Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 184/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 29539/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2926/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 184
Ședința publică de la 12 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător C. M. N.
Judecător R. A. V. S.
Grefier I. L. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă P. R. împotriva sentinței civile nr.1245/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă R. C. G. IPURL LICHIDATOR JUDICIAR AL . BAR SRL.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta pârâtă prin avocat cu împuternicire avocațială colectivă depusă la fila 11 dosar, lipsind intimata reclamantă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că recurenta pârâtă a depus la dosar prin compartimentul registratură un set de înscrisuri.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Recurenta pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Consideră că hotărârea a combinat nepermis regulile răspunderii contractuale cu regulile răspunderii delictuale invocându-se condițiile angajării răspunderii conform art.998-999 C.civ cât și condițiile întemeiate pe mandatul de administrator.
Solicită observarea faptului că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.129 alin.6 C.. Susține că temeiul atragerii răspunderii invocat de reclamantă a fost temeiul art. 138 lit. e din Legea nr.85/2006, iar instanța de fond s-a pronunțat atât pe acest temei cât și pe art. 138 alin.1 lit. a și d din Legea nr.85/2006. Mai arată că nici instanța și nici părțile nu au indicat în concret bunurile care se pretinde că ar fi folosite în interes personal, că imobilizările financiare menționate în bilanț reprezentau garanții plătite proprietarului spațiului. În ce privește imobilizările corporale reprezintă îmbunătățirea spațiului.
În ce privește creanțele menționate în bilanț, a făcut dovada că se compun dintr-o sumă care a fost însușită de unul dintre foștii angajați. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli pe cale separată.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.1245/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, au fost respinse excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și pasive, a fost admisă cererea de atragere a răspunderii pârâtei P. R., fiind obligată aceasta la plata sumei de 39.200 lei reprezentând pasivul societății debitoare . BAR SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu privire la exceptia inadmisibilitatii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale cu motivatia ca procedura insolventei a fost închisa, faptul că aceasta este neîntemeiata, având in vedere dispozitiile exprese ale art. 138 alin 5 din legea 85/2006, care prevăd judecata separata a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.
Se reglementeaza astfel prin dispozitiile legii 85/2006, posibilitatea inchiderii procedurii insolventei anterior solutionarii cererii de atragere a raspunderii patrimoniale, inchiderea procedurii constatand situatia patrimoniului debitoarei in sensul existentei sau nu a bunurilor ce pot fi valorificate pentru achitarea pasivului societatii, cererea de atragerea raspunderii patrimoniale fiind subsecventa închiderii procedurii si având in vedere doar situatia in care exista pasiv neacoperit, pentru prejudiciul cauzat existând elemente de vinovatie ale paratului.
Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului, s-a apreciat că este de asemenea neîntemeiată prin raportare la dispozitiile art. 138 alin 1 din legea 85/2006, ce permit solicitarea atragerii răspunderii patrimoniale pentru orice persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, în speta paratul fiind asociat unic si administrator al societatii debitoare, respectiv singura persoana în masura sa răspunda de prejudiciile cauzate prin activitatea desfasurata.
Referitor la excepția lipsei calitatii procesuale active a reclamantului, și aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată față de dispozițiile art. 138 alin 1 din Legea 85/2006, care prevăd expres dreptul lichidatorului judiciar de a solicita judecătorului sindic suportarea pasivului debitorului de către membrii organelor de conducere ale acestuia sau de orice persoana care a cauzat starea de insolventa.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele argumente:
Cu privire la incidenta art. 138 lit. e din lege, în cursul procedurii, în urma verificărilor efectuate de lichidatorul judiciar s-a constatat ca pârâtul a deținut active imobilizate in valoare de 123.485 lei la sfârșitul anului 2011, si de asemenea a avut înregistrate creanțe in cuantum de 32.604 lei.
Mai mult, din documentele aflate in dosarul de insolventa, rezulta ca în patrimoniul societății debitoare au existat in luna iulie 2012 bunuri de natura obiectelor de inventar, acestea nefiind predate de către parat si nefiind reliefate in documente justificative.
