Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 486/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 486/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 10350/3/2012/a1*
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1777/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 486/2015
Ședința publică de la 16 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. A.
Judecător M. H.
Judecător A. M. S. U.
Grefier L. V. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva sentinței civile nr. 3538/16.04.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât P. A. G. și intimata pârâtă S. M. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3 București, a formulat la data de 18.04.2013 cerere privind atragerea răspunderii personale a pârâților S. M. L. și P. A. G., în calitate de administratori ai debitoarei . SRL.
Prin sentința civilă nr. 3454/27.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, a fost admisă cererea și a fost obligat pârâtul la plata pasivului societății debitoare în sumă de 120.148 lei conform tabelului definitiv consolidat.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul-sindic a reținut că pârâții au comis fapte prevăzute la articolul 138 din lege, în speță fiind dovedit raportul de cauzalitate dintre faptele acestora și starea de insolvență a societății.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul P. A. G., cauza fiind înregistrată sub nr._ (1446/2014) pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.
Prin decizia civilă nr. 1707/08.10.2014, s-a admis recursul, s-a dispus casarea sentinței atacate și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță, reținându-se că hotărârea atacată nu este motivată iar soluția pronunțată nu este rezultatul cercetării efective a fondului cauzei.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 3538/16.04.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență, coroborând actele existente la dosar cu raportul cuprinzând cauzele și împrejurările ce au dus la apariția insolvenței, întocmit în condițiile art. 59 din lege, și analizând situațiile financiar-contabile transmise pentru perioada 2003-2005, că ajungerea societății în încetare de plăți s-a datorat diminuării și stopării activității desfășurate.
În ce privește existența faptelor invocate de reclamantă, s-a reținut că aceasta nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a dovedi actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârâți și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâții ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoare.
Raportul cauzal trebuie să existe între fapta reclamată prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 și starea de insolvență a debitorului, în sensul că prin săvârșirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns în imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulată, nu rezultă care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi fost săvârșite de către pârâți și starea de insolvență a debitoarei.
Împrejurarea că pârâtul nu a pus la dispoziția lichidatorului documentele enumerate de art. 28 din Legea nr. 85/2006, ceea ce prezumă legal simplu neținerea contabilității, nu poate fi considerată, în mod singular, aptă să justifice temeinicia cererii promovate, deoarece funcția probatorie a prezumției judiciare este limitată prin art. 1203 Cod civil.
De asemenea, împrejurarea că pârâții nu au acționat cu formularea unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006, chiar și atunci când insolvența era instalată prin neplată, în 30 de zile de la scadența datoriilor bănești, din lipsă de lichidități disponibile, nu face o dovadă asupra interesului cu care pârâții au rămas în inacțiune și dacă aceasta s-a subordonat scopului personal de a continua activitatea societății.
În privința faptei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, instanța a constatat că reclamantul nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea imputată pârâților ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, cauza fiind înregistrată sub nr._ (1777/2015) pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.
În motivarea recursului, se arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Se susține astfel că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială, care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei.
Prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Recurenta apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c, în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, în acest sens fiind dispozițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006.
În această situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea art. 27.
Chiar și în situația în care starea de încetare de plăți a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică, sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile lor interese. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Invocând prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, și cele ale art. 374 Cod comercial, recurenta afirmă că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a asociaților societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, se invocă art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă coroborate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Intimații pârâți nu s-au prezentat în instanță și nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, văzând și dispozițiile articolului 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente comune:
DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, în calitate de creditor majoritar al debitoarei . SRL, a formulat cerere de angajare a răspunderii administratorilor societății debitoare, întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta reclamantă a înțeles să critice soluția primei instanțe numai în ceea ce privește antrenarea răspunderii potrivit art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, analiza Curții fiind circumscrisă astfel acestor limite.
Răspunderea reglementată de articolul 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de insolvență.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere este aceea a unei răspunderi speciale care prezintă multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Pentru a fi angajată această răspundere, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale conform articolelor 998-999 cod civil 1864, respectiv art. 1357 din noul Cod civil (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, culpă), condiții care în această situație capătă unele conotații speciale.
Prin urmare, trebuie să se probeze că pârâții, prin fapta lor culpabilă în una din formele prevăzute de articolul 138, au contribuit la aducerea societății în stare de insolvență.
Contrar opiniei recurentei, existența raportului de cauzalitate între fapta culpabilă, insolvență și prejudiciul suferit de creditor trebuie dovedită, nefiind prezumată.
Dispozițiile legale din materia mandatului comercial invocate de reclamantă, criteriile de apreciere a vinovăției sau prezumțiile privind existența raportului cauzal dintre faptele ilicite și starea de insolvență ori prevederile Legii nr. 31/1990 rep. nu au aplicabilitate și relevanță în cauză.
Reprezentantul debitoarei nu a formulat cerere pentru ca societatea să fie supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, conform articolului 27, dar neîndeplinirea acestei obligații, prin ea însăși, nu se încadrează în articolul 138 lit. a - g, ci ar putea reprezenta o infracțiune, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 143.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că pârâții au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți, acțiunea sau inacțiunea pârâților în interes personal fiind o condiție esențială pentru angajarea răspunderii în acest caz.
De asemenea, așa cum a reținut și prima instanță, managementul defectuos desfășurat de pârâți în urma căruia societatea a ajuns în încetare de plăți nu poate constitui temeiul atragerii răspunderii lor patrimoniale în lipsa dovezilor din care să rezulte săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 din lege, simpla conducere deficitară a societății nefiind sancționată de articolul invocat, ci numai acele fapte prin care s-a deturnat activitatea societății de la scopul pentru care a fost constituită.
Față de cele arătate, conform articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă și articolului 8 din Legea nr. 85/2006, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 3538/16.04.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât P. A. G., domiciliat în București, .. 35, ., ., sector 3, și intimata pârâtă S. M. L., domiciliată în București, ., ., ., sector 2, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 septembrie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. M. H. A. M. S.
U.
GREFIER
L. V. V.
Red. Jud.D.A.
Tehnoredactat:I.N.
2 ex.
23.09.2015
………………….
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Judecător sindic: N. N. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
