Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1046/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1046/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 9245/3/2014/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1207/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.1046
Ședința publică de la 18.06.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ș. C. C.
Judecător: C. M. N.
Grefier: P. I. L.
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.2228/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât D. V. având ca obiect Legea nr.85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.2228/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI SECTOR 6 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârâtul D. V. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Din relațiile emise de OFICIUL REGISTRULUI COMERTULUI BUCURESTI, rezulta ca pârâtul a deținut calitatea de asociat și funcția de administrator în cadrul societății debitoare . SRL.
Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plăți este strict limitată de art. 138 din legea insolvenței la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.
Potrivit dispozițiilor art. 138 lit. c din legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvență a societății prin aceea că a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Textul de lege impune îndeplinirea a doua condiții: existenta interesului personal al organului de conducere si caracterul evident al iminentei insolvabilității societății.
Astfel, nu este suficient ca administratorii societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuia probata si împrejurarea că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare.
În cauza nu s-a probat faptul ca pârâtul a dispus in interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o fapta prin care sa se poată aprecia incidenta dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolventei.
Creditorul ar fi avut posibilitatea propunerii, in vederea administrării, de probe suplimentare pentru a dovedi ca paratul a dispus in interes personal continuarea activității care a condus in mod vădit persoana juridica în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit. c) nu au fost probate în condițiile art.249 C.pr.civ, deși sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.
Legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care ducea in mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Faptul că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București în calitate de creditor, este în situația imposibilității recuperării sumei cu care a fost înscrisă la masa credală nu constituie o premisa suficienta pentru a determina instanța să oblige pârâtul la plata pasivului.
Pentru nerespectarea obligației debitorului aflat in încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciara si faliment in maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituita o sancțiune care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea 85/2006. Aceasta din urma prevedere legala încriminează o fapta distincta de obligația stabilita prin art. 27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.
În consecință judecătorul sindic apreciază că nu sunt elemente care să poată fi încadrate în situațiile prevăzute de art.138 lit. c) din Legea 85/2006.
Se invoca de către creditor săvârșirea de către pârât a faptei de a nu tine contabilitatea conform prevederilor legale prevăzută de art. 138 lit. d motivat de nedepunerea la dosarul cauzei a actelor contabile prevăzute la art. 28 din legea 85 /2006 a bilanțurilor și raportărilor contabile.
Evidenta contabila, așa cum este reglementata de Legea 82/1991 cu modificările ulterioare se refera la registrele contabile si situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor declarații cu privire la obligațiile de plată către bugetul de stat care au doar rolul de a stabili cuantumul obligațiilor de plata si care sunt supuse unor sancțiuni distincte si care in nici un caz nu pot cauza ajungerea societății in stare de insolventa.
Faptul nedepunerii actelor contabile la dosarul cauzei nu echivalează obligatoriu cu faptul neținerii contabilității, legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidentelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi in acest sens.
Pentru a putea fi reținut că pârâtul nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, creditorul trebuia să probeze faptele prin care au fost încălcate prevederile legii contabilității nr. 82/1991 și, mai mult, că aceste nereguli ar fi cauzat insolvența societății debitoare, adică legătura de cauzalitate între faptele pârâtului și starea de insolvență a societății. Creditorul nu a arătat în concret care dispoziții din legea contabilității au fost încălcate, prin prisma cărora să se poată retine, raportat la probele administrate in cauza, săvârșirea faptelor prevăzute la art.138 lit. d) din lege în sarcina pârâtului.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fata judecății, iar invocarea art. 138 din lege nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidentelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Din probele administrate in cauza, raportat la considerentele expuse, nu se poate retine săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. d din lege in sarcina paratei, așa cum a solicitat creditorul. Chiar si in situația în care nedepunerea actelor arătate ar echivala cu neținerea contabilității conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care sa rezulte ca fapta nedepunerii raportărilor contabile a condus la starea de insolventa a debitoarei.
Afirmația creditorului că potrivit art. 1350 cod civil este prezumată culpa pârâtului, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-ne pe tărâmul răspunderii contractuale nu poate fi primita întrucât natura juridica a răspunderii administratorului societății atrasa in conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuala atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins in actul constitutiv sau hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță.