S-a constatat ca pasivul societății este în cuantum de 39.200 lei, putând fi achitat din totalul activelor deținute de debitor, prin însușirea acestor sume debitorul cauzând in mod vădit un prejudiciu fata de creditorul sau.
Așadar săvârșirea faptei prevăzuta de art. 138 alin. 1 lit. e din legea insolventei rezulta din probatoriul administrat, pârâtul folosind bunurile persoanei juridice in interes personal, neînregistrarea operațiunilor privind modul in care s-au utilizat bunurile creând prezumția ascunderii acestora.
În aceste condiții, sarcina probei este răsturnata, pârâtului revenindu-i obligația procesuala de dovedire a contrariului, proba nefiind efectuata.
În contextul menționat, faptele săvârsite de administrator au concurat la cauzarea stării de insolventa a debitorului, paratul neîndeplinindu-si obligatia de întocmire a evidentelor contabile, ceea ce presupune neurmarirea propriilor creante si datorii, cu consecinta determinarii încetarii platilor.
În consecinta, s-a apreciat că în cauza sunt incidente prevederile art. 138 alin. 1 lit. e din legea 85/2006, rap. la art. 998-999 C.civ., fiind admisă cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, care prin ascunderea si folosirea sumelor de bani deținute de societatea debitoare și neîntocmirea evidentelor contabile in conformitate cu legea, a determinat insolventa societatii.
Pentru aceste motive, instanta a admis cererea formulata de lichidatorul judiciar și a obligat pârâtul sa suporte pasivul societatii debitoare, astfel cum acesta rezulta din tabelul definitiv al creantelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta P. R., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii de atragere a răspunderii personale ca inadmisibilă/neîntemeiată.
În motivarea recursului, s-a arătat, în raport de dispozițiile art. 304 ind. 1 C.proc.civ,, că sentința atacată a combinat în mod nepermis regulile răspunderii delictuale cu răspunderea contractuală, soluția fiind motivată atât pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., cât și pe existența mandatului de administrator.
S-a mai menționat că sentința a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. 6 C.proc.civ., întrucât instanța a dispus admiterea cererii și obligarea recurenteila plata pasivului societății debitoare, pe un alt temei decât cel cu care a fost investita de către reclamanta. În acest sens, s-a arătat că prin cererea introductivă, reclamanta R. C. G. I.P.U.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la suportarea pasivului societății City Center Espresso Bar S.R.L. exclusiv pe temeiul dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. e) din legea nr. 85/2006, motivat de faptul că ar fi înstrăinat sau ascuns bunurile societății și cu toate acestea, cu încălcarea principiului disponibilității și depășind în mod vădit obiectul cererii cu care a fost investită, instanța de fond a dispus suportarea pasivului societății debitoare atât pe temeiul dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, cât și pe temeiul dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. a) și d) din Legea nr. 85/2006, reținând în mod expres ca motive ale angajării răspunderii personale folosirea bunurilor persoanei juridice în interes personal precum și neîntocmirea evidențelor contabile.
În opinia recurentei, sentința civilă nr. 1245/05.02.2014 a Tribunalului București a fost dată cu aplicarea greșită a art. 138 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2006, reținând în mod greșit incidența acestui text de lege în privința sa.
În interpretarea logico-juridica a textului de lege în discuție, rezulta că pentru atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitoarei este esențial să se constate că acestea se fac vinovate de săvârșirea unor fapte limitativ enumerate de lege, iar în plus, ca o condiție esențială, că aceste fapte au fost și/sau sunt consecința directa a ajungerii debitoarei în stare de insolvență.
Fiind o măsură excepțională care se aplica tocmai datorită săvârșirii unor fapte prevăzute expres și de o gravitate suficient de mare pentru a determina atragerea răspunderii personale a administratorilor societății debitoare, potrivit voinței reale a legiuitorului, atât existența legăturii de cauzalitate și a faptelor imputate organelor de conducere, cât și încadrarea acestora în cazurile/situațiile enumerate expres prin dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, trebuie să fie clare, fără echivoc și să rezulte în mod indiscutabil din ansamblul materialului probator administrat în cauza.
