Pretenţii. Decizia nr. 1913/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1913/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2014 în dosarul nr. 55543/299/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1913
Ședința publică de la 14 noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
JUDECĂTOR A. L. Z. JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta S.C. G. ASIGURĂRI S.A. împotriva deciziei civile nr.170 A din 14 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București–Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. B. B.- B. DE asigurare REASIGURARE S.R.L.
Dezbaterile au avut loc în cadrul ședinței publice din data de 7 noiembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru astăzi 14 noiembrie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 21.11.2012, sub nr._, reclamanta . DE ASIGURARE SRL a solicitat obligarea pârâtei S.C G. S.A la plata sumei de 130.146,90 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr.1006/29.12.2011 emisă de reclamantă în temeiul contractului de mandat nr. 209/19.02.2007, a penalităților de întârziere aferente facturii nr. 1006/29.12.2011, ce se vor calcula prin aplicarea procentului stabilit contractual de părți de 0,5% pe zi de întârziere din suma de_,90 lei, de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată și până la data efectivă a plății acestei sume de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr._/4.07.2013 Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. B. B. - B. DE ASIGURARE REASIGURARE S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. GROUPAMAASIGURARI S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.746,90 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 1006/29.12.2011, precum și a penalităților de întârziere aferente, de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată (21.11.2012) și până la data plății integrale a debitului și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1240 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sfera de aplicare a dispozițiilor art.3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitata și se referă exclusiv la raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurator și asigurat, asiguratorului cu contractantul asigurării (pentru situațiile in care contractantul si asiguratul sunt persoane diferite), asiguratului cu persoana cuprinsa in asigurare, asiguratorului cu beneficiarul asigurării.
Prin urmare, termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de dispozițiile legale este aplicabil numai situațiilor arătate, decurgând din raportul generic asigurator – asigurat.
Or, factura ce face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea polițelor de asigurare, si, în consecință, termenul special de prescripție nu este aplicabil, ci devine aplicabil termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958.
Prin Decizia civilă nr.170A de la 14 Aprilie 2014 a TRIBUNALULUI BUCUREȘTI-SECȚIA A-VI-A CIVILĂ, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă . împotriva sentinței civile nr._/04.07.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 1, în dosarul nr._ .
Instanta de apel motiveaza ca prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, însă nu este aplicabil în cauză termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de dispozițiile legale, valabil numai situațiilor decurgând din raportul generic asigurator – asigurat.Factura ce face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea polițelor de asigurare, si, în consecință, termenul special de prescripție nu este aplicabil, ci este incident termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958.
Referitor la momentul de la care începe să curgă acest termen de prescripție, tribunalul respinge susținerea apelantei, în sensul că dreptul la acțiune care vizează comisioanele din prime de asigurare aferente lunii martie 2010 s-ar fi născut în luna aprilie 2010.
Astfel, în mod temeinic instanța de fond a observat că scadența obligației de plată este prevăzută în contract, respectiv 5 zile de la primirea facturii de către pârâtă. În consecință, termenul de prescripție nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată (21.11.2012, conform vizei de înregistrare a cauzei).
Însă, așa cum în mod corect observă și instanța de fond, chiar și conform punctului de vedere al pârâtei în sensul că termenul de prescripție a început să curgă în martie sau aprilie 2010, acesta nu s-ar fi împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, reține tribunalul faptul că în contractul de mandat încheiat între părți nu a fost stipulat un termen pentru emiterea facturilor și că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, conform cărora „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
Referitor la critica formulată de apelantă prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 07.04.2014, conform căreia în cauza de față s-ar aplica termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 952 C.. faptul că acest motiv a fost expus abia în etapa dezbaterilor, el nu a fost analizat de instanță ca atare, nefăcând obiectul învestirii instanței în condițiile legii.
În ceea ce privește critica adusă de apelantă în sensul că instanța de fond a interpretat greșit situația de fapt, neluând în considerare un element esențial în cauză, și anume ca polițele încheiate între asigurător și Tiriac Leasing (pentru care se solicită comision) nu mai erau în vigoare, tribunalul o apreciază ca fiind neîntemeiată.
La art. 10.4 teza a II-a din cuprinsul aceluiași contract, părțile au stabilit că „în caz de reziliere sau încetare a prezentului contract, părțile se obligă să-și regularizeze prestațiile reciproce asumate până la expirarea contractelor de asigurare”.