D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți.
În speță, creditorul a făcut doar afirmații generice pe cererea de atragerea răspunderii, astfel încât din probele administrate în cauză, raportat la considerentele expuse, nu se poate retine săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. d din lege in sarcina pârâtului.
Răspunderea reglementata de art. 138 din legea 85/2006 are o natura juridica delictuala, cu un caracter special. Si aceasta forma a răspunderii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art.1357-1371Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția, numai că sunt circumscrise situației speciale avute in vedere de legea 85/2006.
Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării.
Cazurile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii administratorului sunt limitative, iar judecătorul sindic apreciază că nu sunt elemente care sa poată fi încadrate în situațiile prevăzute de art.138lit c) si d) din Legea 85/2006.
Cum angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere este o măsura lăsată la aprecierea judecătorului sindic, în cazul de față se constată ca nu se impune această măsură, cât timp nu s-a probat săvârșirea unei fapte din categoria celor enumerate in art.138 lit. c și d din lege, astfel că instanța va respinge cererea formulată de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București, ca neîntemeiată”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.
În motivare s-a arătat că apelanta a formulat cerere întemeiată pe art.138 al.1 lit.c,d din Legea nr.85/2006 care a fost respinsă de prima instanță ca neîntemeiată.
S-a susținut că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
S-a indicat că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociaza acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activităti ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societatii din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
S-a învederat că prin faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poata recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obișnuita.
S-a precizat că scopul reglementarii dispozițiilor art.138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciază pe ceilalți creditori.
S-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare.
S-a argumentat că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
S-a susținut că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
S-a menționat că formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a indicat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile și raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat”, or "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului"".
S-a susținut că acceptând desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Referitor la fapta prevăzută de art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006, s-a precizat că societatea debitoare figurează cu următoarele declarații nedepuse la Serviciul Registru Contribuabili și Declarații Persoane Juridice din cadrul Administrației Sector 6 a Finanțelor Publice:
- declarații privind obligațiile de plată la bugetul de stat aferente lunilor 12.2008, 03, 06, 09, 12.2009
- deconturile de TVA aferente lunilor 01, 02, 04, 05, 07, 08, 10, 11.2009, 01, 02, 04, 05, 07, 08, 10, 11.2010.
S-a indicat că ultimul bilanț depus de societatea debitoare este cel din 31.12.2012.
S-a apreciat că nedepunerea de către societatea debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
S-a menționat că prin nedepunerea actelor contabile se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.
S-a concluzionat că societatea debitoare nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, fiind îndeplinită condiția prevăzută expres de lit.d a art.138 din Legea nr.85/2006.
S-a indicat că prejudiciul cauzat apelantei derivă din starea de insolvență a debitoarei și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
S-a învederat că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze, deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societatii.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.466 și urm.NCPC, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
În baza art.411 al.1 pct.2 NCPC s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). În faza apelului nu s-au administrat probe noi.
4). Analizând apelul declarat, raportat la dispozițiile art.479 – 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele :
Criticile apelantei – reclamante referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate.
I. Nu poate fi reținută susținerea apelantei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci are natura juridică a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Mai trebuie remarcat că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, simpla invocare a dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 sau prezentarea unor simple afirmații nu sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale deoarece părtilor le revine, potrivit art.249 NCPC, sarcina de a-și dovedi susținerile, fiind necesar să fie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii reglementate de procedura insolvenței, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul – pârât, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
În ceea ce privește formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, Curtea constată că societatea debitoare a formulat o astfel de cerere care a făcut obiectul dosarului nr._ 14 al Tribunalului București – Secția a VII a Civilă.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie remarcat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de apelantă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
III. Nu pot fi reținute susținerile apelantei – reclamante referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că apelanta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Prin urmare, nu s-a făcut dovada existenței vreuneia dintre faptele ilicite indicate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.480 al.1 NCPC, urmează să respingă apelul declarat de către apelanta – reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta - reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, . Gerota, nr.13, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.2228/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât D. V. (cu domiciliul în București, ..24, ., ., sector 3) ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
4ex./09.07.2015
Jud. fond: D. G. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 446/2015. Curtea de... → |
|---|