În cauză, recurenta a apreciat că nu s-a făcut în nici un mod dovada că aceasta ar fi ascuns o parte din activul debitoarei, instanța raportându-se eronat la datele bilanțului contabil întocmit pentru finalul anului 2011, care însă nu reflecta situația contabilă a societății la data deschiderii procedurii insolvenței (09.08.2012).
În plus, instanța doar a reluat superficial supozițiile reclamantei și nu a arătat în concret faptele săvârșite de administrator, respectiv care sunt bunurile care au fost ascunse din activul debitoarei.
Recurenta a arătat că nu a ascuns imobilizările financiare în valoare de 43.023 Lei, întrucât acestea au reprezentat garanții plătite proprietarului spațiului din .. 3 în care a funcționat cafeneaua operată de societatea debitoare, garanții care au rămas în patrimoniul proprietarului spațiului. S-a învederat că potrivit Contractului de închiriere nr. 12/14.01.2009, garanția de bună execuție a contractului este de 10.700 EUR, plătibilă la semnarea contractului (Art. 5.5.), iar în caz de încetare înainte de termen (înainte de 01.02.2013) a contractului, chiriașul pierde garanția aceasta rămânând Proprietarului (Art. 5.6.).
Totodată, recurenta a arătat că nu ascuns imobilizările corporale în valoare de 80.462 Lei, întrucât acestea au reprezentat lucrări de construcții/îmbunătățiri aduse spațiului din .. 3, care au rămas câștigate proprietarului spațiului. Astfel, potrivit aceluiași Contract de închiriere nr. 12/14.01.2009, la expirarea, rezilierea sau încetarea contractului, îmbunătățirile sau amenajările nu se scad din chirie (Art. 7.2.10).
De asemenea, recurenta a precizat că nu și-a însușit și nici nu a ascuns creanțele societății debitoare în cuantum de 32.604 lei, acestea reprezentând: 16.400 lei – bani presupus a fi sustrași de unul dintre angajații societății, pentru care de altfel a fost formulată plângere la organele de cercetare penală, 10.212 Lei - contravaloare concedii de maternitate de recuperat, 1100 Lei plată în avans către societatea de contabilitate și 4892 lei - impozit pe profit plătit în avans către bugetul statului.
În ce privește bunurile de natura obiectelor de inventar, nici acestea nu au fost însușite sau ascunse, ci au fost lăsate proprietarului spațiului din .. 3, la încetarea înainte de termen a contractului de închiriere nr. 12/14.01.2009, pentru a compensa în parte creanțele datorate acestui proprietar. S-a menționat că bunurile care au fost lăsate în spațiu erau amortizate în proporție de 100% și datorită uzurii avansate, erau în stare de casare, iar datoria către proprietar la data încetării contractului era de 69.816,02 lei, astfel cum rezulta de altfel și din evidențele contabile.
S-a mai solicitat să se constate faptul că incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. (e) din Legea nr. 85/2006 era exclusă de însăși reclamanta, întrucât aceasta a invocat premizele conținute în lege (ascunderea unei părți din activul debitoarei) nu pentru a dovedi ajungerea societății în încetare de plați, ci pentru a dovedi imposibilitatea îndestulării creditorilor, ulterior deschiderii procedurii insolvenței. Or dispozițiile Art. 138 alin. 1 lit. (e) din Legea nr. 85/2006 au în vedere numai ipoteza în care între deturnarea, ascunderea unei părți din activul debitoarei, sau majorarea fictivă a pasivului acesteia și ajungerea societății în încetare de plați exista legătură de cauzalitate directă.
O astfel de legătură de cauzalitate nu exista și nici nu ar fi putut fi dovedită de reclamantă, întrucât pe de o parte nu s-au ascuns sau deturnat bunuri din activul debitoarei și nici nu s-a majorat fictiv pasivul acesteia, iar pe de altă parte ajungerea societății în încetare de plăți a fost consecința situației economice care a afectat întreaga economie națională (industria hoteliera, restaurantele și cafenele fiind printre primele afectate, datorită chiriilor exorbitante percepute în perioada boomului economic).
