depuse și poziția procesuală a părților deja exprimată în cererile depuse la dosar.

Sub aspectul criticii comune privind răsturnarea prezumției de insolvabilitate prin probele administrate în cauză, Curtea constată că, din chiar modalitatea de prezentare a acestora în cuprinsul recursului, rezultă că acestea demonstrează rulajul financiar, plățile și încasările efectuate prin conturile debitoarei, fără a se afirma și dovedi existența fondurilor bănești în cuantum suficient pentru acoperirea creanțelor invocate, cum impun dispozițiile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006. Din această perspectiva și existența unor bunuri în patrimoniul debitoarei era lipsită de relevanță în aprecierea stării de insolvență, judecătorul sindic fiind ținut să verifice doar sumele de bani de care debitoarea dovedea că dispune.

Constatând drept comună și apărarea de fond a recurentei privind nulitatea unor clauze invocate de creditori în susținerea creanțelor, în opinia sa abuzive, Curtea consideră temeinic justificată argumentarea judecătorului sindic potrivit căreia debitoarea, ca persoană juridică, nu beneficiază de protecția legislației specifice privitoare la consumatorii.

Având în vedere că în cauză au fost formulate cereri de deschidere de mai mulți creditori, judecătorul sindic a analizat îndeplinirea cerințelor legale pentru fiecare în parte, deși admiterea uneia singure ar fi fost suficientă pentru declanșarea procedurii insolvenței. Cu aceiași precizare, și Curtea va analiza criticile recurentei punctual pentru fiecare cerere de deschidere a procedurii insolvenței. Totodată, Curtea subliniază că în acest cadru procesual mai este de verificat: caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor invocate de creditori, întârzierea la plată mai mare de 90 de zile și cuantumul mai mare decât valoarea prag fiecare cerere în parte, fără realizarea unei veritabile analize pe fond a pretențiilor creditoarelor specifice etapei de verificare a creanțelor.

  1. Creditoarea B.-GSG și-a întemeiat pretențiile pe contracte de credit definite de lege ca fiind titluri executorii. Modul de calcul al debitului principal datorat, al dobânzii și comisioanelor contractuale, precum și scadențele erau evidențiate chiar în cuprinsul contractelor, existând suficiente elemente pentru determinarea creanței în aceste înscrisuri asumate de debitoare. Fiind îndeplinite cerințele de certitudine, lichiditate și exigibilitate conform art. 379 C.p.civ., cuantumul, chiar și numai al debitului principal, depășea valoarea prag pentru a îndreptăți creditoarea să solicite deschiderea procedurii insolvenței potrivit art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006.

În aceste condiții, simpla afirmare a caracterului litigios nu era de natură a înlătura caracterul cert și lichid al creanțelor izvorâte din contracte prezumate ca fiind valabile până la data anulării irevocabile, cu atât mai mult cu cât contestațiile la executare formulate împotriva actelor de executare au fost respinse sau anulate. Totodată, declanșarea procedurii executării silite în baza contractelor ce au valoare de titluri executorii nu împiedica creditoarea să apeleze la procedura de față dacă se aprecia că debitoarea nu are fonduri bănești suficiente pentru acoperirea creanței, din perspectiva cererii de deschidere a procedurii insolvenței executările silite anterioare, ca și garanțiile constituite neavând relevanță decât dacă se dovedea de către debitoare că prin intermediul acestora creditoarea și-a realizat creanța sau că aceasta s-a diminuat sub valoarea prag.

  1. În ceea ce privește creanțele invocate de creditoarea . IFN SA, Curtea constată că penalitățile calculate de creditoare depășeau debitul principal, deși contractul de leasing în baza căruia au fost calculate a fost încheiat în perioada în care erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 469/2002, aceasta guvernând toate efectele ulterioare ale contractului. În aceste condiții, în absența unei clauze expres în acest sens, ce nu a fost identificată de instanță și nici invocată de creditoare prin întâmpinare, penalitățile nu puteau fi solicitate decât în limita debitului principal.

Fără a analiza valabilitatea clauzei prevăzute de art. 10.3 ce depășește prezentul cadru procesual, Curtea constată că aceasta nu este de natură a genera o creanță certă și lichidă conform art. 379(3) și (4) C.p.civ., deoarece plata valorii rămase nu este prevăzută de părți în vederea executării contractului, ci ca evaluare anticipată a daunelor cuvenite în caz de reziliere a acestuia, fiind necesară verificarea prealabilă a îndeplinirii cerințelor pentru antrenarea răspunderii contractuale a utilizatorului ce nu se poate realiza decât cu prilejul verificării în fond a temeiniciei acestor pretenții. De asemenea, creanța reprezentând alte costuri nu era lichidă, cât timp cuantumul acestora nu era determinat sau determinabil direct în baza contractului, ci acesta rezulta din alte înscrisuri ulterioare și neasumate de debitoare.

