Practica judiciara insolventa. Decizia 1211/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1211
Ședința publică de la 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 2: Geta Sandu
JUDECĂTOR 3: Cipriana Poiană
Grefier: - -
S-a luat în examinare cererea de recurs comercial formulată de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului I împotriva sentinței comerciale nr. 120/S din 26.02.2009 a Tribunalului Iași - Judecător Sindic.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, recursul este la primul termen de judecată, declarat și motivat în termen, scutit de taxă de timbru.
Văzând că, prin cererea de recurs, s-a solicitat judecata cauzei în temeiul dispozițiilor articolului 242 alineat 2 Cod procedură civilă, instanța rămâne în pronunțare, asupra cererii de față.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 120/S/22.02.2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic a fost respinsă cererea formulată de lichidatorul judiciar privind stabilirea răspunderii personale a administratorilor - pârâți și, ambii cu domiciliul în I,-, - 31,.6, pentru pasivul debitorului falit SC SRL
În temeiulart.131din Legea privind procedura insolvenței,
S-a dispus închiderea procedurii simplificate a insolvenței debitorului SC SRL, cu sediul social declarat în I,-, având număr de ordine în RC J- și cod unic de înregistrare -.
S-a dispus radierea debitorului SC SRL I din evidențele Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași și cele ale
În temeiulart.136din Legea privind procedura insolvenței,
A fost descărcat lichidatorul judiciar de orice îndatoriri și responsabilități privind procedura.
În temeiul art.4 alin.5 din Legea privind procedura insolvenței,
S-a aprobat decontul de cheltuieli depus de lichidatorul judiciar și dispune plata către acesta,din fondul de lichidare,a sumei de 2.906,87 lei din care suma de 856,87 lei cheltuieli de procedură și suma de 2050 lei onorariu.
În temeiulart.135din Legea privind procedura insolvenței,
S-a dispus notificarea prezentei sentințe debitorului, creditorilor, Administrației Finanțelor Publice a Municipiului I, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:
Creditorii nu au formulat obiecțiuni față de raportul cuprinzând propunerea de închidere a procedurii,raport care a fost afișat la ușa instanței și publicat în Buletinul procedurilor de insolvență nr.4880/09.12.2008 dar prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 26.02.2009,creditorul Administrația Finanțelor Publice a Mun. Iaa rătat că susține acțiunea promovată de lichidatorul judiciar în sensul de a fi obligați cei doi administratori-pârâți la plata pasivului social,cu motivarea că aceștia nu au respectat dispozițiile în materie comercială și fiscală prin aceea că nu au declarat insolvența societății astfel cum impun prevederile art.27 din Legea nr.85/2006 ceea ce a condus la majorarea obligației fiscale prin creșterea accesoriilor în condițiile în care la nivelul anului 2002,debitorul înregistra imobilizări corporale în valoare de 266.885 lei.
Examinând cererea de antrenare a răspunderii personale formulată de lichidatorul judiciar și motivată generic pe prevederile art.138 alin. 1 din Legea nr.85/2006, se reține corespunzător probatoriului administrat, că faptele enumerate expres de articolul susindicat cât și condițiile răspunderii personale a administratorului-pârât așa cum ele sunt instituite prin art.998 cod civil, nu au fost probate.
Potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006,judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de organele de conducere sau supraveghere din cadrul societății precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin una din faptele enumerate la lit. a-g ale acestui articol.
Așa cum rezultă din conținutul acestui articol,răspunderea fondată pe prevederile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 este o răspundere specială a administratorilor sau persoanelor care s-au implicat în activitatea societății în cauză și care au săvârșit una sau mai multe din faptele enumerate limitat la lit. a-g ale acestui articol și a căror urmare a fost crearea, menținerea sau adâncirea stării de insolvență.
Susținerile lichidatorului judiciar în sensul nedeclarării insolvenței societății administrate și continuării activității acesteia de către cei doi pârâți fără a se ține evidența contabilă, au caracter general, nefiind în măsură să individualizeze vreo faptă de genul celor la care se face referire în art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006.
De asemenea,acumularea de datorii la bugetul de stat ca și faptul că, creditorul bugetar se află în situația de a nu-și recupera creanța, nu implică în mod prezumtiv vinovăția administratorilor debitorului în condițiile în care Legea nr.85/2006 prin art.138 nu a înțeles să instituie o prezumție legală de răspundere pentru neținerea contabilității sau pentru continuarea activității, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi dar după administrarea unui probatoriu complet și concludent.
De aceea, indicarea de către lichidatorul judiciar într-o formulă generală a unor fapte și împrejurări și care s-ar circumscrie faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. c și d din Legea nr.85/2006 ca și afirmațiile creditorului bugetar legate de situația debitorului la nivelul anului 2002 și nedeclararea insolvenței societății, fără indicarea unui minim probatoriu care să demonstreze faptul contribuției acestora la insolvența societății, nu sunt suficiente pentru a se constata vinovăția administratorilor-pârâți și a se dispune obligarea acestora la plata pasivului reprezentat de creanțele admise în procedură.
În condițiile mai sus expuse, se va respinge cererea promovată de lichidatorul judiciar și, constând în cadrul procedurii că debitorul nu deține bunuri sau elemente de patrimoniu care să asigure acoperirea creanțelor reclamate de cei doi creditori și cheltuielile administrative, se va dispune închiderea procedurii și radierea debitorului din evidențele registrului comerțului și cele fiscale potrivit dispozițiilor art.131 din Legea nr.85/2006 care prevăd că, în orice stadiu al procedurii,se va putea decide de judecătorul sindic închiderea procedurii în situația în care se constată că în averea debitorului nu există bunuri ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative.
Pentru activitatea desfășurată,se va încuviința lichidatorului judiciar decontul prezentat pentru suma de 2.906,87 lei,plata acestuia urmând a se face,în lipsa disponibilităților în contul debitorului, din fondul de lichidare constituit potrivit art.4 din Legea nr.85/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea Administrația Finanțelor Publice a municipiului I criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, în urma verificărilor efectuate de către personalul de specialitate din cadrul Administrației Finanțelor Publice a municipiului I asupra dosarului fiscal, a informațiilor din Fișa sintetică totală și bilanțul prescurtat la 30.06.2002, s-a constatat că, "" I, deținea în patrimoniu imobilizări corporale în valoare de 266.885 mii lei vechi, stocuri în valoare de 13.657 mii lei vechi și creanțe în valoare de 22.414 mii lei vechi, valori ce puteau fi utilizate în scopul achitării obligațiilor către bugetul consolidat al statului.
După deschiderea procedurii insolvenței nu au mai fost găsite bunuri în patrimoniul debitoarei, fapt ce demonstrează că ele au fost însușite de administratorii statutari, în interes propriu fapt prevăzut de art. 138 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2008, în sensul că au ascuns o parte din activul persoanei juridice.
Administrat5orii societății nu s-au preocupat suficient în sensul valorificării stocurilor existente precum și în sensul încasării clienților cărora le-a furnizat produse și servicii, au lucrat în detrimentul intereselor societății pe care o administrau, folosind, prin lipsa de interes în recuperarea creditelor de la debitorii societății, bunurile și creditele persoanei juridice în folosul altor persoane, faptă prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Din verificările efectuate de lichidatorul judiciar, rezultă că la finele anului 2001, "" I era în stare iminentă de insolvență, dar, cu toate acestea, administratorii societății debitoare nu au înțeles să formuleze cererea prevăzută de art. 27 din Legea nr. 85/2006, pentru ca debitorul să fie supus dispozițiilor acestei legi, continuând activitatea, până la proba contrară, în interesul personal fapta prevăzută de art. 138 alin. 1, lit. c din Legea nr. 85/2006, acumulând accesorii considerabile la debitele deja existente.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
În lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp, și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin completează cu norma comună în materie, acolo unde legea specială nu dispune.
Astfel, potrivit art. 35 alin. 3 și 4 din Decretul nr. 31/1954: "Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea".
Având calitatea de administratori și asociați la "" SRL, de la înființare și până la data deschiderii procedurii insolvenței, susnumiții au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ținuți direct răspunzători de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, după cum rezultă și din art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, con stată și de judecătorul sindic prin încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plăților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.
Culpa administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și că nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii.
profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată.
Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor5 interese personale și nu realizarea intereselor "" SRL.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile articolului 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată în art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, administratorul a contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Astfel, dispoziția legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de lege, au contribuit la producerea prejudiciului, provocarea stării de insolvență, reiterând principiul de bază potrivit căruia nicio răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care, în această situație, unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2008 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor [lit. a)-g)] considerente nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde fiind apreciabilă in concreto.
Aceasta nu ține de modul în care instanța apreciază culpa cu mai multă sau mai puțină severitate, ci de faptele, acțiunii sau inacțiunii identificate ca atare, plasate în autoratul pârâților și pentru care responsabilitatea aparține tot acestora.
În cauza pendinte, cererea de antrenare a răspunderii personale a vizat fapte și împrejurări, descrise generic, care s-ar circumscrie faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006. În mod corect a reținut judecătorul sindic lipsa unui minim de probatoriu care să demonstreze faptul contribuției acestora la cauzarea stării de insolvență a debitoarei.
Din analiza cererii formulate în fața instanței de fond Curtea a reținut că recurența identifică drept cauză juridică a acțiunii, înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006.
afirmațiile anterioare, alături de afirmarea regulii de drept potrivit căreia actori incumbit probatio (art. 1196 Cod civil), Curtea subliniază că punctul de plecare în analiza de temeinicie a unei astfel de petiții trebuie considerat de la prezentarea conținutului obiectiv al faptelor, acțiuni sau inacțiuni plasate în domeniul autoratului pârâților, culpa acestora și legătura cauzală între acesta și provocarea stării de insolvență.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conținutului textului de lege care înregimentează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanței de fond individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv nu acoperă cerința procesuală impusă reclamantului, iar în aceste condiții, acțiunea promovată apare lipsită de suportul temeiniciei.
De asemenea nu pot forma obiect de cenzură al instanței de recurs acele critici prin care se impută pârâților săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a) și e) din Legea nr. 85/2006 deoarece acestea n u au constituit obiect de investire al instanței de fond, astfel că indicarea lor, direct în recurs ar contraveni disp. art. 316 Cod procedură civilă raportat la disp. art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă care nu permite schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, direct în fața instanței de control judiciar.
Față de circumstanțele reținute, Curtea apreciază că motivele de recurs formulate în cauză de către recurentă nu sunt întemeiate, iar raportat la situația de fapt determinată prin interpretarea probelor administrate în cauză, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât urmează să respingă recursul formulat de creditoarea a municipiului I împotriva sentinței comerciale nr. 120/S din 26 februarie 2009 pronunțat de Tribunalul Iași -judecătorul sindic, față de dispozițiile art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului I împotriva sentinței comerciale nr. 120/S din 26.02.2009 a Tribunalului Iași, Comercial Faliment, Judecător Sindic, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Tehnored.
2 ex.
16.11.2009
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Anca GhideanuJudecători:Anca Ghideanu, Geta Sandu, Cipriana Poiană
| ← Practica judiciara insolventa. Decizia 911/2008. Curtea de Apel... | Practica judiciara insolventa. Decizia 1324/2009. Curtea de... → |
|---|