În plus, contrar celor reținute de Instanța fondului, actele financiar contabile și registrele societății au fost regulat ținute, iar raportările contabile, deconturile, declarațiile și bilanțurile au fost înregistrate la autoritățile în drept, astfel încât concluzia instanței de fond, în sensul că nedepunerea de către recurentă a unora din actele contabile, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea, reprezintă o opinie subiectivă a acesteia, care însă nu poate fi primită, fiind contrară legii și realității.
Intimata reclamantă R. C. G. IPURL LICHIDATOR JUDICIAR AL . BAR SRL nu a depus la dosar întâmpinare.
A fost administrată proba cu înscrisuri în calea de atac, la solicitarea recurentei.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și in raport de prevederile art. 304 ind. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază recursul ca fiind fondat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Critica recurentei referitoare la încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității, consacrat de disp. art. 129 alin. 6 C.proc.civ. este fondată. Se constată că lichidatorul judiciar al debitoarei . BAR SRL a învestit instanța cu soluționarea unei cereri de atragere a răspunderii pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. e din legea nr. 85/2006. Acest text de lege prevede că judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
Cu toate acestea, în motivarea sentinței instanței de fond aceasta a reținut, în vedere argumentării admiterii cererii formulate, fapte apreciate ca fiind ilicite presupus a fi săvârșite de către recurenta-pârâtă și care intră sub incidența unor dispoziții legale diferite decât cele cu judecarea cărora a fost învestită, respectiv art. 138 lit. a sau d din legea nr. 85/2006, respectiv folosirea bunurilor persoanei juridice în interes personal sau neîntocmirea documentelor contabile.
Ca atare, în vederea exercitării controlului judiciar cu privire la legalitatea și temeinicia sentinței recurate, Curtea va avea în vedere exclusiv considerentele ce privesc aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 138 lit. e din legea nr. 85/2006, acestea fiind limitele învestirii instanței sub aspectul temeiului juridic.
În primul rând, cu titlu general se impune a fi menționat condițiile necesar a fi îndeplinite pentru admiterea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 138 din legea nr. 85/2006, cu atât mai mult cu cât recurenta critică, în mod justificat, faptul că instanța de fond a combinat, mai ales sub aspect probator, regulile răspunderii civile delictuale cu cele ale răspunderii contractuale.
Astfel, Curtea reține că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Sub aspect probator, se reține că nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovăție și de răspundere.
În ceea ce privește dispozițiile art. 138 lit. e, se constată că textul de lege impune necesitatea ca o parte din activul persoanei juridice să fie deturnat / ascuns sau să se fi realizat mărirea fictivă a pasivului acesteia.
Deturnarea unei părți din activ constă în schimbarea destinației unor bunuri ce aparțin acesteia, iar ascunderea unei părți din pasiv are semnificația dosirii unor bunuri sau drepturi patrimoniale ale debitorului, iar între aceste fapte ilicite care trebuie dovedite și ajungerea societății în stare de insolvență trebuie să existe o legătură de cauzalitate directă.
Curtea constată că din motivarea primei instanțe nu rezultă în ce mod, din situația de fapt reținută (constând în faptul că debitoarea a deținut active imobilizate în valoare de 123.485 lei la sfârșitul anului 2011, creanțe în cuantum de 32.604 lei, precum și bunuri de natura obiectelor de inventar) s-a constatat a fi îndeplinite condițiile pentru a se reține fapta ilicită prevăzută de art. 138 lit. e.
În primul rând, este pertinentă observația recurentei în sensul că instanța de fond a avut în vedere datele bilanțului contabil întocmit pentru finalul anului 2011, fără a fi luată în considerare situația financiară a societății la data formulării cererii de deschidere a procedurii (27.07.2012), fără a fi analizate în concret faptele de deturnare a unei părți din activ/ascundere a unei părți din pasiv și mai ales fără a se reliefa conexiunea dintre săvârșirea acestor fapte și ajungerea societății în stare de insolvență.
Toate aceste elemente trebuie analizate în concret, în raport de probatoriul administrat în cauză și nu doar pe bază de prezumții sau prin indicarea unor date contabile, fără a justifica raționamentul juridic care a condus la concluzia necesității admiterii cererii de atragere a răspunderii recurentei-pârâte.