Față de cele reținute, Curtea constată că cerințele privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea erau dovedite doar pentru două componente ale creanței acestei creditoare: debitul principal în sumă de 16.600 lei, la care se adăugau penalități în același cuantum, totalul nedepășind valoarea prag pentru a îndreptăți creditoarea . IFN SA să solicite deschiderea procedurii insolvenței potrivit art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006.

  1. Analizând criticile privind creanța creditoarei B. L. IFN SA, Curtea reiterează aspectele deja reținute privind caracterul incert și nelichid al creanței reprezentând daune interese evaluate la valoarea rămasă potrivit art. 11.9 din contractele de leasing, similară clauzei 10.3 din contractul de leasing al creditoarei . IFN SA.

În privința debitului principal rezultând din facturi scadente și neachitate, Curtea constată că judecătorul sindic a reținut în mod corect îndeplinirea cerințelor privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea având în vedere că dispozițiile art. 5 din contractele de leasing încheiate între părți impuneau utilizatorului obligația de a achita facturile în maxim 9 zile lucrătoare de la emitere, iar sumele și condițiile de plată erau prevăzute în contract și graficul agreat de părți, nefiind necesară astfel și acceptarea expresă la plată a facturilor, suplimentar fișele de calcul depuse la dosarul cauzei ilustrând determinarea sumelor datorate potrivit contractului. De asemenea, valoarea chiar și numai a acestei creanțe depășea pragul legal, îndreptățind creditoarea să solicite deschiderea procedurii insolvenței potrivit art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006.

În egală măsură, Curtea consideră că cerințele erau îndeplinite și în ceea ce privește creanța reprezentând penalitățile determinate potrivit clauzelor penale inserate în contract, debitoarea limitându-se la a contesta sumele facturate, deși îi incumba obligația de plată a facturilor, fără a indica modul de calcul pretins corect și valoarea ce ar fi rezultat potrivit acestuia.

  1. Sub aspectul criticilor privind analiza cererii de deschidere a procedurii formulate de creditoarea ., Curtea consideră vădit nejustificate criticile recurentei privind neacceptarea expresă a facturilor fiscale emise de creditoare, cât timp din tranzacția invocată chiar și de către debitoare rezulta recunoașterea expresă a obligației de plată a sumei totale de 38.301,59 lei.

Curtea reține însă criticile recurentei privind perioada de calcul a penalităților ce nu putea fi anterioară noii scadențe stabilite prin convenția părților la data de 15.04.2013. Pentru perioada astfel rămasă până la data depunerii cererii (22.05.2013), valoarea penalităților nu atingea o sumă suficientă pentru ca împreună cu debitul principal să depășească valoarea prag pentru a îndreptăți creditoarea . să solicite deschiderea procedurii insolvenței potrivit art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006.

  1. Curtea reține ca fiind întemeiate și criticile privind caracterul incert al creanței principale a creditoarei . în valoare de 7.818 lei.

Astfel, în justificarea creanței, creditoarea a depus două facturi fiscale, factura nr._/09.07.2007, emisă pentru avansul datorat potrivit contractului nr. 136/09.07.2007, despre care se făcea mențiunea achitării la data semnării contractului, și o factură nr. 6544/18.08.2008 în valoare de 4.818 lei, care nu privește executarea contractul nr. 136 și nu există dovada acceptării exprese de către debitoare pentru respectarea dispozițiilor art. 379(3) C.p.civ. În acest cadru, Curtea constată și că fișa de client atașată la dosar, din care ar rezulta un rest de plată în valoare de 7.818 lei, emană de la creditoare și nu apare ca fiind asumată de debitoare.

Cât timp nu s-a justificat certitudinea creanței principale, pe cale de consecință, Curtea înlătură pentru aceleași motive și creanțele accesorii.

În legătură cu creanța pretinsă de . SRL, pentru motive anterior menționate, Curtea constată că argumentele recurentei depășesc cadrul procesual stabilit la fond.

Pentru aceste motive, în baza art. 312(1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C.p.civ., Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul respingerii cererilor formulate de creditorii . IFN SA, . și ., măsura de deschidere a procedurii insolvenței rămânând irevocabilă ca urmare a menținerii soluției cu privire la cererile formulate de creditorii B.-GSG și B. L. IFN SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de debitoarea . SA.

Modifică în parte sentința civilă nr. 7576/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._ în sensul că:

Respinge cererile formulate de creditorii . IFN SA, . și ..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 07.05.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

V. D. A. P. I. G.

GREFIER,

M. I.

Red. /Dact. – VD / Ex.: 2

Judecător fond:

Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă

← Contestaţie. Decizia nr. 428/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr. 1152/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI