Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 299/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 299/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 3070/3/2014/a1
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 299 A
Ședința publică de la 25 februarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR I. C.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER G. M.
====
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1 împotriva sentinței civile nr.8631 din data de 21.10.2014 pronunțată de Tribunalul București-Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. R. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 alin.3 NCPC.
Curtea având în vedere data introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, califică calea de atac ca fiind apel și nu recurs și în consecință, se constituie în complet de apel, respectiv primii doi membri ai completului: Președinte: A. P. și Judecător: I. C..
Față de solicitarea apelantei de judecare a cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA:
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 8631/21.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta D.G.R.F.P. BUCUREȘTI – BIROUL JURIDIC C. 1, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, cu sediul în sector 2, București, Prof. Dr. D. Gerota, nr. 13, privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului M. R. C., cu domiciliul în .. 28C, J. Ilfov.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin încheierea de ședință din 11.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ 14, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă simplificată față de debitoarea ., în calitate de lichidator a fost desemnat GAMA INSOLV IPURL și s-au luat măsurile legale subsecvente deschiderii procedurii falimentului.
Prin serviciul registratură, la data de 22.04.2014, creditorul DGRFP București, Biroul Juridic C. nr.1, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei cerere privind atragerea răspunderii personale a pârâtului M. R. C., cerere ce a fost înregistrată ca dosar civil distinct sub nr._ .
În motivarea cererii, creditoarea-reclamantă a arătat că pârâtul, deși cunoștea că societatea se afla în încetare vădită de plăți, nu și-a îndeplinit obligația legală de a sesiza tribunalul cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, ci a continuat în propriul interes activitatea neprofitabilă a societății, ceea ce a condus la majorarea datoriilor existente și ajungerea debitoarei în insolvență.
Reclamanta a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale, solicitând obligarea pârâtului la plata pasivului societății debitoare.
În drept, creditoarea-reclamantă a invocat aplicarea art.138 alin.1 lit. c), din Legea nr.85/2006.
Legal citat cu copie cerere, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată întrucât nu au fost dovedite în niciun fel eventualele fapte culpabile ale acestuia și nici raportul de cauzalitate dintre faptele culpabile și prejudicial cauzat.
Analizând dispozițiile legale incidente în cauză, instanța a avut în vedere dispozițiile art.138 alin. 1 și 3 din Legea nr.85/2006, din a căror interpretare sistematică rezultă aspectele esențiale privind cererea în atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere/supraveghere ale debitorului în insolvență, și anume aspectele referitoare la noțiunea și natura juridică a acestei cereri, subiecții de drept ce dețin calitatea procesuală activă și cea pasivă, precum și cerințele legale pentru admiterea cererii.
Cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe.
Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cereri aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt).
Răspunderea patrimonială a pârâților a fost antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit. a) la lit. g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori.
Prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii.
Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate:
- existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor);
- săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit. a) la lit. g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006;
- existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor;
- fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență.
Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență.
Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat.
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența nici uneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că reclamanta D.G.R.F.P. BUCUREȘTI - BIROUL JURIDIC C. 1 a susținut că starea de insolvență a debitoarei . a fost cauzată de către pârâtul M. R. C., în calitate de fost administrator social al debitoarei, prin săvârșirea de către acesta a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la insolvență, respectiv era obligat să depună o cerere pentru a fi supus procedurii insolvenței.
În privința săvârșirii faptei ilicite imputate pârâtului, instanța a constatat că reclamanta-creditoare nu a făcut proba principalei condiții de existență a acestei fapte, și anume că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății.
Reclamanta nu a precizat și dovedit care au fost acele acte și operațiuni, dispuse de pârât în cursul activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți.
Fapta pârâtului de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârât în toată această perioadă, putea fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu putea conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitorului.
Instanța a mai reținut că reclamanta nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârât ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei. Instanța a avut în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit. c) din lege și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârât a unei asemenea fapte nu putea conduce la angajarea răspunderii patrimoniale și obligarea sa la suportarea pasivului societății.
În cuprinsul motivării cererii, reclamanta a invocat o . dispoziții din materia mandatului comercial și prezumții privind existența faptelor ilicite și legătura cauzală dintre aceste fapte și starea de insolvență a debitoarei, ori aceste dispoziții și prezumții nu au fost incidente în cauză, deoarece răspunderea organelor de conducere instituită de art.138 alin.1 din lege nu este de natură contractuală față de debitoare, ci de natură delictuală față de creditori, ceea ce implică obligația celui care pretinde atragerea răspunderii în discuție de a dovedi toate condițiile de existență ale unei astfel de răspunderi civile.
În consecință, instanța a reținut că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârât a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit. c) și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege, a respins cererea analizată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr.8631 din data de 21.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă a făcut recurs recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1 pentru următoarele motive:
Arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"’ — art. 304 pct. 9 Cod procedură Civilă, instanța de recurs urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 304 Cod Procedura Civilă, deoarece privesc hotărâri care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel (art. 304 ind. 1 Cod Procedură Civilă).
Mai arată că, în fapt, prin încheierea din 07.02.2013. pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2013 s-a dispus deschiderea procedurii de faliment față de S.C. ELCONDA CARELMA SRL și a desemnat în calitate de lichidator judiciar pe GAMA INSOLV IPURL.
Arată în continuare că urmare notificării de deschidere a procedurii de insolvență, instituția sa a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 1.134.454 lei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fișei sintetice pe plătitor.
Arată mai departe că, creanța solicitată de instituția sa a fost admisă și înscrisă de către administratorul judiciar atât în tabelul preliminar cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei depus la dosarul cauzei, și conform tabelului definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. ELCONDA CARELMA SRL instituția sa are calitatea de creditor majoritar în cauză cu o creanță în cuantum total de 1.134.454 lei.