În concret, în ceea ce privește existența activelor imobilizate în valoare de 123.485 lei la sfârșitul anului 2011, acestea sunt formate din imobilizări corporale (bunuri ale societății debitoare) în valoare de 80.462 lei și imobilizări financiare 43.023 lei, reprezentând bani imobilizați în active necorporale și creanțe pe care societatea le deține asupra altora.
Trebuie observat că din moment ce toate elementele de activ menționate mai sus au fost evidențiate în datele contabile este greu de reținut existența unei intenții frauduloase a recurentei-pârâte sub forma deturnării / ascunderii unei părți din activ. Pe de altă parte, doar constatarea faptului că societatea debitoare avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/ stocuri/ disponibilități bănești/ creanțe nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost deturnate sau ascunse de administrator, în lipsa probării efective a acestui aspect.
Este necesar să se probeze în concret care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost deturnate/ascunse, cum au fost deturnate/ascunse acestea în fapt, persoana care a deturnat/ascuns bunurile, perioada de timp și, nu în ultimul rând, faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește existența bunurilor de natura obiectelor de inventar, în privința cărora prima instanță a reținut că nu au fost predate de către recurentă și nici menționate în documentele justificative. În acord cu susținerile recurentei, Curtea constată că nu s-a menționat care sunt bunurile eventual identificate de către lichidatorul judiciar și care au fost ascunse în fapt, cu scopul de-a determina ajungerea societății în stare de insolvență.
În plus, Curtea constată că deși sarcina probei nu îi revenea recurentei-pârâte ci lichidatorului judiciar care a promovat cererea de atragere a răspunderii, aceasta a dovedit că imobilizările financiare la care se face referire în sentință în cuantum de 43.023 lei reprezentau garanții care au revenit proprietarului spațiului închiriat de către societatea debitoare (conform art. 5.5 din contractul de închiriere din data de 14.01.2009 (fila 12 dosar recurs) și declarației proprietarului spațiului (fila 33 dosar recurs). În privința obiectelor de inventar de altfel neindividualizate de către lichidator, se constată că recurenta a depus la dosar declarația proprietarului spațiului în care aceasta și-a desfășurat activitatea din care rezultă că acestea se aflau în stare avansată de uzură și degradare, iar îmbunătățirile aduse spațiului au profitat proprietarului spațiului, fără drept de compensare pentru chiriaș.
Referitor la creanțele în cuantum de 32.604 lei, se reține că simpla existență a acestora nu se circumscrie automat faptei ilicite de schimbare a destinației unor bunuri ale debitoarei, și nici de ascundere a unor bunuri sau drepturi patrimoniale ale debitorului, nefiind evidențiate nici măcar indicii în legătură cu acest aspect.
Raționamentul instanței de fond în sensul că pasivul societății în valoare de 39.200 lei ar fi putut fi achitat din totalul activelor deținute de societatea debitoare nu constituie suficient temei pentru angajarea răspunderii recurentei din prima disp. art. 138 lit. e, care are ca situație premisă îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege și nu imposibilitatea societății de a-și achita datoriile, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada ascunderii unor elemente de activ.
În acest context, se impune a se sublinia faptul că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile, iar imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Pentru aceste considerente, apreciind că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea disp. art. 138 alin. 1 lit. e din legea nr. 85/2006 prin raportare la probele administrate în cauză, în temeiul disp. art. 312 C.proc.civ., Curtea va admite recursul, și modificând în tot sentința recurată, va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei P. R..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta pârâtă P. R., cu domiciliul ales la C.. Av. V. A. M. din București, .. 27, corp A, . împotriva sentinței civile nr.1245/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă R. C. G. IPURL LICHIDATOR JUDICIAR AL . BAR SRL, cu sediul în București, sector 3, Calea V. nr. 104, ., ..
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei P. R..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. B. C. M. R. A.
N. V. S.
GREFIER
I. L. P.
Red/tehnored. Jud.MB
2 ex./31.03.2015
…………………..
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător –sindic: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