În mod corect, prima instanță a reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, la data încetării contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, era în vigoare un număr foarte mare de polițe de asigurare intermediate de reclamantă anterior revocării mandatului și că respectivele polițe de asigurare depuse la dosar au fost încheiate pe perioade cuprinse între 1 și 5 ani.
În aceste condiții, societatea pârâtă datorează reclamantei, chiar după încetarea contractului de mandat, comisioanele din primele de asigurare aferente polițelor de asigurare încheiate prin intermediul reclamantei, anterior datei de 04.03.2010, și pe care le-a încasat pârâta.
De altfel, în cuprinsul art. 4.2 din convenția părților se face referire în mod clar la „primele încasate și efectiv virate la asigurător”.
Prin urmare, nu prezintă relevanță în cauza de față, sub aspectul sumelor datorate de pârâtă, faptul că ulterior s-a solicitat reclamantei să nu mai intermedieze nicio poliță de asigurare în care Ț. Leasing IFN SA va avea calitatea asigurat sau beneficiar și să nu mai efectueze niciun fel de activitate în legătură cu polițele de asigurare în care societatea Ț. Leasing este parte.
Coroborând datele facturii nr. 1006/29.12.2011 cu borderourile atașate acesteia, instanța de apel reține că reclamanta a făcut dovada creanței sale. De altfel, la dosarul cauzei sunt depuse și alte facturi emise în desfășurarea raporturilor dintre părți, în aceeași modalitate de lucru.
În consecință, date fiind aspectele expuse mai sus, față de care și restul apărărilor apelantei sunt neîntemeiate, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Tribunalul apreciază că prima instanță a procedat la o corectă stabilire a situației de fapt, coroborare a probele administrate în primul ciclu procesual și o aplicare pertinentă a dispozițiilor legale incidente în materie.
Recurenta G. ASIGURĂRI S.A.,în temeiul art. 299, 3021, 303 și 304 punctele (7), (8) și (9) C.pr.civ., a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului sau și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală.
In sustinerea recursului se arata ca instanțele de fond și de apel nu au făcut corecta aplicare a prevederilor legale în materia prescripției extinctive și a legislației conexe (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut că în speță sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat.
Or, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia de recurs în interesul legii nr. 1/2014. prescripțiile extinctive aflate sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 continuă să fie considerate de ordine publică și, în consecință, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor cărora atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Instanța de apel nu a analizat aplicarea art. 952 din Codul comercial, desi a fost invocat expres, argumentând că „acest motiv a fost expus abia în etapa dezbaterilor".
Instanța de apel a reținut că „factura care face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea polițelor de asigurare"", calificând astfel în mod corect relațiile dintre părți ca fiind de intermediere / mijlocire, adică exact tipul de contract vizat de art. 952 din Codul comercial, astfel că acest articol este deplin aplicabil în speță.
Noțiunea „terminarea afaceri" trebuie interpretată în sensul încheierii contractului mijlocit de intermediar; în cazul de față, este vorba de încheierea contractelor de asigurare pretins intermediate de B. B. între G. și asigurați. în mod subsidiar, se poate consideră că „terminarea afacerii" în cazul plății în rate este și fiecare scadență de plată a ratei, iar cum primele invocate de B. B. se referă la luna martie 2010, rezultă că termenul de prescripție a început să curgă de la finele lunii martie 2010, el fiind expirat deja la data introducerii acțiunii în noiembrie 2012.
Argumentul reclamantei-intimate conform căruia termenul de prescripție nu a început să curgă decât la data de 15 ianuarie 2012 (5 zile de la comunicarea facturii nr. 1006/29.12.2011 care a avut loc pe data de 9 ianuarie 2012), argument acceptat de instanțele de fond și apel, nu poate fi primit pentru mai multe motive:
Reclamanta speculează faptul că în Contractul de mandat nr. 201/19.02.2007 nu este specificat un termen de emitere a facturii și, în aceste condiții, consideră că era îndreptățită să emită facturile oricand, argument cu care instanța de apel pare a fi de acord.
