Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 450/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 450/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-03-2015 în dosarul nr. 36757/3/2013/a1
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._ (Număr intern 187/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 450/2015
Ședința publică de la 24 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător E.-S. R.
Grefier E.-R. L.
*******
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr. 9799/19.11.2014, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că în cauză nu a fost formulată întâmpinare și că s-a solicitat judecarea în lipsă.
Curtea, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea art. 223 Cod procedură civilă astfel cum a fost solicitată.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr. 9799/19.11.2014, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta împotriva pârâtei B. S. M., cerere având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale în baza art. 138 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut, în esență, că, în ceea ce privește lit. a nu s-au indicat în ce constau faptele urmare a cărora anumite bunuri au fost folosite în interes propriu; de asemenea nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtei în continuarea activității debitoarei în sensul lit. c, iar în ceea ce privește lit. d simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același nr. unic.
În motivarea apelului recurenta-creditoare a arătat că debitorul nu a depus actele prevăzute de art. 28 din legea insolvenței, deși lichidatorul a arătat în rapoartele sale că a notificat această obligație.
Nedepunerea de către debitoare a actelor contabile instituie o prezumție relativă de neținere a contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.
Debitoarea a depus declarații și deconturi TVA până la 30.06.2009, fiind îndeplinite dispozițiile art. 138 lit. d privind atragerea răspunderii administratorilor.
Administratorii societății comerciale sunt obligați, în baza art. 27 din Legea 85/2006, să solicite ei înșiși aplicarea procedurii insolvenței, nu numai în situația apariției încetării de plăți, ci și în situația în care această stare este iminentă.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c din Legea 85/2006 debitoarea înregistrând datorii încă din anul 2008, în cuantum de 29.158 lei, iar la 30.06.2009 având de recuperat creanțe de 21.632 lei, stocuri de 2.050 lei și suma de 29.646 în casă și conturi la bănci, sume care nu au fost puse la dispoziția lichidatorului judiciar.
Întrucât nu a întocmit și nu a depus bilanțul la 31.12.2009 rezultă că bunurile și valorile debitoarei au fost folosite în interes personal de către administratorul debitoarei, pârâta din cauză.
Se arată de asemenea că în cazul răspunderii contractuale culpa este prezumată, răspunderea trebuie apreciată in abstracto, având în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
În drept, apelanta a invocat, art. 8 și art. 138 lit. a, c, d din Legea 85/2006, art. 466 și urm. C..
Intimata-pârâtă, legal citată, nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele, asupra apelului formulat:
Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”
Potrivit art. 249 C.proc.civ. cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.
Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
Analizând motivele invocate de apelantă se constată, având în vedere dispozițiile legale menționate, că Tribunalul a reținut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține, sub aspectul faptei prevăzute de lit. a a art. 138 din Legea 85/2006 că, pentru a se imputa folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice, ar trebui indicate acestea (bunurile, creditele folosite), respectivul actul/actele ilicite de folosire, ceea ce apelanta nu face, astfel încât nu putem vorbi de o dovedire a faptei ilicite.
Chiar și trecând peste acest aspect și analizând esența raționamentului solicitat a fi aplicat de apelantă, constatăm că acesta este forțat, nefiind de natură să indice cu o suficient de mare probabilitate realitatea faptică, așa cum ar trebui să fie în cazul prezumțiilor simple; astfel, stocurile prin natura lor, puteau suferi deprecieri în cei patru ani de când le constată drept existente recurenta și până la deschiderea procedurii (2009-2013); cum deja cuantumul lor era foarte mic (și mult mai mic decât prejudiciul invocat) nu s-ar putea reține o legătură de cauzalitate între existența și neprezentarea acestora și acesta din urmă. În ceea ce privește disponibilitățile bănești, acestea erau de asemenea mult anterioare deschiderii procedurii și, probabil, mult anterioare insolvabilității faptice, astfel încât se poate rezonabil presupune că au fost folosite în ciclul de producție/plata unor alți creditori/alte aspecte licite, simplul fapt al existenței unor astfel de fonduri cu patru ani anterior deschiderii procedurii neputând naște, prin intermediul prezumțiilor simple, concluzia folosirii lor în alt mod decât în folosul societății; cu atât mai mult pentru creanțele de recuperat nu s-ar putea reține o astfel de legătură de cauzalitate, din moment ce creanțele presupus a fi datorate în 2009 ar fi fost, în cea mai mare parte, deja prescrise la data introducerii cererii de deschidere a procedurii, în 2013.