Precizează că prin sentința civilă nr. 8631/ 21.10.2014, instanța de judecată a respins cererea formulată ca neîntemeiată întrucât nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între faptele invocate a fi săvârșite de pârâți și starea de insolvență a debitoarei.
Consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civilă), instanța de recurs urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 304 Cod Procedura Civilă, deoarece privesc hotărâri care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel (art. 304 ind. 1 Cod Procedură Civilă).
Susține că, în motivarea hotărârii, instanța de fond a considerat că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între faptele invocate de instituția sa și starea de insolvență a debitoarei.
Menționează că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că ‘‘debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă ”.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens. pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Susține că în aceasta situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Precizează că potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei și prejudiciul cauzat, iar fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Mai susține faptul că fiind pe tărâmul răspunderii civile contractuale culpa este prezumată potrivit art. 1357 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciată în abstracto, cu mai multă rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Arată că, potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, republicată, ,,obligațiile și răspunderea administratorului sau cenzorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, mandatarul fiind răspunzător nu numai pentru dol dar însă și de culpa în executarea mandatului.
Mai arată că în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate,ori potrivit art.2010 din Codul Civil mandatul dat pentru activități de exercitare a unui act profesional este prezumat a fi cu caracter oneros, în speță mandatarii nefăcând dovada contrarie. Arată în continuare că potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei respective și prejudiciul cauzat.
Arată mai departe că se află în prezența unei fapte ilicite, culpabile, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
În opinia sa acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului, constând în nerespectarea și neaplicarea și prejudiciul adus prin . societății.
Precizează că în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicată, ,,răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului’’, iar în cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată potrivit art. 1357 cod civil raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Mai arată că, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv ( art. 5 ) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, reprezentanții Debitoarei stabilesc un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea.
Subliniază că natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art. 138 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului ( art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Arată că deși prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în insolvență, modul de formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu-zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie, alături de altele, la ajungerea societății în insolvență pentru a se angaja răspunderea acestora și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
Arată în continuare că Legiuitorul nu așează în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006 verbul ‘’a cauza”, ci verbul a contribui” pentru a desemna legătura de cauzalitate între conduita conducătorilor societății și starea de insolvență comercială. În opinia sa, aceasta nu înseamnă că se află în prezența unei cauzalități parțiale, cauzalitatea juridică nu coincide cu cauzalitatea fizică, iar faptul că legiuitorul a folosit verbul " a contribui denotă intenția de a da valoare cauzală și a acelor fapte care, deși nu au cauzat direct starea de insolvență, au contribuit la conducerea ei. Susține că doar așa se explică de ce răspund reprezentanții debitoarei care prin omisiunea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege au favorizat activitățile păgubitoare care au condus societatea în starea de insolvență.
Mai susține că prevederile art.138 din lege nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunse în încetare de plăți,și această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere.
Precizează că în aceeași interpretare a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere, modul de formulare în textul legii elimină posibilitatea absenței culpei, subliniind deopotrivă, vinovăția acestor membri, intenția și culpa propriu-zisă.
Conchide că, spre deosebire de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite persoane, în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementate de dispozițiile art. 138 din lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitativ de art. 138 alin. 1 lit. a - g din lege.
Susține că aceasta reprezintă o trăsătură esențială a acestui tip special de răspundere delictuală care o particularizează față de răspunderea delictuală din dreptul comun, iar oricare altă faptă cu caracter ilicit decât cele prevăzute de art. 138 din lege, nu pot atrage răspunderea civilă delictuală specială, chiar dacă au fost săvârșite de către organele de conducere.
Arată că în cauza de față este dovedita legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a numitului M. R. C., constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Mai arată că fapta ilicită constă tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
Față de cele învederate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plați datorită conduitei culpabile a administratorului societății debitoare, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate, admiterea cererii formulate în temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2005 și dispunerea ca numitul M. R. C. să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
În drept, își întemeiază prezentul recurs pe dispozițiile art.299 și urm.
Codul de Procedură Civilă, Legea 85/2006, Legea 31/1990. republicată.
În urma recalificării căii de atac din recurs în apel, analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse, se constată că nu este fondat.
Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Curtea constată că este întemeiată reținerea instanței de fond în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia, a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 din Legea nr. 85/2006 instituie obligația debitorului aflat în insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a debitoarei.
Chiar dacă activitatea societății debitoare ar fi continuat și ulterior apariției stării de insolvență, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut și de către instanța de fond, condiția prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatului pârât în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Celelalte susțineri ale apelantei reclamante cu privire la condițiile răspunderii contractuale, în special bazată pe regulile mandatului comercial, nu au relevanță în cauză, având în vedere că, așa cum corect a reținut instanța de fond, răspunderea întemeiată pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere de natură contractuală, nu derivă din nerespectarea vreunor obligații contractuale, ci este o răspundere de natură delictuală specială. Astfel, pentru antrenarea ei trebuie dovedită întrunirea condițiilor răspunderii delictuale speciale prevăzute de art. 138 alin. 1 lit.c din Legea nr.85/2006, probă care, în cauză, nu s-a realizat.
În consecință, se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Pentru considerentele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, astfel că, în baza art. 480 alin. 1 NCPC, urmează ca apelul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1 împotriva sentinței civile nr.8631 din data de 21.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. R. C..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 25.02.2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
A. P. I. C.
GREFIER,
G. M.
Red. A.P./ 4 ex.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 467/2015. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