Conform art. 970 Cod civil, contractul se completează și cu uzanțele sau practicile în materie, aspect care nu a fost însă analizat. Astfel, s-au stabilit relații neechivoce între părți, potrivit cărora emiterea facturilor se făcea lunar, în luna următoare celei de referință. O astfel de practică este concordantă și cu uzanțele în materie (în relațiile dintre brokeri și asigurători comunicarea se face de regulă lunar) și și cu prevederile art. 155 din Codul fiscal în vigoare în 2010 care impunea ca facturile pentru prestări servicii să fie emise până cel târziu în ziua a 15-a a lunii următoare celei în care serviciile respective au fost prestate.
Comunicarea facturii litigioase cu o întârziere de aproape doi ani - factura aferentă lunii martie 2010 comunicată Asigurătorului în ianuarie 2012 - reprezintă un eveniment cu totul neobișnuit față de relațiile stabilite între părți. Intârzierea este imputabilă exclusiv reclamantei și este inacceptabil ca în cazul de față reclamanta să se prevaleze tocmai de această întârziere pentru a susține că termenul de prescripție nu a început să curgă decât la scadența facturilor emise cu o întârziere considerabilă.
Or, așa cum în mod judicios a fost reținut de doctrina de specialitate, începutul prescripției extinctive nu poate rămâne la latitudinea părții interesate care ar putea zădărnici acțiunea prescripției extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul prescripției sau, după caz, ar fixa începutul prescripției la o dată care ar depinde exclusiv de voința uneia dintre părți.
Instanța de apel nu motivează un aspect esențial în cauză, și anume că polițele pentru care se solicită comision nu mai erau în vigoare în martie 2010 (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (7) C.pr.civ.), interpretează greșit actul juridic dedus judecății (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (8) C.pr.civ.) și nu face aplicarea corectă a legii, în speță a art. 201 din Legea nr. 136/1995, care prevedea dreptul asiguratului de a denunța unilateral polițele de asigurare (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.)
Așa cum s-a subliniat pe tot parcursul procesului, motivul pentru care s- a refuzat plata,începând cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare aferente polițelor de asigurare invocate de B. B., nu se întemeiază pe încetarea Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, ci pe încetarea contractelor de asigurare aferente polițelor respective.
Polițele invocate de reclamantă au încetat prin denunțarea lor unilaterală de către asiguratul Tiriac Leasing la data de 15 februarie 2010, posibilitatea de denunțare unilaterală a contractelor de asigurare fiind recunoscută de art. 201 din Legea nr. 136/1995 (în varianta în vigoare în 2010), și aceasta independent de faptul că ar fi fost încheiate direct sau prin intermediar. Mai mult, în acest din urmă caz, legea nu prevede necesitatea ca intermediarul să fie de acord cu încetarea polițelor, încetarea putând surveni la simpla voință a asiguratului.
Or, instanța de fond a omis să se pronunțe pe acest aspect iar instanța de apel s-a mărginit la a menționa că „nu este pertinent nici motivul invocat de apelantă, conform căruia a refuzat plata începând cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare, întrucât au încetat chiar contractele de asigurare aferente polițelor respective"".
Ceea ce instanța de apel omite să explice este discrepanța vizibilă dintre borderourile atașate facturii litigioase și borderourile atașate facturii nr. 473/20.04.2010 (prima factură pentru aceeași perioadă de referință), respectiv dintre borderourile atașate facturii litigioase și borderourile atașate unor facturi precedente, deși acestea au fost depuse la dosar. La simpla examinare a acestora reiese că borderourile atașate facturii litigioase nr. 1006/29.12.2011, nu cuprind toate elementele din care să reiasă creanța pretinsă, contrar celorlalte borderouri atașate facturii 473/20.04.2010 sau facturilor anterioare lunii martie 2010.
în ceea ce privește motivul cu privire la neîncasarea primelor de asigurare, acesta a fost învederat în fața instanței de fond și a fost detaliat în concluziile scrise depuse înainte de pronunțarea sentinței de către prima instanță. Astfel, nu se poate susține că este un motiv invocat direct în apel.Invocarea motivului cum că reclamanta-intimată nu a făcut dovada că primele de asigurare asupra cărora pretinde comision ar fi fost încasate de G., reprezintă un motiv sau mijloc de apărare, care nu tinde la modificarea obiectului cererii, astfel încât el trebuia analizat chiar dacă ar fi fost invocat direct în apel.