Pe aspectul faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c, indicată în cererea introductivă, Curtea va reține, că apelanta nu a indicat în concret prin care fapte săvârșite de către administrator - pârât în cauză - s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Faptul că, într-adevăr, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență" nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății sau cu parte sau întreg prejudiciul cauzat.
De asemenea, dezinteresul și pasivitatea administratorului, aspecte invocate de către apelantă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c a art. 138; de altfel recurenta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art. 138 alin. 1 lit. c atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca nerespectarea obligației din art. 27 să atragă per se răspunderea prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din legea 85/2006, ar fi fost foarte facil să indice acest lucru. Cum nu a făcut-o, este evident că între respectiva nerespectare (faptă ilicită), starea de insolvență și cuantumului indicat al prejudiciului trebuie să se probeze o legătură de cauzalitate, de partea care o invocă.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, nedepunerea raportărilor contabile la organele fiscale reprezintă un indiciu important pentru săvârșirea faptei ilicite invocate, însă doar dovedirea faptei nu poate conduce per se la un prejudiciu, cu un cuantum dovedit. Implicit, pentru dovedirea legăturii ei de cauzalitate cu prejudiciul și cuantumului invocat al acestuia este necesară administrarea unor probatorii concludente, ceea ce apelanta nu a făcut.
Astfel, descrierea generică a faptelor prin reiterarea conținutului textelor de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată și în cererea de apel, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanței de fond individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv, nu acoperă cerința procesuală impusă reclamantului de a-și proba susținerile, iar în aceste condiții acțiunea promovată apare lipsită de suportul temeiniciei.
Deși, așa cum am arătat nu s-a probat existența legăturii de cauzalitate între faptele invocate și prejudiciul invocat,instanța va analiza pe scurt și susținerile privind culpa prin raportare la tipul de răspundere (invocat de apelanta-creditoare în condițiile mandatului comercial) pentru o cât mai exhaustivă înțelegere a situației de speță.
Astfel, cum am indicat mai sus în analiza apelului, tipul de răspundere nu poate fi decât delictuală, pârâtul fiind “acuzat” de comiterea de delicte civile, iar nu de neexecutarea unor obligații contractuale.
Apelanta face o gravă confuzie între calitatea de mandatar al debitoarei, acceptată de pârât (deci între existența raporturilor contractuale între pârât și debitoare) cu existența a raporturilor contractuale dintre creditori și pârât (nu indică aceste raporturi, nici prin ce și-ar fi manifestat vreodată voința creditorii – deci deținătorii creanțelor ce formează prejudiciul - și pârâtul persoană fizică să intre în raporturi contractuale, etc.). Astfel, între creditor și pârâtul-administrator nu există nici măcar premisa răspunderii contractuale, respectiv existența unor raporturi contractuale între ei, astfel încât orice act invocat drept ilicit și prejudiciabil presupus a fi făcut de pârât, nu poate atrage decât răspunderea delictuală, situație în care nu se prezumă niciun aspect al răspunderii (nici vinovăția).
Față de aceste considerente, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 NCpc, va respinge apelul formulat de creditoarea reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 2, ., împotriva Sentinței civile nr.9799/19.11.2014, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S. M., cu domiciliul în București, sector 4, .. 4, ..1, ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.03.2015.
Președinte, P. P. | Judecător, E.-S. R. | |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. PP
Tehnoredactat: PP
4 ex./04.06.2015
Comunicat: 2 ex./05.06.2015
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Jud. sindic: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