Același raționament trebuie aplicat și în ceea ce vizează solicitarea din subsidiar, care vizează aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele masuri pentru întărirea disciplinei contractuale (în vigoare la data încheierii Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007), potrivit căruia totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia respectivele penalități sunt calculate, și acesta fiind un mijloc de apărare care tinde sa limiteze pretențiile reclamantei-intimate și nu să modifice obiectul cererii, calitatea părților sau cauza dedusă judecății. O astfel de solicitare are la bază tot un mijloc de apărare, permis de art. 292 și 294 C.pr.civ., formulat în subsidiar față de apărarea principală care tindea la netemeinicia cererii formulate în principal plus a penalităților, el vizând limitarea penalităților în cazul în care apărarea principală nu este reținută de instanță.
Recursul a fost declarat în termen legal, fiind achitate taxele judiciare de timbru prevăzute de lege.
Intimata B. B. de Asigurare SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.
In esenta, se sustine ca instanța de apel in mod corect a analizat excepția prescripției materiale invocata de către parata având din vedere doar motivarea acesteia intemeiata pe dispozițiile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, nu si pe dispozițiile art. 952 din Codul comercial, care au fost invocate de către parata in susținerea acestei excepții abia in etapa dezbaterilor in fata instanței de apel.Prevederile art. 952 din Codul . prezentei spete.
In mod evident, prin textul de lege mai sus citat este reglementata prescripția acțiunilor a căror executare nu este afectata de vreo modalitate (termen si/sau condiție), ci cu executare instantanee, la „terminarea afacerii" de către mijlocitor, insa, in speța de fata, părțile au stabilit contractual ca obligația de plata a comisionului sa fie exigibila dupa trecerea unui anumit termen, pe care părțile l-am prevăzut in mod expres in art. 4.2 din contractul de mandat nr. 201/19.02.2007: „Comisioanele vor fi plătite in contul Brokerului in termen de 5 zile lucratoare de la primirea facturilor".
Contractele de asigurare încheiate prin intermediul B. B. nu au incetat, având in vedere ca toate caracterisiticile polițelor negociate au fost păstrate si dupa data de 15.02.2010, modificarea intervenind doar in modul in care Tiriac Leasing si G. au inteles sa se raporteze la aceste polițe, considerandu-le începând cu data de 15.02.2010 ca fiind emise in baza protocolului de colaborarea încheiat între cele 2 societăți.Este fara putința de tăgada ca modul de raportare al Tiriac Leasing si G. la polițele de asigurare care fac obiectul prezentului dosar nu poate fi opus intimatei, care nu este parte a acestor convenții, ceea ce importa in cauza fiind faptul ca in mod evident vechile polițe de asigurare au continuat sa-si producă toate efectele si dupa data de 15.02.2010, având in vedere ca polițele care s-au derulat intre Tiriac Leasing si G. dupa data menționata mai sus, si-au păstrat toate caracteristicile negociate.
Nu au fost administrate probe noi în recurs, recurenta depunând la dosar doar extrase din jurisprudență.
Analizând actele dosarului în limitele recursului formulat, în temeiul art.304 din V.C.pr.civ, Curtea constată și reține următoarele:
Între societatea Asiban SA (absorbită ulterior de apelanta pârâtă G. Asigurări SA) și reclamanta intimată B. B. – B. de Asigurare SRL s-a încheiat un contract de mandat nr.201/19.02.2007, având ca obiect negocierea de contracte de asigurare ale asiguratorului pentru clienții brokerului (reclamanta-intimată), stabilindu-se și că relația dintre asigurator și asigurat (clientul brokerului) se va derula exclusiv prin intermediul brokerului, iar dovada executării mandatului de către broker se face prin mandatul clientului, urmând ca polițele intermediate să fie semnate și ștampilate atât de către asigurător, cât și de reprezentanții brokerului.
În art.4 din contract s-a convenit obligația asiguratorului de a plăti brokerului comisioanele cuvenite, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea facturilor, pentru primele încasate și efectiv virate la asigurator.
Apelanta a transmis ulterior notificarea nr.E 1173/4.03.2010 reclamantei-intimate privind încetarea relațiilor contractuale.
Sub acest aspect, art.10.4 din contract, stipula că, în caz de încetare a contractului, părțile se obligau să-și regularizeze prestațiile reciproce asumate până la expirarea contractelor de asigurare.
Reclamanta-intimată a chemat în judecată pârâta-apelantă pentru pretențiile în sumă de 130.746,90 lei la care se adăugau penalitățile de întârziere, reprezentând comisioane de asigurare neachitate aferente lunii martie 2010, conform facturii nr.1006/29.12.2011, comunicată pârâtei apelante în data de 9.01.2012.
Această factură viza comisioanele aferente polițelor încheiate de asigurător pentru portofoliul Ț. Leasing IFN SA, polițe încheiate pentru autovehiculele care făceau obiectul contractelor de leasing încheiate de Ț. Leasing cu clienții săi, utilizatorii în contracte de leasing, Ț. Leasing având calitatea dublă de asigurat și beneficiar al asigurării.
Apelanta a refuzat la plată factura nr.1006/29.12.2011, întrucât viza comisioanele lunii martie 2010, considerând că acestea nu erau datorate, din moment ce încă din data de 15 februarie 2010, Ț. Leasing solicitate încetarea polițelor de asigurare și încetarea activităților de intermediere a unor noi polițe de asigurare, precum și de administrare a contractelor de asigurare în curs, precum și de încasare a primelor de la utilizatori de către B. B. – B. de Asigurare SRL (reclamanta-intimată).
Instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în ce privește prescripția extinctivă, excepție invocată de către pârâta apelantă atât în fața primei instanțe, cât și în apel, excepție care a primit o soluționare greșită, cu consecința respingerii gresite a apelului, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din V.C.pr.civ.
Instanțele de fond au considerat că în speță nu erau aplicabile dispozițiile art.3 alin.2 din Decretul 167/1958, care prevedea un termen special de prescripție de 2 ani pentru raporturile specifice de asigurare, doar între asigurător și asigurat, ci termenul general de 3 ani prev. de art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, aplicabil și în materie comercială.
În cauză, contractul încheiat era supus dispozițiilor Codului civil 1864 și legislației comerciale aplicabile înainte de . Noului Cod civil, în raport de dispozițiile Deciziei nr.1/2014 de admitere a unui recurs în interesul legii, pronunțata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Secțiile Unite, fiind aplicabile dispozițiile art.18 din Decretul 167/1958 astfel încât, atat instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate puteau invoca excepția prescripției indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1.10.2011.
Prin dispozițiile art.952 alin.2 din Codul Comercial – 1887, s-a instituit un termen special, care își găsește aplicabilitatea în raport de dispozițiile art.26 din Decretul 167/1958, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Astfel, termenul de prescripție în speță nu se calculează prin raportare la art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, ci la disp. art.952 din C.. termen special de prescripție de 2 ani pentru acțiunea mijlocitorilor în ce privește plata drepturilor lor.
De asemenea, raționamentul instanței de apel, în sensul că începutul prescripției este condiționat de emiterea facturii de către însăși creditoare a obligației neachitate, precum și de termenul de 5 zile stipulat contractual pentru plata facturii, este greșit.
Legea stabilește începutul prescripției pentru cazul când a prevăzut și un termen special de prescripție.Astfel, în ce privește acțiunile intermediarilor, prescripția curge din ziua terminării afacerii (art.952 alin.2 Cod comercial).
În ce privește aplicabilitatea dispozițiilor speciale ale art.952 din C. comercial privind prescripția extinctivă, trebuie să avem în vedere dispozițiile art.2 lit.c) din Legea 32/2000, potrivit cărora brokerii de asigurare (cum este cazul reclamantei-intimate) desfășoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unei comision/remunerații, contractul de mandat nr.201/19.02.2007 încheiat cu apelanta-pârâtă având ca obiect tocmai acest tip de activitate.
Instanța de apel a reținut că scadența obligației de plată a fost prevăzută contractual la art.4.2., respectiv la 5 zile de la primirea facturii de către pârâta-apelantă.
Ceea ce nu observă instanța de apel este că termenul de 5 zile de la data primirii facturii este un termen suspensiv în favoarea debitorului obligației de plată, respectiv în favoarea apelantei-pârâte și nu în favoarea creditorului, respectiv a reclamantei intimate, și de care nu se poate prevala aceasta, termenul însuși de 5 zile fiind condiționat de emiterea facturii de către creditoare, pentru care părțile nu au stipulat niciun termen special.
Nefiind stipulat contractual niciun termen ori o condiție, se aplică dispozițiile legale care stipulează expres momentul începerii prescripției ca fiind legat de „ziua terminării afacerii”.
Prin urmare, emiterea facturii în litigiu de către reclamanta-intimată creditoare pentru comisioanele aferente lunii martie 2010 tocmai în data de 29.12.2011, comunicată apelantei-pârâte în data de 11.01.2012, nu este de natură să împiedice curgerea termenului de prescripție, potrivit dispozițiilor speciale ale art.952 Cod comercial, reclamanta intimata neputând invoca propria culpă și, deci, nici sa ii profite propria pasivitate.
În ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția în speță, trebuie să se pornească de la natura pretențiilor solicitate de către reclamanta-intimată și anume, comisioanele aferente lunii martie 2010, care se calculau prin raportare la primele de asigurare încasate de asigurător (apelanta) în luna martie 2010.
Art.155 din Codul fiscal, astfel cum era în vigoare la data respectivă, impunea ca facturile pentru prestări servicii să fie emise până cel târziu în ziua a 15-a a lunii următoare celei în care serviciile respective au fost prestate.
Prin urmare, fiind vorba de comisioanele aferente ratelor încasate de asigurător în cursul lunii martie 2010, rezultă că prescripția începe să curgă din luna următoare, respectiv aprilie 2010.
Chiar din actele dosarului rezultă că în derularea contractului de mandat în speță, emiterea facturilor se făcea lunar, în luna următoare celei de referință, în conformitate și cu uzanțele în materie. Chiar reclamanta-intimată a emis în ce privește comisioanele datorate de apelanta-pârâtă pentru aceeași perioadă, respectiv martie 2010, însă cu privire la alți clienți din portofoliu decât Ț. Leasing IFN SA (care formează obiectul litigiului în speță), factura nr.473 în data de 20 aprilie 2010, care a și fost achitată în totalitate de către apelantă.
Începând să curgă termenul de prescripție din aprilie 2010, acțiunea fiind introdusă la data de 21 noiembrie 2012, rezultă că a fost depășit termenul de 2 ani prevăzut de art.952 din Codul comercial.
În ce privește încălcarea dispozițiilor art.292 alin.1 din Vechiul Cod procedură civilă invocată prin întâmpinare, Curtea constată că recurenta a formulat ca atare un motiv de apel distinct, criticând greșita soluționare a excepției prescripției de către prima instanță, invocarea dispozițiilor art.952 din Codul comercial ulterior, în etapa dezbaterilor, neavând efectul decăderii din dreptul de a invoca acest temei de drept, întrucât pe de o parte, instanța de apel era cea chemată să analizeze și să dea o calificare juridică corectă speței și să stabilească temeiul legal aplicabil în baza căruia să se analizeze incidența prescripției, iar pe de altă parte, prescripția era o excepție de ordine publică, care putea fi invocată indiferent de stadiul procesual, potrivit Deciziei RIL nr.1/2014 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Secțiile Unite.
Pentru aceste considerente, constatând că nu mai este utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, în temeiul art.304 pct.9 din Vechiul Cod procedură civilă raportat la art.312 din Noul Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul, va modifica decizia și va admite apelul pârâtei, va schimba sentința apelată în temeiul art.295 și 297 din Vechiul Cod pr.civ. în tot, în sensul că va admite în conformitate cu dispozițiile art.137 alin.2 și art.952 Cod . invocată de pârâtă și va respinge acțiunea reclamantei ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta S.C. G. ASIGURĂRI S.A. împotriva deciziei civile nr.170 A din 14 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București–Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. B. B.- B. DE ASIGURARE REASIGURARE S.R.L.
Modifică decizia și admite apelul pârâtei, schimbă sentința apelată în tot, în sensul că admite excepția prescripției extinctive și respinge acțiunea reclamantei ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 14.11.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. M. A. L. Z. D. V.
Grefier,
A.-G. S.
Red.Jud. D.M
Nr.ex.: 2/09.01.2015
Fond: Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă
Președinte: D. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare incident plată. Decizia nr. 788/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
